Identitatea moldovenească după 1991. Instrumentele inventării unei naţiuni

Identitatea moldovenească după 1991. Instrumentele inventării unei naţiuni

by -
1 514

Lucrare de faţă este o analiză istoriografică asupra modalităţilor de inventare a unei naţiuni. Contribuţia noastră nu se doreşte a fi un instrument de critică asupra guvernării post-sovietice de la Chişinău, deoarece respectând criteriul istoric de analiză, încercăm să ne apropiem cât mai mult de adevăr. Aducând în discuţie problema adevărului, dorim încă de la început să precizăm că am utilizat o bibliografie clasică privitoare la problema naţionalismului, fără a devia de la scopul ştiinţific. Obiectivul nostru este să conturăm o schemă identitară a noţiunii de moldovenism.

De asemenea, dorim să precizăm că suntem în stadiul unor consideraţii preliminare, atât din perspectiva surselor utilizate, cât şi a bibliografiei de specialitate. Sursele folosite în momentul de faţă sunt de dată recentă, respectiv Istoria Moldovei (1) şi Dicţionarul moldovenesc-românesc(2), ambele lucrări editate la Chişinău, sub semnătura filologului şi istoricului Vasile Stati.

Instrumentele de analiză problematică le-am identificat în lucrările a doi specialişti ai domeniului, respectiv Eric Hobsbawn – „Naţiuni şi naţionalism din 1780 şi până în prezent“ şi Anne-Marie Thiesse – „Crearea identităţilor naţionale în Europa“.

În această fază dorim să demonstrăm că publicarea unor astfel de materiale, apărute sub egida Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, nu constituie simple tentative de creare a unei ideologii politice la Chişinău. Astfel că, nu putem trece neobservat faptul că apariţia unei istorii alternative a statului dintre Prut şi Nistru(3) a fost urmată de publicarea unui dicţionar moldovenesc-românesc. În consecinţă, identificăm o schemă metodologică de definire a unei naţiuni, care are la bază fundamente teoretice clasice ale naţionalismului, având ca miză demonstrarea existenţei „moldovenilor“ şi a „limbii moldoveneşti“. În continuare, vom pune accent pe interpretarea dată de autor, intervenind cât mai puţin în polemicile legate de veridicitatea afirmaţiilor.

În cele două lucrări, Vasile Stati foloseşte ca metodologie instrumentele naţionalismului clasic, cu care s-a operat preponderent în secolul al XIX-lea. Preocupările sale se leagă de aspecte ale definirii şi identificării unei naţiuni, şi nu de accelerare a potenţialului său creator, aşa cum s-a întâmplat în anii 1930-1940. Voluntar sau inconştient, autorul parcurge cele trei etape pe care Eric Hobsbawn le identifică ca fundament al construirii unei naţiuni:

-asocierea istorică a poporului cu un stat actual sau cu o oarecare tradiţie istorică;

– existenţa unei elite culturale cu vechi tradiţii, şi cu o limbă populară scrisă, în documente literare sau administrative;

-capacitatea de a cuceri(4).

Identificarea strămoşilor. Această etapă se regăseşte în toate încercările de definire a unei naţiuni. De cele mai multe ori, existenţa unor predecesori este foarte greu de documentat pe criterii ştiinţifice, şi tocmai de aceea sunt inventaţi. Se constată uneori o competiţie privind paternitatea unor strămoşi cu trecut glorios, mai ales în cazul statelor noi apărute, desprinse dintr-un spaţiu mai larg(5). Definirea spaţiului îl preocupă pe Vasile Stati încă din studiile introductive ale celor două lucrări. Pentru el, „Moldova“ nu este un termen abstract – de la Est sau Vest de Prut. Se foloseşte termenul în înţelesul său primordial, de spaţiu Extra-carpatic şi Vest-nistrean. Evită cât poate de mult să vorbească despre Republica Moldova şi refuză să accepte termenul Basarabia, întrucât Moldova este un teritoriu atestat încă din evul mediu, modificat spaţial doar de intervenţii politice. Această accepţiune este întâlnită şi la istoricii români, însă dintr-o perspectivă total opusă scopurilor lui Vasile Stati.

Competiţia pentru strămoşi debutează la începutul mileniului creştin, considerându-i pe geţi premergătorii naţiunii moldoveneşti. Apelul lui Vasile Stati la geţi nu este întâmplător, întrucât intervine să precizeze că dacii sunt o realitate a spaţiului intra- şi sud-carpatic, fără a avea vreo legătură de rudenie cu vecinii lor geţi. În consecinţă, autorul identifică primul abuz al istoriografiei româneşti, care include în „arborele genealogic“ al naţiunii şi această populaţie antică. Geţii nu sunt desemnaţi întâmplător ascendenţii moldovenilor. Fiind o populaţie estică în spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu ar fi fost incluşi în provinciile organizate la nord de Dunăre de Roma, evitând astfel să poarte, după expresia autorului, „lanţurile romane“(6). Astfel că, se lucrează cu o populaţie „pură“ din punct de vedere etnic, dar care trebuia până la urmă romanizată. În opinia autorului romanizarea are exclusiv aspecte culturale, şi nicidecum amestec etnic, realizându-se prin pătrunderi de populaţii getice în fostul spaţiu provincial roman vecin.

Acest schimb cultural, care a fost însoţit de lipsa interacţiunii genetice, s-ar fi sfârşit în secolul VI, prin invazia avarilor, care ar fi tăiat posibilităţile de comunicare, prin instalarea între Curbura Carpaţilor şi Dunăre. Imposibilitatea interacţiunii dintre cele două populaţii romanizate de la nord de Dunăre a fost compensată, în opinia lui Vasile Stati, de bunele relaţii cu popoarele estice, cultivate de strămoşii moldovenilor încă din secolul al II-lea(7). Astfel că, în opinia autorului interacţiunea cu populaţiile est-nistrene este continuă şi ireversibilă, făcând parte din check-listul identitar(8). în acest context, momentul de graţie este reprezentat de instalarea slavilor, prezentaţi ca fiind o populaţie paşnică de agricultori, cu rol civilizator în regiune. Evul mediu moldovenesc este aşadar dominat, în opinia autorului, de contactul cu statele slave, şi nicidecum cu celălalt stat romanic dintre Dunăre şi Carpaţi. Apartenenţa instituţiilor statale la modelul estslav îi oferă autorului criterii de justificare a discursului său(9).

Întrucât în debutul expunerii noastre am făcut apel la obiectivitate, nu putem observa existenţa unor elemente de dispută istoriografică. În primul rând, considerăm că stadiul actual al cercetării nu a lămurit pe deplin problematica romanizării întregului spaţiu locuit de vorbitorii limbii romanice de est. În special chestiunea continuităţii a ridicat serioase semne de întrebare, în prezent efectuându-se o reevaluare a discursului oficial, care nu a fost definitivată şi publicată. În al treilea rând, unitatea est-romanicilor în evul mediu ridică probleme de veridicitate, având în vedere sistemul politicii externe al statelor Moldova şi Valahia, cât şi interacţiunile culturale cu statele vecine (a se avea aici în vedere modelul ecleziastic utilizat în cele două cazuri).

Tot ceea ce putem observa deocamdată este că Vasile Stati a folosit criterii bine structurate de definire a naţiunii, interpretarea lui respectând unele norme metodologice. Contestarea raţionamentului poate fi făcută pe aceleaşi baze, şi nicidecum prin negarea absolută a observaţiilor sale.

După ce este dezbătută chestiunea strămoşilor, autorul se va ocupa de identificarea checklist-ului identitar al moldovenilor. Punctul de pornire este de asemenea clasic pentru spaţiul european, făcându-se apel la tradiţia folclorică(10). Balada „Mioriţa“ îi va oferi autorului atestarea istorică a termenului de moldovean, plasând-o în secolul al XIII-lea. El foloseşte acest mit, comun şi spaţiului cultural românesc, extrăgând doar informaţiile de care are nevoie în construcţia sa.

Simbolul central al check-list-ului identitar este voevodul secolului al XV-lea Ştefan, pe care istoriografia românească îl numeşte „cel Mare“, dar pe care Vasile Stati îl introduce într-o listă monarhică de inspiraţie occidentală, denumindu-l „al III-lea“. De fapt, după 1991 Ştefan cel Mare/al III-lea a este plasat în centrul mitologiei de peste Prut, atât prin ridicarea unei statui în centru capitalei, Chişinău, denumirii bulevardului principal din acelaşi oraş cu numele său, cât şi prin simbolistica monetară, prin care voevodul apare pe toate bancnotele, de la 1 la 500 lei.

Vasile Stati are o altă viziune despre politica internă şi externă a lui Ştefan decât istoriografia românească, întrucât îl aşează într-un sistem de alianţe şi relaţii exclusiv cu lumea slavă. Ştefan ar fi fost în permanenţă în conflict cu voevozii munteni, care i-au ajutat pe otomani să-l „mazilească“. După dispariţia voevodului conflictul ar fi fost moştenit de toţi domnii moldoveni, conturându-se o ideologie anti-valahă(11).

Momentul 1812 este plasat de Vasile Stati anterior unor agresiuni continue ale domnilor munteni, cea mai importantă situându-se la sfârşitul secolului al XVI-lea, prin „invazia“ lui Mihai Viteazul. În contextul evoluţiei istorice a statului medieval Moldova, anexarea judeţelor de la est de Prut, susţine Vasile Stati, n-a constituit decât un act „perfect legitim“, deoarece ţarul i-a „eliberat“ pe moldovenii creştini de sub „jugul“ turcesc(12). Efectele acestui eveniment istoric sunt considerate benefice, atâta timp cât dezvoltarea ulterioară a judeţelor anexate ar fi fost superioară celor rămase statului autonom Moldova(13). Pentru autor, istoria Moldovei se leagă fundamental de acest „act modernizator“, asupra căruia istoriografia românească nu are nici un drept de contestare, întrucât teritoriul respectiv era parte a Imperiului Otoman şi nu a României. Întrucât un stat român se fondează în 1859 şi capătă recunoaştere internaţională abia în 1878, orice fel de comentarii sunt considerate simple speculaţii, fără legitimare juridică.

Autorul este de părere că deşi naţiunea moldovenească se va dezvolta în state diferite, va fi unitară, deoarece la 1812 era deja formată şi existau monumente de cultură scrisă: „Polemicul mănăstirii Bistriţa“, „Cronica lui Macarie“, „Letopiseţul Ţării Moldovei“ de Grigore Ureche etc(14).

Interesant este faptul că „phanteonul naţional” invocă personalităţi revendicate în mare parte, la modul cel mai serios, şi de cultura română: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă, Calistrat Hogaş, Gh. V. Madan, Ion Druţă, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexe Mateevici, Nicolae Labiş, V. Teleucă, Grigore Vieru(15). Apartenenţa autorilor estcarpatici la cultura modernă românească este aspru criticată. De exemplu, Mihai Eminescu, căruia i se recunoaşte contribuţia monumentală la moştenirea culturală a moldovenilor, se face vinovat că s-a vândut pentru un pumn de bani ziarului „Românul“ şi Partidului Conservator, publicând articole revanşarde, naţionaliste(16).

Folosind metode consacrate ale naţionalismului clasic, Vasile Stati creează oarecum o naţiune în sensul modern al cuvântului. Dar totuşi, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că statele medievale sunt elemente politice folosite pentru argumentarea identităţii naţionale şi nu neapărat creatoare de state moderne. A doua problemă ce dorim să o ridicăm aici se leagă de argumentaţia folosită în tratarea momentului 1812. Putem oare, din punct de vedere istoric, să contestăm tratatul semnat între Imperiul Otoman şi cel Ţarist? Suntem de părere că istoriografia română încă nu a prezentat concret statutul pe care îl aveau Ţările Române în cadrul Imperiului Otoman şi propunem o meditaţie asupra argumentelor folosite aici de autor.

Pornind de la premisa ca a demonstrat că la sfârşitul epocii moderne exista o naţiune şi o cultură moldovenească, Vasile Stati, în finalul „Istoriei Moldovei“, apreciază că în perioada 1918-1940 s-a desfăşurat o agresiune a statului român(17), eliberarea venind din nou de la răsărit. După 1991 statul moldovenesc poate în sfârşit să-şi gestioneze autonom existenţa şi tocmai de aceea autorul susţine că încearcă, prin respectiva lucrare, să stabilească nişte puncte de reper în studierea istoriei proprii.

Problematica limbii naţionale necesită cele mai serioase şi atente criterii de analiză din partea istoricului. După cum am specificat în clasificarea de la începutul prezentării noastre, un al doilea element în existenţa unei naţiuni este limba proprie. Tradiţional, exponenţii culturii scrise identifică un idiom cât mai apropiat de celelalte variante ale limbii dintr-un spaţiu ce se doreşte a deveni naţional, transformând-l într-o limbă comună, care urmează a fi şi limbă de studiu în şcoală(18). Acest model, consacrat de teoreticienii francezi ai naţionalismului, nu se poate aplica întotdeauna la toate spaţiile. Perpetuarea dialectelor sau graiurilor locale a fost o realitate curentă în secolul al XIX-lea, ca un gest de protest faţă de intenţiile centraliste, neasimilate integral(19). Intervenţia politicului(20) este hotărâtoare în acest caz, mai ales când există mişcări separatiste sau tradiţionaliste.

Ideea „Dicţionarului moldovenesc-românesc“ porneşte cam de la aceleaşi principii teoretice. în „Cuvântul înainte“(21), colegiul redacţional specifică faptul că se observă după 1991 pătrunderea unui fond important de neologisme (datorate contactului cu lumea occidentală), cât şi a modelului românesc de limbă (prin dicţionare ortografice, de sinonime, omonime, bilingve).

Acesta, colegiul, nu contestă rolul pozitiv al acestor realităţi, însă observă că se pierde interesul pentru limba poporului (Volk). În continuare, vom fi atenţi să observăm nu cât de ştiinţific este criteriul de identificare a unei limbi moldoveneşti, cât mai ales a modului cum este argumentată existenţa acesteia. Importantă, pentru studiul de faţă, nu este analiza fondului de cuvinte relatat (nu suntem lingvişti), ci expunerea de motive a autorului. Deşi uneori acesta foloseşte afirmaţii complet eronate, are momente când rămâne în cadrul discursului ştiinţific, explicând rostul dicţionarului din raţiuni lingvistice. Demersul său este ghidat de constatarea a două ipostaze ale idiomului moldovenesc:

-limba naţională a poporului moldovenesc: totalitatea graiurilor, variantelor de vorbire moldovenească actuale;

-limba moldovenească literară contemporană, comună şi românilor(22).

În acest moment înţelegem argumentaţia autorului, întrucât, din analiza documentelor oficiale şi a presei din Republica Moldova nu deducem nici o diferenţă între limba română şi aşazisa limbă moldovenească (denumire cu care apare limba de stat în Constituţie). Modelul desprinderii de o limbă-mamă comună este cvasicunoscut în Europa: cazul galez, scoţian, basc, catalan etc. În aceste cazuri vest-occidentale se pare, după cum relatează lucrările consultate, că să se impune un studiu amănunţit pe limbile locale. Însă în cazul unor limbi din Europa de Est, cum ar fi croata sau moldovenească, vom vedea că se creează unele structuri în afara criteriului ştiinţific, din raţiuni politice.

Ca şi naţiunea moldovenească, limba moldovenească este atestă de autor de timpuriu, prin intermediul barzilor, care ar fi purtat tradiţia arhaică prin balada „Mioriţa“(23). Dezvoltându-se separat în fostul spaţiu al romanităţii orientale, ar face parte din categoria limbilor romanice de răsărit, alături de dalmată (astăzi dispărută) şi română(24). Întrucât s-a dezvoltat într-un teritoriu neguvernat de populaţia locală, ar fi fost dezvoltată în rândul populaţiei de rând (Volk), pierzându-se astfel, prin forma ei literară promovată de limba română, esenţa primordială.

Sursele „Dicţionarului moldovenesc-românesc“ sunt în majoritate publicaţii editate de forurile ştiinţifice româneşti, ceea ce demonstrează fragilitatea instrumentelor cu care lucrează Vasile Stati în această problematică:

-„Dicţionarul limbii române literare contemporane“, vol. I-IV, Bucureşti, 1955-1957;

– „Dicţionarul universal al limbii române“ de L. şăineanu, ed. A VIII-a, 1929;

-„Dicţionarul limbii române din trecut şi până astăzi“, de I. A. Candrea, Bucureşti, 1931(25).

Punctul de referinţă pentru definirea deosebirilor între limba română şi cea moldovenească este ediţia „Dicţionarului Explicativ al Limbii Române“ (în continuare DEX) din 1998, în care sunt „strangulate“ (după expresia lui Vasile Stati) peste 10.000 de cuvinte aparţinând „limbii moldoveneşti“(26). Identificarea cuvintelor ce nu apar în DEX şi ar fi specifice limbii moldoveneşti s-a realizat prin studiile asupra operelor scriitorilor naţionali din regiunea Moldovei, despre care am amintit anterior. Glosarele întocmite de editorii respectivilor autori (Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Mihai Eminescu etc.), în care sunt „tălmăcite“ pentru români expresii cu nuanţă locală moldovenească, sunt pentru Vasile Stati dovada incontestabilă a existenţei limbii moldoveneşti. Pe lângă cuvintele existente în aceste glosare, au mai fost găsite alte câteva mii, care au menţiunea Mold. sau Bucov. în sursele mai sus-menţionate. Aşa ca, folosindu-se de faptul că în dicţionarele editate de instituţiile de specialitate româneşti interbelice, şi mai apoi în DEXul din 1998, expresiile utilizate de autorii din lista în dezbatere sunt clasificate fiind Mold. sau Bucov., Vasile Stati trage concluzia că aceştia nu fac parte din cultura română, ci din cea „moldovenească“. Rezultanta acestei realităţi este, pentru autorul lucrării, existenţa naţiunii moldoveneşti, purtătoare a culturii „moldoveneşti“, mai sus demonstrate.

Cu toate că întâlnim elemente din afara criteriului ştiinţific, trebuie avută în vedere posibilitatea perpetuării unui astfel de raţionament. Existenţa a 19.000 de cuvinte în dicţionarul studiat în lucrarea de faţă ar putea crea, poate, unele simpatii de veridicitate. Opinia personală este că nu ne aflăm în faţa unui dicţionar bilingv, în sensul obişnuit al termenului, ci mai degrabă avem un dicţionar de regionalisme şi arhaisme. În fapt, însuşi autorul, la un moment dat, afirmă că dicţionarul său este şi explicativ, întrucât lămureşte sensul cuvântului care nu există în limba română(27).

Deşi autorul nu a reuşit să demonstreze existenţa unei limbi „moldoveneşti“, cu o structură gramaticală şi lexicală diferită de cea română, trebuie totuşi înregistrat demersul său de plasare într-o schemă a naţionalismului clasic a moldovenismului. Publicarea acestui dicţionar constituie o contribuţie în mediul ştiinţific, care trebuie tratată atent din punct de vedere istoriografic.

Cel de-al treilea element din schema identitară, referitor la capacitatea de a cuceri este invocat printr-o orientare a discursului istoric într-o direcţie expansionistă. Aşa cum s-a precizat mai sus, demersul autorului este în slujba întregului teritoriu care a aparţinut în evul mediu statului Moldova, inclusiv judeţele de pe actualul teritoriu al României. Istoria la care face apel Vasile Stati nu aparţine nici Republicii Moldova şi nici spaţiului ce este asociat cu termenul de Basarabia. În discursul său identificăm o orientare spaţială şi temporală cu rădăcini în statul medieval întemeiat de voevodul Bogdan. Aceasta ar fi o primă constatare privind discursul expansionist. Trebuie remarcat, înainte de a elabora unele concluzii, că autorul nu este susţinut în nici un fel de corespondenţi la vest de Prut, tentativa sa fiind temerară.

Faptul că apelează în clasificarea chech-list-ului identitar la oamenii de cultură comuni şi culturii române demonstrează că instrumentele sale nu au baze stabile, putând fi supuse oricând interpretării.

Discursul expansionist este mult mai vizibil în argumentarea răspândirii limbii moldoveneşti. În ambele lucrări studiate se remarcă preocuparea autorului de cartografiere a dispunerii spaţiale a limbii. Conform respectivelor hărţi, limba moldovenească cuprinde un teritoriu extrem de vast, care include pe lângă judeţele din Basarabia, Bucovina şi Moldova din graniţele României şi judeţele din jumătatea de nord-est a Transilvaniei: Harghita, Covasna, Mureş, Bistriţa-Năsăud(28). Drept exemplu, este relatată răspândirea cuvântului „curechi“ în jumătatea de nord a ţării, ca element de atestare a limbii moldoveneşti.

Ambele metode de definire a spaţiului identitar pot fi considerate, într-un anumit moment al dezbaterii, drept ştiinţifice. Apartenenţa unui spaţiu din afara graniţelor statului naţional la comuniunea de cultura nu este o metodă inventată de Vasile Stati. Naţionalismul clasic de tip german, etnic, respinge legitimitatea unor state „zise naţionale“, cum ar fi Belgia sau Elveţia, tocmai datorită criteriului apartenenţei locuitorilor la spaţii etnico-lingvistice caracteristice statelor din jur. Dacă argumentaţia este bine făcută, oricând se pot ridica pretenţii de unificare a Moldovei vest-prutene la statul naţional Republica Moldova. Însă absenţa receptivităţii în spaţiul revendicat face ca teza lui Vasile Stati să cadă, deocamdată, în derizoriu.

O altă ipoteză eronată de lucru a autorului este utilizarea hărţilor lingvistice, întrucât este trecută cu vedere existenţa populaţiei vorbitoare de limbă maghiară din judeţele Harghita şi Covasna. Totodată, se utilizează greşit criteriul cuvintelor comune în spaţiul revendicat, deoarece lingviştii au demonstrat că formele lexicale se dezvoltă pe linie orizontală şi nu verticală.

Pornind de la studiul unor lucrări considerate a fi inspirate din ideologia de stânga, ajungem la concluzia că am realizat o abordare marxistă a subiectului. Considerăm că singura contribuţie ştiinţifică adusă în lucrarea de faţă este realizarea unei scheme a identităţii naţionale moldoveneşti. Specificând că suntem departe de a fi adepţii legităţii în istorie, putem atrage atenţia asupra faptului că şablonul utilizat de Vasile Stati în lucrările sale poate fi oricând adăugit şi îmbunătăţit, ceea ce ar putea servi intereselor naţionalismului moldovenesc, de inspiraţie antiromânească. Dacă istoricii români doresc să demonstreze lipsa de substanţa a unor astfel de preocupări ştiinţifice, trebuie să o facă demontând punct cu punct argumentele aduse, şi nu apelând la o retorică cu nuanţe polemice.

NOTE

1) Stati, Vasile, Istoria Moldovei, Chişinău, Editura „Vivar-Editor“, 2002, 404 p.

2) Idem, Dicţionar moldovenesc – românesc, Chişinău, Tipografia Centrală, 2003, 340 p.

3) Ţiu, Ilarion, „«Antiromânismul» prin istorie“, în Dosarele Istoriei, nr. 3/2003, martie 2003, p. 12.

4) Hobsbwan, Eric, Naţiuni şi naţionalism din 1780 şi până în prezent, Chişinău, Editura Arc, 1997, p. 40-41.

5) Thiesse, Anne-Marie, Creare identităţilor naţionale în Europa, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 8.

6) Stati, Vasile, Istoria…, p. 17-19.

7) Ibidem, p. 20.

8 )Theisse, Anne-Marie, op. cit., p. 9

9) Stati, Vasile, Istoria…, p. 25-29.

10) Theisse, Anne-Marie, op. cit., p. 17-23.

11) Stati, Vasile, Istoria…, p. 63-83.

12) Ibidem, p. 231.

13) Ibidem, p. 237-240.

14) Ibidem, p. 9.

15) Stati, Vasile, Dicţionar…, p. 8-9.

16) Idem, Istoria…, p. 253-254.

17) Ibidem, p. 265.

18) Hobsbwan, Eric, op. cit., p. 53-54.

19) Ibidem, p. 61.

20) Ibidem, p. 74.

21) Sati, Vasile, Dicţionar…, p. 3.

22) Ibidem, p. 9.

23) Ibidem, p. 5.

24) Ibidem, cop. 3.

25) Ibidem, p. 11.

26) Ibidem, p. 12.

27) Stati, Vasile, Dicţionar…, p. 11.

28) Stati, Vasile, Istoria…, p. 367; Idem, Dicţionar…, cop.

autor: Ilarion Ţiu (Revista Erasmus, nr. 14, 2003-2005)

(Visited 119 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Parerea „…oricând se pot ridica pretenţii de unificare a Moldovei vest-prutene la statul naţional Republica Moldova.” reda expres doar o jumate din ecuatie. Punctul aprioric a inghitit alternativa plauzibila.
    Indraznim a continua logica exercitiului: „…oricând se pot ridica pretenţii de unificare a macro statuletului Respublica Maldova – creatura vadit artificiala a bolsevicilor pe ramasita basarabeana, la statul naţional Moldova.” Cine subsemneaza?
    Mai vezi şi: http://juriscult.wordpress.com/2011/03/17/dimensiunile-basarabene-ale-tarii-moldovei/
    Mihai D / Chisinau

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.