Hristos a înviat! – O mărturie a vieţii noastre

Hristos a înviat! – O mărturie a vieţii noastre

by -
0 532

Cel mai frumos lucru este să vorbeşti despre Dumnezeu. Aceasta încercăm şi noi să-o facem în această revistă, deşi oamenilor le place atât de mult astăzi să vorbească despre lucruri: despre cele pe care le au sau despre cele pe care nu le au, dar şi le doresc.

De fapt, lumea nu vorbeşte nici măcar despre lucruri, ci despre dorinţe. Parcă-i vrăjită, îmbătată de aburii fantasmelor publicitare cu care ni se spală minţile. Se risipesc în cuvinte care nu duc nicăieri. Căci a vorbi ca şi cum Dumnezeu nu e de faţă înseamnă a vorbi singur, a vorbi în deşert – şi aceasta o pricep cei mai mulţi prea târziu. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, în timp ce toată lumea vorbeşte. E ca şi cum cuvintele se lovesc de un gol imens, ca un zid invizibil, de unde nu se mai întoarce ecoul lor, reflectate fiind în sufletele celorlalţi oameni. Aceasta e una dintre cele mai evidente drame ale umanităţii zilelor noastre: în societatea informaţională, oamenii sunt tot mai singuri.

Dacă nu eşti obişnuit să vorbeşti cu Dumnezeu, eşti singur, chiar de te amăgeşti că sunt şi alţii în situaţia ta. Poate că or fi, dar şi ei sunt singuri – ei şi lumile lor de lucruri şi patimi, încât într-o astfel de realitate fiecare ajunge să se transforme într-un obiect închis în egoismul său. Un fel de computer sau televizor care transmite neîncetat ştiri, imagini, vorbe, culori, deşi nimeni nu stă în faţa acelui ecran…

De ce credeţi că tinerii caută cu o nesfârşită nelinişte discotecile, cluburile sau trupurile celorlalţi? Pentru că sunt speriaţi, fără să ştie de ce, de singurătatea infinită a societăţii care le stă în faţă: o lume de imagini şi obiecte, în care înşişi oamenii au ajuns nişte reflexii mediatice pe pereţii caselor lor. Dar pentru că nu au cunoscut încă taina comuniunii cu Dumnezeu, orice ar face ei, se însingurează tot mai mult în disperarea lor de obiecte care nu mai sunt auzite, văzute şi înţelese de nimeni. Toată lumea suferă pentru aceasta.

Însă Dumnezeu ne iubeşte şi aşa cum suntem, pentru că Dumnezeu este dragoste. Cum însă să înţeleagă aceasta cei ce nu primesc şi nu cunosc această dragoste? Mi-a spus un bun prieten de curând: De mic mergeam la biserică, chiar mă spovedeam şi mă împărtăşeam din când în când – dar o făceam aşa, din obişnuinţă. De fapt, nici eu nu ştiu de ce. În schimb, gândeam şi trăiam ca păgânii. Până într-o zi când am înţeles cât de mult mă iubeşte Dumnezeu. Aceasta mi-a înmuiat inima. Era de Sfintele Paşti. Mergând împreună cu nişte prieteni la Biserică în Săptămâna Mare, m-a mişcat tare mult cât a suferit Hristos pentru noi. Pe urmă, la Înviere, am simţit din toată inima că acesta e realitatea: Hristos a înviat şi este Dumnezeu cu adevărat. Am citit în Sfintele Scripturi şi am văzut un lucru uimitor pe care lumea nu-l ştie: Dumnezeu întotdeauna îşi ţine făgăduinţa în a răsplăti binele, dar amână de multe ori, de o infinitate de ori, să pedepsească după cuvântul rostit tot de El. Altfel spus, Dumnezeu are nesfârşită răbdare cu noi oamenii. Ne iubeşte prea mult şi ne pedepseşte numai atunci când vede că nu mai are încotro, trebuind cumva să ne zguduie ca să ne dăm seama că nu noi ne suntem dumnezeu.

De ce nu înţelesese lucrul acesta până atunci prietenul nostru? De ce nu realizăm dragostea infinită pe care Dumnezeu o revarsă peste întreaga lume? Nu ştiu. Poate pentru că iubim prea mult lumea, ca să mai aibă loc Hristos în inima noastră? Sau pentru că în societatea noastră secularizată de comunism şi de consumism există prea multă rutină, prea puţină simţire vie a lui Dumnezeu? …M-a întrebat odată cineva: ce înseamnă, oare ce înseamnă să-L ai permanent pe Dumnezeu cu tine?

Am cunoscut o mulţime de oameni nefericiţi pentru că nu au ce au şi alţii. Deşi sănătoşi şi inteligenţi, sunt neliniştiţi că nu posedă maşina, mobila, trupurile sau hainele pe care alţii şi le permit. Însă nu ştiu mulţi oameni care să nu doarmă noaptea pentru că nu l-au cunoscut încă pe Dumnezeu, sau pentru că l-au supărat pe Cel ce le-a dat viaţă, sau pentru că nu au lacrimi pe care să le verse pentru păcatele lor! Aceştia din urmă, tocmai fiindcă sunt îndureraţi pentru puţinătatea dragostei lor, sunt cei ce îl au tot timpul pe Hristos cu ei. Nu pentru că Dumnezeu nu ar fi prezent şi în viaţa noastră, chiar şi acum, când citim aceste rânduri, ci doar pentru că noi nu suntem suficient de aproape de El – ca să ne bucurăm în chip simţit de prezenţa Sa în zdrobirea de inimă a pocăinţei sau în harul rugăciunii.

Până la urmă, întreaga istorie a omenirii şi a vieţii fiecăruia dintre noi este o mare dramă. Drama despărţirii de Dumnezeu, drama rătăcirii departe de Hristos, drama părăsirii Duhului Sfânt pentru păcatele şi desfrânările cele multe, drama unei libertăţi umane prost înţelese. Omul suferă din prima clipă a îndepărtării de Părintele său şi suferinţa i se adânceşte tot mai mult – şi, totuşi, persistă în această stare bolnavă din care nu mai vede cum ar putea ieşi…

De ce să te desparţi de Cel ce te iubeşte? De ce să nu ceri ajutorul Celui ce te poate ajuta? De ce să nu-i mai vorbeşti Celui ce te poate asculta? De ce să suferi, când te-ai putea bucura? De ce să mori, când ai putea învia?

Poate că par prea mari cuvintele acestea pentru a fi rostite într-o lume care nu mai înţelege cum ar putea trăi fără televizor şi internet, fără micile sau mai marile plăceri. Dar ele, credem, trebuie spuse şi repetate cu curaj în faţa unei lumi înspăimântate mai mult de criză decât de pedeapsa lui Dumnezeu, venită pentru păcatele noastre. Este, poate, una din ultimele clipe pe care ni le mai îngăduie Dumnezeu în faţa valului de apostazie care-l va aduce peste lume mulţimea păcatelor strigătoare la cer. Este momentul în care noi, cei ce am avut şansa să ne apropiem mai mult de El, trebuie să-I mărturisim Învierea.

Dar să ştim un lucru: nu cu frica pedepselor ne cheamă Hristos prin Învierea Sa, ci cu promisiunea ospăţului la care ne aşteaptă până în ultima clipă a vieţii noastre – cu acest semn minunat al pogorârii în fiecare an a Luminii în Biserica Învierii din Ierusalim, căci ce este mai frumos şi mai înalt ca Lumina, cea care dă viaţă la toate?

Să încercăm, aşadar, să facem şi noi ce putem ca să ne învrednicească Dumnezeu de cinstea mărturisitorilor, ducând mai departe în lume, în locurile pe unde umblăm, cuvântul de mare bucurie şi nădejde pentru omenire: Hristos a înviat! Iar acest cuvânt trebuie să fie mai întâi de toate întrupat în viaţa fiecăruia dintre noi…

Mihai Cristea

Articol apărut în nr. 15 al revistei “Familia Ortodoxă

(Visited 52 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.