Generaţia tânără în istoria neamului – între nostalgie şi ipocrizie (partea II)
Motto: Sinceritatea este sterila, ipocrizia fecunda.
Emil Cioran: din cele doua morale.
Cele două generaţii care au marcat istoria noastră
În istoria noastrã naţionalã douã generaţii tinere au fost efectiv implicate în realitãţile timpului lor în încercarea de a schimba destinul poporului nostru şi anume: generaţia de la 1848, care avea sã traseze drumul României moderne, puternic inspiratã fiind de revoluţia francezã şi climatul european al secolului al XIX, în care naţiunile îşi cãutau cu înfrigurare identitatea şi perimetrul geografic şi, generaţia de la 1922 (şi nu generaţia de la 1927 cum în mod ipocrit şi subversiv încearcă să acrediteze ideea un Mugur Voloş în cartea sa Filosofia social-politică a generaţiei ’27), generaţie puternic ancoratã în conturarea destinului României mari de abia înfiripată ca structură statală după primul război mondial şi care era pe punctul de a se dizolva ca entitate naţionalã.
Angajamentul tineretului în aceste momente de cotiturã ale istoriei noastre a fost unul total (mai ales pentru generaţia ‘22), cu sacrificii greu de prevãzut atunci când această generaţie pornea la drum. Diferenţa dintre cele două generaţii este cã: în timp ce generaţia de la 1848 era formatã din epigonii elitei principatelor, şcoliţi la Paris şi în alte capitale europene care intorşi acasă reuşesc să introducă spiritul european în organizarea socialã şi statalã, generaţia de la 1922 pornea din strãfundurile naţiei, ca o străfulgerare a tot ceea ce avea naţiunea mai autentic şi vital în structura sa, ca o ripostã la iminenta disoluţie naţionalã în pragul cãreia se afla România.
A discuta sau a prezenta astăzi lucrurile detaşat sau de la distanţă, a condamna o tendinţă sau alta, fără a ţine cont de realităţile acelor timpuri pe care contemporanii le trăiau la modul cel mai dureros, este cel puţin o impietate. Pentru că este vorba de istoria trăită de acest popor, istorie în care el îşi află rădăcinile şi identitatea şi nu mistificările grosolane ale unor parveniţi sau reprezentanţi ai intelighenţiei precum: Roller (care impune ca istoria şi cultura română să fie rescrisă după canoanele comunist-sovietice), Mihai Ralea (care neagă specificul etnic şi cultural românesc, specific care în opinia lui nu există şi ar fi pe cale de a se face, manifestând un cosmopolitism păgubos în dauna naţionalismului ortodoxist care se infiripa în gândirea şi cultura noastră şi avea să aducă atâta strălucire specificului naţional prin; Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Radu Gyr, Mircea Eliade şi atâţia alţii), C. Rădulescu Motru (în concepţia căruia inconsecvenţa, slăbiciunea şi delăsarea este tipică românului ca o consecinţă a spiritului său gregar), Zigu Ornea (care nu a înţeles niciodată nici naţionalismul nici tradiţionalismul, dar judecă istoria şi cultura română în acelaşi spirit ca şi conaţionalul său Constantin Dobrogeanu Gherea alias Nahâm Katz, pentru că alogeni fiind nu aveau nimic comun cu spiritualitatea acestui popor), H R Patapievici (un altoi scorburos şi vulgar pe trunchiul viguros al culturii române, care are tupeul să considere poporul român « un monstru tentacular răspândit în 23 milioane de omuleţi patibulari », popor pe care-l vede ca « intolerant, xenofob, violent şi laş, retractil, agitat şi abulic ». Nu ar fi mare lucru dacă s-ar opri aici, dar el continuă râtos când este vorba de « pătura extrem de subţire » care ar avea ca prin miracol alt cod genetic, alte instincte, alte gusturi, alt har, proectând asupra « boborului » ceea ce era ea; a rezultat de aici (spune el) cea mai nefastă minciună pioasă pe care o cunosc, vopsirea ciorii româneşti în culorile atât de străine de ea ale culturii, bunei creşteri, inteligenţei şi artei şi concluzionează în stilul oricărui obsedat în abjecţia sa – trebuie să ne smulgem din vraja acestei minciuni care este România: româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim, să o folosim numai pentru înjurături.). Asemenea specimene care au siluit cu pana lor demnitatea acestui neam au fost destule şi din nefericire se mai găsesc încă din abundenţă.
O carte despre tineret în bună tradiţie comunistă
Nu micã mi-a fost mirarea când rãsfoind paginile 11-12 din numărul 120-121 ale revistei Pagini Medicale Bârlãdene sã gãsesc recenzia unei cãrţi care se ocupa exact de tineretul perioadei interbelice. Este vorba de cartea „Din viaţa studenţească de la Marea Unire 1918 la FDU 1948 » de Vlad Bejan, a cărei recenzie o semnează profesorul Gheorghe Clapa din Bârlad. Termenii prezentãrii cărţii sunt deosebit de elogioşi la adresa autorului şi cărţii sale, aşa cum buna cuviinţã o cere când este vorba de a aprecia un efort atât de lãudabil cum este acela de a aduce în faţa posterităţii pagini de zbucium sufletesc, convulsii sociale, atitudini şi poziţii ce privesc generaţia tânãrã în ansamblul ei într-o epocă dată. Talentul literar al recenzorului bine cunoscut nouã, buna credinţã în aprecierea datelor cuprinse în carte, date considerate apriori ca fiind şi reflexia onestitãţii autorului, fac ca aceastã prezentare sã fie deosebit de valoroasă, din păcate însă cu foarte multe excepţii care ar putea fi considerate scãpãri dacã nu ar fi nocive. Desigur când prezinţi o carte primul lucru este sã apreciezi strădania autorului cărţii respective pentru bunul motiv cã efortul este unul considerabil, apoi sã subliniezi calitatea literară a operei, dar dacă nu pătrunzi în detalii, care pot conţine subtilitãţi menite, voluntar sau involuntar, sã distorsioneze percepţia adevãrului, există riscul subscrierii la un atentat împotriva adevărului istoric. Am cãutat cartea cu pricina şi prin bunãvoinţa mentorului revistei Dr. Nicu Botezatu am intrat în posesia ei.
Am lecturat-o cu atenţie pentru cã se ocupã de o perioadã din istoria noastrã în care tineretul a cunoscut o implicare aproape unicã în analele istoriei noastre şi despre care aveam cunoştinţă graţie bogatei literaturi postdecembriste. Dincolo de consemnarea unor evenimente bine definite ca şi cronologie sau participare, dincolo de evocarea unor comunitãţi universitare şi personalităţi ale timpului care pot avea valoare de document, rãzbate însã tenta unui subiectivism care denatureazã conţinutul cãrţii, cu toatã nota nostalgicã care încearcã sã acopere aceastã atitudine pãrtinitoare şi partizanală, extrem de pãguboasă însă din punctul de vedere al adevărului istoric .
Cu toate cã din primul capitol „Repere în timp” ni se spune cã „descrierea nu este un studiu de istorie, ci o lucrare analiticã de definire a activitãţilor şi scopurilor unor episoade” ca şi cum asta ar însemna altceva, cartea cuprinde o înşiruire de evenimente care ar putea să o încadreze în acest gen. Cele 3 tendinţe „cultural ideologice” la care autorul cãrţii vrea sã se refere (democratice, extremiste şi de neangajare politicã) sunt tratate când aprobator când dezavuant, de o manierã însã blândã, dar nu lipsitã de patimã când este vorba de trecutul naţionalist, pe care nu se sfieşte sã-l încadreze fără rezerve ca extremist, eludând cu bună ştiinţă adevărurile dureroase ale timpului. Atitudine explicabilă de altfel pentru că autorul este angajat de o parte a baricadei neamului, din nefericire pentru autor de partea distructivă a acesteia. Şi veţi vedea de ce.
autor: Valeriu Lupu
Doctor in stiinte medicale