Dumitru Bordeianu – Marturii din mlastina disperarii. In loc de prefata si...

Dumitru Bordeianu – Marturii din mlastina disperarii. In loc de prefata si Lamuriri asupra cartii.

by -
0 699

În loc de prefata

Aceste lucruri le scriu în frica lui Dumnezeu, în Care cred nelimitat, deoarece numai El stie ca ceea ce marturisesc este adevarat.

Le mai scriu apoi pentru toti camarazii nostri în viata, care nu au trecut pe unde am trecut noi: elevi, studenti si muncitori, si pentru toti camarazii care vor veni dupa noi.

De asemenea, le scriu si pentru cei ce cred în Dumnezeu, pentru cei cinstiti si de buna credinta, ca sa cunoasca si sa înteleaga si ei de câta ura, minciuna si bestialitate a fost si este în stare o ideologie – ideologia comunista – provenita nu de la oameni, ci de la diavolul.

Ce se poate opune dragostei, adevarului, luminii si blândetii, decât ura, minciuna, întunericul si bestialitatea?

Comunismul nu este decât prezenta satanei pe pamânt. Comunistii au facut din ideologia lor o religie, care, în opozitie cu aceea crestina, este religia urii, a minciunii si a crimei, ridicate la rangul de „virtuti”; si nu se raspândeste decât prin minciuna, neîncredere, teroare si frica.

Pe plan spiritual, scopul sau este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete si lipsa.

Cum s-ar explica altfel atâta ura, bestialitate, cinism si placere sadica de a-ti chinui semenul si a-l ucide?

În comunism, vrei nu vrei, trebuie sa spui si sa faci numai ceea ce ti se ordona. Nu trebuie sa gândesti, nu trebuie sa judeci, vointa si libertatea nu mai exista. Iar, daca nu, pentru consolidarea puterii sunt închisori, gulaguri, lagare, canale, deportari, domicilii obligatorii si degradarea, siluirea constiintei, pierderea demnitatii umane, robotizarea si dirijarea tuturor actiunilor.

Asa s-a facut comunismul dumnezeu. Si cine a încaput pe mâna acestei stapâniri satanice si-a pierdut si puterea de judecata si vointa si libertatea, ramânând nu doar cu foamea si frigul, nu doar cu umilinta si lipsa de comunicare, ci cu scrâsnetul si disperarea.

La Pitesti si Gherla, în demascari, omul astfel alterat si degradat, chinuit si chinuindu-si semenul, a ajuns sa-si zdruncine sufletul.

Cum s-a actionat însa în aceste demascari, create pentru desfigurarea si pervertirea vointei si a conceptiei crestine despre lume si viata, si cum s-a înjosit fiinta umana, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sunt lucruri care trebuie marturisite. De altfel, în încercare se cunoaste omul, în încercare se degradeaza sau se desavârseste.

Încercarile prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de la Pitesti si Gherla sunt însa cele mai mari si mai grele prin care a trecut Miscarea Legionara, de la înfiintarea ei pâna azi.

Dupa cum unica este Miscarea Legionara în istorie, unic este si acest caz. Noi, tineretul legionar, nu ne-am luptat cu oamenii si cu slabiciunile noastre în aceste încercari (demascari), ci cu oameni îndraciti, posedati de puterea satanei, aruncati asupra noastra cu toata ura, cinismul si bestialitatea de care au putut da dovada.

Fenomenul Pitesti – Gherla nu este numai unul iesit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru ca acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu si cei posedati de duhurile satanei.

Marturisirile acestea nu au pretentia unei scrieri literare. Sunt bucati rupte din sufletul si constiinta unor tineri luptatori, cinstiti înaintea lui Dumnezeu si cinstiti cu ei însisi; tineri care si-au pus tot ce aveau bun în ei în slujba ideii de dreptate, de libertate si de credinta.

Constienti de menirea lor istorica, ei au slujit neamul si Biserica lui Hristos împotriva comunismului – dusmanul de moarte al crestinismului – pâna la sacrificiul suprem.

Istoria nu consemneaza în analele ei cazul unui alt tineret, asemanator tineretului legionar, care sa fi trecut prin închisori comuniste ca acelea de la Pitesti si Gherla.

În prigoanele si închisorile suferite de legionari în asa-zisa democratie româneasca, apoi sub dictatura lui Carol al II-lea si Antonescu, constiinta celui ce suferea nu era siluita. În torturile si grozaviile petrecute la Pitesti si Gherla însa, s-a actionat direct si metodic asupra celui torturat, ca sa i se spulbere întâi credinta în Dumnezeu, iar apoi conceptia despre lume si viata si convingerile politice.

În aceste marturisiri nu voi acuza pe nici un detinut politic. N-am autoritatea, calitatea si dreptul de a face aceasta, ca unul care am trecut prin ce am trecut, ci voi marturisi faptele asa cum s-au petrecut cu toti tinerii legionari trecuti prin Pitesti si Gherla.

Nu voi marturisi faptele mele de eroism, ci pe ale altora. Se vor întreba cei ce vor avea rabdare sa citeasca aceste rânduri, de ce nu marturisesc nimic despre alte categorii politice de tineret, care au trecut prin Pitesti si Gherla. Iata motivul: n-am autoritatea, calitatea si dreptul sa scriu si sa vorbesc despre altii, caci, daca as face-o (asa cum au facut-o altii, care nici macar n-au trecut prin Pitesti si Gherla) ar trebui sa-i acuz pe unii, sa-i scuz sau sa-i partinesc pe altii, marturisirile nemaifiind atunci facute în frica lui Dumnezeu. Celelalte categorii politice de tineret, care au trecut si ele prin Pitesti si Gherla, au si ele în definitiv dreptul sa vorbeasca despre cele întâmplate lor.

Eu nu vorbesc decât de camarazii mei si de mine si as dori ca fiecare sa vorbeasca despre ai lui.

Eu vorbesc de ai mei pentru ca sunt legionar si ei au fost si sunt legionari. Sufletele celor plecati dintre noi m-au îndemnat sa scriu, sa scriu tot, asa cum a fost – cine a initiat, cine a condus, cine sunt vinovatii (care au fost convinsi ca nu vor raspunde de faptele lor), cine a executat planul, cine au fost cei înselati si cine au fost victimele acestei nemaiîntâlnite drame.

Dumitru Gh. Bordeianu

Melbourne, 26 oct. 1989


Lamuriri asupra cartii

(Interviu cu Dumitru Bordeianu, din revista „Scara”, treapta a patra)
O caracteristica esentiala în ce priveste geneza Marturisirilor mele este aceea ca eu nu m-am simtit niciodata vrednic, raportat la aceasta nemaiîntâlnita drama, sa scriu o astfel de carte. Imediat dupa încetarea demascarilor, ceva care nu era în fiinta mea îmi venea mereu în constiinta cu întrebarea: cine va fi în stare sa scrie o marturisire despre aceasta drama. Si nu numai sa scrie, ci sa patrunda în esenta acestei drame.

Dupa eliberare am citit si am rascitit Demonii (Posedatii) lui Dostoievski. Deosebirea între posedatii lui Dostoievski si posedatii de la Pitesti / Gherla este ca primii erau în conditii de libertate, iar ceilalti erau privati de libertate si chiar de cele mai elementare conditii de trai. Si apoi erau supusi unor suplicii fizice si morale nemaiîntâlnite.

Dupa ce am relatat aceasta drama unui mare teolog român (D.P.), acesta îmi da dezlegarea, zicându-mi „Du-te si citeste vietile Sfintilor Parinti si atunci vei întelege”. Am citit pe Sfintii Parinti si atunci am înteles. Eu întotdeauna întelegeam ca cel care este mereu în stare sa scrie despre aceasta drama este Costache Oprisan, dar Costache Oprisan a fost ucis în închisoare. Alte caracteristici ale genezei acestor marturisiri constau în faptul ca eu însumi am trait aceasta posedare pâna pe culmile disperarii. Daca smerenia este opusa mândriei si daca trairea uneia duce la Împaratia Cerurilor («Fericiti cei saraci cu duhul caci a acelora este împaratia Cerurilor»), iar cealalta duce la iad, se vede care este rasplata. Nevrednicia mea (smerenia mea) mi-a fost rasplatita de Dumnezeu înscriind în destinul meu ca pe mine sa ma aleaga si sa ma ajute, din cei care au trecut pe acolo, sa scriu despre aceasta drama. Marturisirile mele descriu o problema de metafizica. Cine nu-i certat cu metafizica crestina si cu Sfintii Parinti, va întelege si asimila aceste marturisiri.

Sa încerc acum sa expun cronologic geneza acestei carti. În primul rând doresc sa mentionez ca purtam o corespondenta cu Horia Sima, care îmi ceruse sa scriu despre toata experienta mea din închisori. Dar ma gândisem sa-i spun Comandantului ca nu ma pot angaja la asa ceva. Adica, ziceam, nu poti sa scrii oricum sau într-un mod neinspirat despre ororile petrecute acolo, la Pitesti si Gherla. Pur si simplu nu ma simteam în stare.

Cum s-a întâmplat? În apropierea locului unde am stat imediat ce am ajuns în Australia, se gaseste un pârâu pe care l-am recunoscut imediat ce l-am vazut – era pârâul lânga care m-am visat singur, scriind, pe vremea când eram înca în tara, în România. Si îmi apare în constiinta: post si rugaciune. Am început sa ma rog si sa postesc aproape câteva saptamâni… Ma duceam în fiecare dimineata pe malul pârâului si pe zi ce trecea mi se lumina mintea: se derula acest film al întâmplarilor ca si cum s-ar fi petrecut acum. În general, când scrii o carte, ai o idee de cum va arata la sfârsit; în acest caz nu mi-am facut nici o schita, nici un plan. Si am început chiar cu titlul: „ Marturisiri din mlastina disperarii”. Iar prima fraza este chiar eticheta cartii. Este o carte de inspiratie divina: am scris ce mi s-a spus sa scriu, ceea ce am simtit si ceea ce îmi venea în memorie. În fiecare zi, de dimineata la ora 9 si pâna dupa-amiaza la ora 3, dictam toate aceste fapte, iar sotia mea le asternea pe hârtie. Scrierea efectiva a durat din februarie si pâna în decembrie 1990; se adunasera cam 600 de pagini. Dar forma definitiva este cea publicata. Ca sa rezum putin, eu sunt marturisitorul prin care s-au facut cunoscute toate acestea. Credinta nelimitata în Dumnezeu face orice lucru posibil. Spunea Petre Tutea ca orice cultura care nu are teologia în ea, nu face doi bani. Pentru ca sunt carti care au o valoare omeneasca, dar din punctul de vedere al marturisirii lui Dumnezeu sunt nule.

Unde nu exista ispita, nu exista virtute – spun Sfintii Parinti. Virtutea crestina se testeaza numai la încercare. Nu întâmplator a îngaduit Dumnezeu sa fie comunismul în Rusia. Dumnezeu nu a îngaduit comunismului sa apara în Germania sau Anglia. Nimic nu se petrece în lumea vazuta si nevazuta fara stirea, îngaduinta si voia lui Dumnezeu. Sa nu confundam politica de stat a rusilor cu ortodoxismul rus. Si ma refer la credinta slavului ce se misca numai pe coordonatele acestea hristice. Aici în Rusia sunt milioane de martiri, victime ale bolsevismului. Iata un exemplu istorisit de parintele Dimitrie Bejan, care întâlnise pe unicul supravietuitor al masacrului celor 11000 de calugari, la Oranki. Calugarilor li se daduse termen de trei zile sa aleaga între comunism si Hristos. S-au hotarât în zece minute. Si apoi timp de o luna îsi sapau singuri gropile, dupa care erau executati. Si Dumnezeu a vrut ca unul singur sa scape fugind, ca mai târziu sa-l întâlneasca pe parintele Bejan si sa marturiseasca toate acestea. Iata iconomia divina. Episcopul a spus acelor calugari: „Fratilor, a sosit momentul sa luati cununa de martiri; sunteti cu satana sau cu Hristos?” Ce credinta aveau oamenii acestia! Nici un dezertor! Eu am vazut cu ochii mei, la Cotul Donului, în timpul razboiului, cum Rusii dezgropau din pamânt icoanele ascunse de furia comunismului si plângeau de bucurie, sarutându-le.

De ce parintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiratie despre tinerii care cu piepturile goale au înfruntat tancurile în decembrie 1989? Pentru ca neamurile si popoarele nu traiesc prin lasi. Dumnezeu nu ne-a parasit nici în timpul dominatiei bolsevice. Cine nu a fost în legatura directa cu Dumnezeu, în gând si în inima, nu a facut nimic. Coordonata verticala este Dumnezeu. Comunismul este numai un preludiu al lui Antihrist. De aceea a lasat Dumnezeu sa vina comunismul; si lucrurile s-au cernut: s-a vazut cine au fost cei care nu si-au pierdut credinta. Sa vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu; atâta ne-a iubit si ne iubeste Dumnezeu, cum noi cu mintea noastra nu putem gândi. Si ne-a lasat, ca prin acesti martiri, sa ne fie neamul mântuit. În închisoare, majoritatea si-au pastrat credinta; poate multi nu au crezut atâta în Dumnezeu, dar au fost anticomunisti. Pentru ca fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a acelora este Împaratia Cerurilor.

Eu nu am vrut sa plec niciodata din tara mea. Avusesem ocazia sa plec, atunci când eram tânar, cu armata germana, la Orsova. Iarasi, am avut posibilitatea, în mai 1948, sa fug din România. Am ajuns în Australia mânat de destin. Eu înteleg destinul nu drept fatalitate ori predestinare sau soarta. Desigur ca Dumnezeu, în eternitate, stie ce se întâmpla cu noi. Dar asta nu este predestinare. Destinul se explica asa: ceea ce se întâmpla între mine (creatura) si Dumnezeu (Creatorul). Eu nu ma pot razvrati, când am aceasta constiinta. Este si o problema de bun simt. Pentru cei care nu au în constiinta faptul ca i-a facut Dumnezeu, este o problema aparte. Dar eu, constient ca am fost creat de Dumnezeu, nu de … natura, trebuie sa recunosc si sa ma supun de buna voie Creatorului. De buna voie, pentru ca mi-a lasat libertatea. Satana spune continuu ca nu vrea sa-I slujeasca.

Trebuie sa avem în vedere slabiciunea noastra si puterea lui Dumnezeu, dar în momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, slabiciunea mea o ia Creatorul pe umerii lui. Eu trebuie doar sa spun: «Fie mie dupa cuvântul Tau». Aceasta este esenta.

Despre Occident aveam de atunci o parere proasta; sub aspectul credintei eram lamurit din România, înainte de a emigra. Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici, ce nu cred în Înviere… Aici, în Australia, ca peste tot, din punct de vedere economic este foarte bine, pentru ca dumnezeul lor este banul.

La Pitesti totul a fost facut pentru legionari. Asa a vrut Dumnezeu, ca acest tineret sa treaca prin nemaiîntâlnite drame. Fenomenul Pitesti se raporteaza strict la Miscarea Legionara. În timpul anchetelor, cei care nu erau legionari – foarte putini – au trecut aproape toti de partea lui Turcanu. Lupta dintre bine si rau a început în Cer, când satan s-a razvratit împotriva lui Dumnezeu. Un credincios se înduhovniceste si tinde pe zi ce trece spre asemanarea cu Dumnezeu, este un urcus permanent spre Dumnezeu. Cel care recunoaste pe Dumnezeu Creatorul, I se închina, Îi face voia si Îi pazeste poruncile si este chemat la Împaratia Cerurilor. Ceilalti, necredinciosi si slujitori ai lui satan, merg tot în jos. Cum de îngaduie Dumnezeu acestea? Satan este lasat sa mearga pâna la ultima treapta a rautatii – când va veni Antihrist, absolutul decaderii. Acolo Dumnezeu va pune punct si va veni Judecata.

Aceasta carte nu este o carte de literatura legionara; desigur ca este scrisa de un legionar, care traieste legionarismul. Nu este o carte de doctrina legionara, ci de traire a doctrinei. Cartea explica un fenomen care apartine Miscarii Legionare si se adreseaza, în primul rând, camarazilor mei si celor care vor sa vina.

A fost mai mult decât o drama ce s-a întâmplat la Pitesti – un experiment extraordinar, facut de comunisti si de atei. Lor, acestora din urma, nu prea le convine sa se stie ce s-a petrecut. Pentru ca, va puteti imagina, fara acest Pitesti am fi fost tot în închisoare, deoarece nici unul din noi n-ar fi cedat. Nimeni nu ne putea zdruncina. Au declansat experimentul, dar nu direct, cu mâna lor, ci ovreieste, împingându-i pe altii sa o faca. Bineînteles ca nu au stiut de la început rezultatul: câti vor înnebuni, câti vor rezista, câti se vor sinucide etc. Pentru ca este vorba de suflet. Au fost sase indivizi, sase calai, care au acceptat si început totul. Nici Turcanu nu stia la ce urma sa se ajunga. Calaii mari au fost nelegionari: Iordachescu, Dobos, Leonida, si altii. Ei erau 10%, iar noi 90%. Toti acesti criminali au actionat prin tortura fizica asupra sufletului. Re-educarea a fost pregatita de oculta (moscovita, româneasca si internationala) pentru tineretul legionar. Horia Sima spunea ca distrugerea pepinierei – Fratiile de Cruce – de unde venea elita legionara, a fost unul din obiectivele asasinilor de la Pitesti. Pentru ca esenta comunismului este urmatoarea: distrugerea din inima omului a ideii de Dumnezeu, când omul devine o frunza purtata de vânt, iar satana te duce unde vrea el. Teroarea a fost atât de înspaimântatoare pentru ca s-a facut cu noi si prin noi. Când vine dusmanul tau, te lupti cu el, dupa puteri. Aici însa nu, pentru ca tu, fratele meu, vii la mine si ma bati. Martirii crestini erau doar ei si dusmanul – ei nu erau torturati de crestini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepada de credinta, ci de faptul ca fratele tau a actionat împotriva ta. Adica acum vorbesc cu tine si tu mâine ma omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare. În cel care s-a debusolat o clipa a intrat satana. Dumnezeu lasa ispita, dar diavolul nu te poate ispiti mai mult decât ti-a dat Dumnezeu putere sa rezisti. Dumnezeu stie puterea noastra.

Torturat fiind, puteam sa spun ca nu mai sunt legionar, dar eu ramâneam. Dar în ceea ce priveste credinta, nu numai ca spuneai ca nu mai crezi, dar trebuia sa o si dovedesti, omorându-ti aproapele fara mila. Dar cum sa-l omori pe fratele tau, când el striga de durere! Si eu m-am lepadat de Miscarea Legionara, dar Horia Sima nu mi-a spus ca nu mai sunt legionar. Aceasta a fost conjunctura. Într-un supliciu de durata si fara perspectiva am rezistat cât am putut. Fiecare suflet a rezistat pâna la temperatura la care s-a topit. Eu am spus ca nu ma mai rog. Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi trebuit sa încerc sa rezist mai mult. Si iata posedarea. Dumnezeu m-a lasat sa fiu muncit. Sa fi avut tot Pamântul asta pentru 1000 de ani, dar cu starea sufleteasca de atunci, cu frica de necunoscut, frica de a nu înnebuni, as fi refuzat totul pentru linistea sufleteasca. Patru ani am fost muncit. Nu mai puteam plânge – aceasta este împietrirea: ruperea de Dumnezeu urmata de posedare.

Am cunoscut teroarea comunismului; toti am simtit apasarea terorii, când libertatea a fost abolita. În închisoare erai înlantuit; libertatea era anulata sub toate aspectele. S-a urmarit nu numai distrugerea Miscarii Legionare ca formatiune politica, ci s-au folosit de o metoda pe care, probabil, o vor reedita. S-a întâmplat asa pentru ca, se stie, razboaiele s-au facut cu tineri. Pe tânar nu îl duci chiar asa de usor, deoarece el nu este atât de plin de pacate. Unor astfel de tineri Turcanu le-a facut un soi de fise personale ce contineau detalii de ce a spus fiecare, ce a mintit, cum s-a comportat în anume situatii date. Da, satana este foarte inteligent si celor care îl slujesc le strecoara aceasta inteligenta satanica, pe care au folosit-o si atunci când au pus în practica experimentul de la Pitesti. Si nu e vorba de spalarea creierului, ci de posedarea satanica ce transforma oamenii în adevarati roboti, ca în America sau ca aici, în Australia.

Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei – erau mii de demoni care pluteau în aer; ti se stimula memoria de o inspiratie negativa si îti aduceai aminte totul, de când erai copil. În lumea crestina, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, stiind de Dumnezeu si de Biserica, sunt apostati. Turcanu a acceptat tot ce a facut, stiind ce face.

În ceea ce ma priveste, greseala mea, pe care o s-o recunosc si la Judecata de Apoi, este ca am spus public ca nu ma mai rog. Si din acel moment nu m-am mai rugat, taind legatura mea cu Creatorul. Îngerul meu nu s-a departat de la mine, desi cel care ma stapânea era duhul satanei, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frica metafizica de nedescris. Daca cineva îmi pomenea atunci de diavol, ma îngrozeam. La fel, daca era vorba de epileptici. Nu-mi era neaparat frica de Turcanu, ci frica de a nu înnebuni din cauza torturilor. Dupa doi ani am reînceput sa ma rog, dar era parca degeaba: nu simteam nimic. Parca erau numai vorbe goale – o rugaciune mecanica. Si asta ma tortura cel mai mult. Un an de zile am fost torturat de propria mea afirmatie, cum ca nu mai cred în Dumnezeu. Si asta pâna l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care traia într-o stare de sfintenie – un înger cu chip de om, ce ma facea sa nu-l pot privi în ochi.

Viata mi-a fost imposibila pâna la Pastele lui 1954, când a intervenit tot mila lui Dumnezeu. În acea noapte, ajuns la limita rabdarii, în disperarea mea, simteam tortura sufleteasca a unei farâme de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fa cu mine ce vrei! Si în momentul când am auzit clopotele batând, am cazut în genunchi si am început sa plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Si din acea clipa am fost alt om. Dumnezeu a facut aceasta minune cu mine. Am simtit organic, fizic, cum a iesit o forta – puterea satanei – din mine. O ora am plâns fara întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credinta. Parca învinsesem tot iadul. Anii de închisoare ramasi, între 1954 si 1963, când am iesit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame si izolare.

Cei vii, din afara, nu ma mai interesau. Eu personal am rupt-o cu lumea din afara; nu ma mai gândeam acolo, pentru a ma putea adapta la viata din închisoare. Ei, tortionarii, nu mai aveau constiinta raului pe care îl faceau. Erau atât de posedati, ca nimic nu îi mai interesa, doar sa iasa din închisoare si sa ajunga într-un post mare, în Comitetul Central sau în Securitate, ca rasplata de la stapân pentru „munca” depusa. Ei executau ordinele stapânului, nu-si puneau problema ca sa nu mai omoare. Spre exemplu Deac, boxerul, îti dadea lovitura de gratie zdrobindu-ti ficatul. El si altii, cum ar fi Leonida si Costachescu, aveau metode din ce în ce mai dure, cu cât rezistenta si îndârjirea noastra erau mai mari. O parte din ei s-au sinucis dupa ce au iesit din puscarie. La ei nu mai opera mila si dragostea. Era doar ura – ultima expresie a urii – si orgoliu.

Cel mai impresionant lucru, înca de la începutul încarcerarii mele, a fost coeziunea noastra. Personal m-am atasat de fratii mei de suferinta – si nu doar de legionari – adica de cei ce s-au opus comunismului. Multi din cei care erau acolo în închisoare parca erau niste îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprisan. Am stat un an de zile în aceeasi celula. Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapânea varii domenii, de la muzica, arta, pâna la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tânar legionar, cu un eroism de durata, neegalat.

Un alt tânar, pe care am avut ocazia doar sa-l vad, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i facea miei. Si erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.

Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Si el spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Era de o bunatate si seninatate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de razbunare si ura. Un înger în trup. Am asistat odata la o extractie de masea, fara anestezic, facuta lui Jimboiu. A durat foarte mult aceasta interventie stomatologica, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere.

M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a fost prefectul Brasovului. Era un om de o bunatate si o liniste sufleteasca rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare facuti. În Saptamâna Patimilor plângea, curgându-i siroaie de lacrimi, continuu, pâna în noaptea de Înviere. Trecusera 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironositele si Maica Sa, atunci.

Pe printul Alexandru Ghica l-am cunoscut bine, stând cu el în aceeasi celula. Si el era un adevarat crestin, traindu-si credinta de o intensitate rar întâlnita. Mai pot sa enumar pe Gioga Parizianu (care a fost chinuit fiind tinut într-o etuva la 70 de grade Celsius), Mircea Nicolau, Berzea, Petrascu si multi altii care s-au si preotit când au iesit din închisoare. Pe unii i-am reîntâlnit când am fost recent în România. Toti acesti oameni sunt de o valoare morala extraordinara, intrând cu siguranta în patrimoniul acesta moral si al suferintei neamului.

În România m-am întâlnit cu foarte multi tineri, în diverse ocazii (interviuri, cenacluri); pot spune ca am trait clipe extraordinar de fericite. Vedeam ca nu vorbesc în pustiu. Erau studenti de la toate facultatile – tineri cinstiti, atrasi de credinta. Am fost la o adunare a revistei SCARA, unde au participat vreo douazeci de tineri, eu fiind invitat sa le vorbesc. Eram foarte emotionat, stare sufleteasca ce s-a transmis, cred eu, si participantilor.

Nu lasa Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface Miscarea Legionara trebuie sa apara. „Un om si un neam sunt om si neam cât au înteles din Evanghelie” – spunea Mehedinti.

Este clar ca revigorarea României este întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Acest fenomen a început; cei alesi în neamul acesta se vor întoarce la Dumnezeu si la Biserica Lui si vor trai dragostea pe care ne-a insuflat-o El s-o avem nu numai fata de prieteni, dar si fata de dusmani. Bisericile sunt pline de tineri oriunde am fost. Dumnezeu nu va pierde acest neam. Pentru acestia Se va milostivi. Deci nu reformele economice, ci credinta poporului Român va scoate tara din marasmul în care se gaseste.

Citeste si

Serial-Sfintii inchisorilor Dumitru Bordeianu – De la lepadarea de Dumnezeu la Inviere

(Visited 298 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.