DINU C. GIURESCU: „Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii...

DINU C. GIURESCU: „Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”

by -
8 573

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul – tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Aşadar, ce se întâmplă acuma cu desfiinţarea judeţelor se înscrie în două tendinţe foarte clare din ultimii ani. Pe de o parte destrămarea teritorială a României şi, pe de altă parte, ştergerea identităţii noastre ca români. Am să enumăr câteva argumente:

Primul: regiunile de dezvoltare, acel faimos proiect, din păcate al UDMR-ului: 50.000 Km² , taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din ’40. Acesta este un fapt.

Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte. Dacă se adoptă, prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de judeţele secuieşti, şi până la graniţa cu Ungaria.

Al treilea argument: legea arhivelor, în speţă întoarcerea arhivelor la emitent! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde? Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc? Eu cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc României. Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la Arhivele Naţionale Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi, eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.

Al patrulea argument: legea educaţiei. Suntem educaţi după moda nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi!
Aceeaşi lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic pentru promovarea acesteia. Mai mult decât atâta: finanţarea este favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei europene… Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul plac al rectorului şi al altora.

Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor. Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării, personalităţile marcante… În lege nu mai există incriminare penală pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun, dacă acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.

Al şaptelea argument: am aflat cu stupoare că asociaţia culturală Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş nu primeşte un leu de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.

Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai este. Nu mai există, pur şi simplu.

În al nouălea rând: desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a celor două judeţe şi jumătate secuieşti.

În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar, care poate să ducă foarte departe, spre dezastru.

Peste toate – şi cu asta am terminat – vine anularea Parlamentului. Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai conteze Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică decât Parlamentul de astăzi. Spunea Constituţia din ’65: „forţa conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa cum spunea Partidul. Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi, în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu sentimentele populaţiei.

Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân. Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I sau a lui Alexandru Cuza. Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul monarhiei le-au întărit doar.
Culmea este că Uniunea Europeană nu ne cere această desfiinţare a judeţelor. Este o mistificare grosolană, urâtă de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat! Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel, Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai noi le desfiinţăm.

Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor să ne şteargă identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă – căci frunza este acum un simbol – să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean, aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric, într-o listă. Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în străinătate, şi să se îmbrace bine. Asta este tot, dar în cazul ăsta România: adio! Aici este partea cea mai gravă. Prin desfiinţarea judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo.
Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi. De patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi ştergi şi Buzăul? Ce fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din Bucureşti?

Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-XIII… Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea. În Ardeal, însăşi constituirea voievodatului Transilvaniei în cadrul regatului maghiar este un ecou al formei vechi de organizare, din vremea când românii conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. (aşa cum a fost voievodatul Ţării Romaneşti).

Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul. Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul în care a încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în comitatele regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu Austria, a reînfiinţat toate judeţele. Judeţele din Transilvania sunt judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor, echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.

Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie: România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt români. Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa, nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu 1,2,3, 4 sau 5.

Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care reprezenta debutul obsedantului deceniu. Aş spune cel mai urât, cel mai trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a României. E vorba de Legea nr. 5 din 1950, cea care desfiinţa judeţele României, şi o făcea sub conducere sovietică. Astăzi, la Punctul de Întâlnire am adus un extras:
„Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române
În temeiul art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea lege pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române.
Articolul 1”
… Fiţi foarte atenţi la acest articol 1, fiindcă argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50 seamănă foarte mult cu ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, regimul Băsescu-Boc. Tot sub masca bunăstării economice şi a atragerii unor fonduri şi a cooperării dintre tot felul de persoane fizice şi juridice, sub aceeaşi motivaţie ne este propusă acum, ca şi atunci, desfiinţarea judeţelor.

Iată aşadar ce spune acest articol 1:
„Pentru asigurarea dezvoltării industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al clasei muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN: REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE.
Regiunile din Republica Populară Română şi capitalele lor sunt:…”

Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi apară pe altcineva, dar nu obştea românească.
De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. „Nu!” – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră din totdeauna.

(Textul de mai sus este o sinteză a afirmaţiilor făcute de

Prof. Acad. Dinu C. Giurescu la emisiunea „Punctul de întâlnire” de la Antena 3)

http://www.certitudinea.ro

(Visited 127 times, 1 visits today)

8 COMMENTS

  1. Despre revoluţia din Decembrie 1989, despre revoluţionari şi clasa politică de astăzi, într-un dialog cu Domnul Academician Florin Constantiniu…

    La cei 22 (25) de ani de la marea vărsare de sânge din luna decembrie anul 1989, România arată ca un animal bolnav şi hăituit. Ne uităm în urmă şi nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranţe zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipsesc o viziune, un proiect naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului. Trista privelişte n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum a fost turcul, aşa a fost şi pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget. Ca o confirmare, Academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în faţă o oglindă necruţătoare în care, dacă avem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea…

    – Stimate Domnule Profesor, vă rog să îmi spuneţi cum evaluaţi, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viaţa noastră?
    – Ca pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie ‘89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel, România împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste.
    – Pentru un individ, 22 (25) de ani înseamnă mult, aproape o treime din viaţă. Ce reprezintă pentru istorici aceeaşi perioadă?
    – Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, ca aceea scursă de la căderea regimului comunist. Prima: anii 1859-1878; a doua: anii 1918-1938. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la câştigarea independenţei (1877/1878). Politica de reforme a lui Alexandru Ioan Cuza, în primul rând reforma agrară din anul 1864, şi politica de modernizare promovată după aceea de Carol I au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată – în principal – de dominaţia otomană şi să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar “Junimea” şi Eminescu! A doua perioada: anii 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice.
    – Vorbiţi de două perioade excepţionale, Domnule Profesor! Ce se întâmplă astăzi în România se află la polul opus!
    – Într-adevăr. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. În toate cele trei cazuri avem de-a face cu inaugurale: în anul 1859, aşa cum am spus, se aşază temelia statului român modern; în anul 1918 se desăvârşeşte unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie anul 1989 se închide “paranteza” comunistă, deschisă în anul 1945 de ocupantul sovietic, şi se reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Veţi fi de acord – sper – că, la cea mai sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români? În raport cu perioada anilor 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 22 (25) de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie.
    – De ce, în ultimii 22 (25) de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele pe care le-aţi amintit?
    – Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator. În anul 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare generaţie a istoriei româneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi independenţa. În anul 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia “România Mare” şi afirmarea ei pe plan european. Din anul 1989, societatea românească a fost profund divizată (vezi “Piaţa Universităţii”), lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din luna decembrie anul 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului.
    – Cu alte cuvinte, putem vorbi de o “ratare” postcomunistă a României?
    – Vorbim de clasa politică şi de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Astăzi constatăm că industria este lichidată, agricultura este la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional, dispărută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăţi şi deznădejde, clasa politica prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire.
    – Domnule Academician, cine este vinovat de această situaţie?
    – Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că “un popor de oi naşte un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 22 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să “tempereze” setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, nas, cumnat, amic etc. şi-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine, şi nu la binele comun?! Astăzi asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de câştig – să lucreze în Spania sau Italia, unde sunt trataţi, ştim cu toţii în ce fel şi în ce mod, să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.
    – Intrarea României în NATO şi UE a fost, totuşi, o biruinţă postdecembristă…
    – Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o. Aduceţi-vă aminte că, în anul 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, SUA ne-au închis uşa la Summitul de la Madrid. În dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos. După 11 septembrie anul 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară şi în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său această extindere, şi atunci, la grămadă – iertaţi-mi expresia! – am intrat şi noi.
    – Stimate Domnule Academician, ce-i lipseşte României pentru a fi din nou ceea ce a fost cândva?
    – O “mare idee”, un mare proiect naţional. Înainte de anul 1859 a fost Unirea; înainte de anul 1918 a fost desăvârşirea Unirii.
    Astăzi nu ne mai însufleţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul să devina Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmam. Economic, România a devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii români aşteaptă, în continuare, Nobelul… În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific. Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la tot felul de “reforme” şi “programe” inepte şi distructive. Dacă, din rândul elevilor sau studenţilor, au ieşit elemente de valoare, ele fie au plecat în străinătate, fie au dispărut în mediocritatea din ţară. Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.
    – Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage România acestui carusel mortal?
    – Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale. În Franţa, ţară cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul este privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă Americanii – îi am în vedere pe cetăţenii SUA – ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi la minunata lor pildă.
    – Cu alte cuvinte, Domnule Profesor, mai poate fi patriotismul o valoare în zilele noastre?
    – Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atât de sănătos al “Junimii”: “Patriotism în limitele adevărului”. Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o componentă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei. Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică este pe cale de dispariţie.
    – Acum, în încheierea acestui dialog, spuneţi-mi vă rog, cum credeţi că vor judeca perioada postdecembristă urmaşii noştri de peste o sută de ani?
    – Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2011 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi…
    – Stimate Domnule Profesor, vă mulţumesc foarte mult pentru acest dialog sincer, constructiv şi absolut necesar!…
    – Cu multă plăcere!…
    P.S. Între timp, la începutul anului 2012, Domnul Profesor şi Academician Florin Constantiniu a trecut la cele veşnice, motiv pentru care ne rugăm ca Dumnezeu să-l ierte şi să-l numere cu drepţii şi aleşii Săi. Amin!

    Stelian Gomboş – 2011

  2. Nu doar aceste decizii afecteaza unitatea nationala.Ba cred ca acestea conteaza mai putin.In opinia mea, mai importanta este constiinta apartenentei la aceasta comunitate care este Tara. Ba chiar sunt sigur ca daca acest tip de simtire ar exista , NU AR FI POSIBIL CA ACESTE DECIZII SA FIE PUSE IN PRACTICA.Imi pare rau ca o spun, dar individualismul si micul interes de grup au distrus aceasta costiinta. Si lipsa de educatie (un sistem de invatamant dezastruos), de moralitate (coruptia generalizata), au facut ca ceea ce este numita COSTIINTA NATIONALA sa fie aproape o vorba goala. Ca sa simti ca apartii unui comunitati, trebuie sa ai incredere in membrii sai. La noi increderea si dreptatea se cumpara…. Imi pare rau. Eu chiar imi iubesc tara, dar nu sunt prea optimist…

  3. Romania se dovedeste a fi, in continuare, o tinta a ticalosilor acestei lumi, cu o natie asupra careia se lucreaza din exterior prin impunerea de reguli contrare interesului national iar din interior prin indobitocirea fortata a cetatenilor.

  4. o analiza perfecta facuta de sig.giurasc.vreau ca 2012 sa trazmit romaniilor un singur lucru”TREZITIVA DRAGI ROMANI”

  5. Cu un guvern vandut calailor lumii,adevarul deranjeaza ,devine incomod,iar ce devine incomod devine inlaturat ,asa cum s-a tot intamplat in istoria tarii noastre.Se vrea desfiintarea Romaniei pe toate planurile,iar populatia sa devina slugi in strainatate si chiar pe pamanturile strabune.Dumnezeu sa-i pedepseasca cum crede mai bine pe cei ce au tradat si vandut tara cu tot cu popor,incepand cu patriarhia si guvernul.Sa ne rugam doar pt poporul ortodox roman,NIMIC ALTCEVA.DOAMNE AJUTA POPOR ORTODOXSTRABUN!!!

  6. Respect domnului Giurescu!
    Adevărurile spuse de dumnealui nu pot fi acoperite sau ascunse. Aceasta este realitatea.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.