Geopolitica xenofobiei în secolul XXI

Geopolitica xenofobiei în secolul XXI

by -
0 1060

A scrie despre xenofobie este echivalent cu a umple, precum Danaidele, acea fântână fără fund, deoarece ura faţă de „străini” – sau cei care nu fac parte din acelaşi grup etnic – este veşnică în specia umană.

Oamenii nu îi iubesc pe cei care nu sunt asemenea lor, cum demonstrează glumeţ şi mesajul de mai sus: „I love you because we hate the same stuff”.

Vorbele mari sunt de multe ori doar simple modalităţi de acoperire ale deficienţelor, iar în materia relaţiilor dintre popoare se folosesc atâtea cuvinte, încât se golesc de sens frazele şi istoria începe să urle: „minţi”! Tocmai de aceea nu putem să scriem despre xenofobie atât de mult pe cât de complexă este tema, deoarece nu ne-ar ajunge o săptămână pentru lectura finală a textului rezultat.

Prima problemă pe care trebuie să o notăm este aceea a veşniciei xenofobiei. Ea poate fi combătută, redusă chiar la un nivel prea jos faţă de cât trebuie uneori – dar în niciun caz eradicată.
Doar naivii sau cei rău intenţionaţi cred în eradicare, asemeni laşilor care spun că un cap plecat nu e tăiat de sabie. Eradicarea sentimentelor umane este imposibilă atât la nivel teoretic, cât şi practic, iar supunerea permite oricând tăierea capetelor proaste pentru antrenarea soldaţilor ce mai târziu se vor bate cu capetele drepte.

Realitatea pe care psihologii o cunosc foarte bine este că omul este o fiinţă neîncrezătoare sau nesigură în afara grupului său larg de persoane acceptate. Depinde doar intensitatea neîncrederii sau nesiguranţei. Din momentul în care copiii încep să perceapă lumea, îşi dau seama că atâţia alţi oameni sunt mai puternici decât ei, iar astfel se naşte teama, şi de cele mai multe ori acest sentiment dă naştere urii. Oamenii îşi caută semeni care le împărtăşesc ideile în cea mai mare măsură, pentru că este mai eficace – nu poţi trăi la nesfârşit printre cei care nu se apropie măcar la un nivel minimal de chestiunile care te interesează. În caz contrar de ajunge la schizofrenie şi la alte probleme de natură psihică, explozii asupra nevinovaţilor din jur – mai ales membri ai familiei – şi alte drame.

Foarte grav este dacă nesiguranţa domină, deoarece în acel moment oamenii încep să se izoleze şi vor deveni din ce în ce mai limitativi în contactele lor sociale. Se vor baza doar pe un număr redus de persoane în ceea ce priveşte viaţa lor – nu vor ajunge niciodată la 500 de oameni cu care să comunice în vreun fel – şi vor evita pe cât posibil certurile, necazurile, disputele, preferând să cedeze rapid, în locul apărării propriei poziţii. Nu este laşitate, este frică. Este o atitudine care apare foarte vizibil şi pe Facebook. În general nu au decât 200 – 400 de persoane în lista lor şi nu se implică prea mult în dezbaterile tari care sunt la un moment dat în societate. Îşi vor limita postările la ceea ce este frumos, la lucruri care sădesc calmul şi liniştea şi nu vor accepta în lista lor de prieteni persoane care să tulbure prea mult ritmul lor de viaţă. La primele semne de furtună se vor retrage sau chiar îşi vor dezactiva conturile, deoarece „vreau să am o viaţă liniştită, că şi aşa e scurtă – nu de necazuri am nevoie”. Aceste lucruri le fac inconştient, spre deosebire de cei care, prin modul de lucru curent au de-a face cu multe persoane, dar îşi limitează profilele pentru a nu deveni vulnerabili faţă de ochi vrăjmaşi.

Neîncrederea este altă faţetă a psihologiei umane. Este la fel de veche precum nesiguranţa, a apărut mai întâi la vânătorii care plecau din peşteră pentru a aduce hrană, şi este normală fiecărei fiinţe vii.

De fapt, proverbele lumii spun cam acelaşi lucru – şi alegând varianta arabă: „primeşte pe oricine în cort, dar leagă-ţi bine cămila înainte”. De aceea, vom găsi mulţi oameni care nu au prea multă încredere în semeni, dar care sunt activi sociali, tocmai în acest context, al culegerii de hrană de atunci – adică bani, putere, influenţă, în limbaj contemporan.

Neîncrederea şi nesiguranţa sunt puternic influenţate de către stereotipii, iar pricipalul produs al acestora este ura. De aceea, geopolitica xenofobiei este de fapt o secvenţă din geopolitica urii.
Oamenii se vor teme în permanenţă de ceva sau de cineva, doar că în al doilea caz el are posibilitatea de a fugi. Dacă de „ceva”-ul numit sărăcie, foame, sete, durere, carenţe în actul medical, dictatură este foarte dificil să scapi – aceste carenţe fiind prezente în multe state şi sub diferite forme – de oameni este destul de posibil să fugi. Autoizolarea este pentru mulţi o opţiune, mai ales sub plan mintal, însă şi emigrarea este des folosită. Tragic este momentul în care emigrarea se transformă în refugiere, iar realităţile ne demonstrează că lucrurile nu merg atât de bine în multe părţi ale lumii şi de cele mai multe ori o dimensiune mare a emigrării este urmată apoi de un val de refugiaţi. În anul 2015 s-a atins cel mai mare număr de refugiaţi din istorie – 60 de milioane de persoane – nivel care ce ar trebui să-l pună pe gânduri pe oricine.

Din toată experienţa vieţii, oamenii au realizat un proverb: „cine se aseamănă, se adună”. Proverbul nu se referă doar la partea sentimentală – omul caută şi de îndrăgosteşte preponderent de persoane de sex opus care îi seamănă la figură, confirmând astfel povestea lui Narcis – ci şi la profesie şi modul de viaţă.

Juriştii ţin aproape de jurişti, cei din zona bancară şi brokerii au lumea lor, artiştii cu grupul lor, infractorii îşi au propriul mediu şi enumerarea ar continua o zi întreagă. De aici, trebuie subliniată importanţa breslelor. Meşterii, calfele si ucenicii aveau rolul lor bine stabilit, iar profesiile nu erau doar un mediu de activitate economică, ci aveau şi un rol social bine definit. Căsătoriile se făceau de regulă în interiorul breslei, cu binecuvântarea conducătorilor, iar încălcările codului breslei se soldau cu expulzarea din breaslă, ceea ce echivala cu o cvasi-moarte socială. Se trecea greu dintr-o breaslă într-alta, iar sistemul a rezistat destul de bine sute de ani, în aceeaşi paradigmă a neîncrederii faţă de ceilalţi. Cu toate acestea, a produs imobilism şi a constituit un obstacol necesar a fi depăşit, pentru ajungerea la un progres economic mai substanţial.

Oamenii se grupează tot timpul, caută doar asemănările şi resping diferenţele frapante. În afara unei marje rezonabile, oamenii fug de diferenţe, ceea ce nu trebuie să surprindă – animalele resping propria imagine reflectată în oglindă, pentru că ele nu au conştiinţa diferenţei, ci doar a propriului interes. De aceea, omul – cunoscător al acestui instrument al frumuseţii, caută să-şi încadreze într-un etalon mintal grupul său etnic sau de viaţă curentă, pe cel al colegilor de lucru, dublândul şi cu un etalon afectiv, nu întotdeauna pozitiv. Uneori auzi prin parc că un iepuraş sau o pisicuţă este într-o relaţie sentimentală cu un urs sau alt animal masiv, dar aceste vorbe sunt aplicaţii ale etalonului standard, pentru că pe lângă aspectele generale – „îmi plac blondele / brunele, întocmai maestrului coregraf, ceea ce se caută afectiv în celălalt ţine de o anumită percepţie asupra fragilităţii, delicateţii, puterii etc. Astfel, „vrăbiuţa-i secretară / frumuşică şi sprinţară / iar director, elefantul / care face pe berbantul … n-am găsit altă rimă”.

După cum spunea Nassib Nicholas Taleb în lucrarea sa dedicată acelor „lebede negre ale puţin probabilului”, „clasificarea este necesară oamenilor, dar devine patologică când este considerată definitivă, împiedicând luarea în considerare a neclarităţii hotarelor sale, ca să nu mai vorbim de revizuirea categoriilor”. Însă majoritatea oamenilor nu îşi schimbă prea uşor aceste clasificări proprii, iar trusturile de media care acţionează mai puţin deontologic doresc doar să le schimbe pe cele ale spectatorului/cititorului, iar nu să ajute la creşterea numărului cu inteligenţe critice, capabile de a gândi singure şi de a căuta să vadă care este binele şi care este negativul.

Odată ce s-au fondat statele, apare necesitatea întăririi şi dezvoltării lor economice, pentru că eşecul acesteia se soldează cu proteste, revolte sau eliminarea grupului conducător – pentru că majoritatea oamenilor are ca ţintă minimală a vieţii confortul cât mai ridicat şi tot ce ţine de el.
Nu există omul universal decât din punct de vedere tehnologic, adică al accesului la tehnologie şi folosire a acesteia, dar nu va exista niciodată – oricât de mult şi-ar dori corectitudinea politică să creadă şi să covingă – om care să fie universal prin aprecierea tuturor semenilor.
Evident, o să sară să mă contrazică toţi naivii şi năimiţii corectitudii politice.
Citeşte mai departe AICI
autor: Marius Văcărelu, sursa: Adevărul
(Visited 248 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.