Despre România şi despre Holocaust

Despre România şi despre Holocaust

by -
2 1338

O serie de evenimente întâmplate dupa plecarea mea din România m-au determinat sa public articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, aparut în Le Monde Juif No. 105, Janvier – Mars 1982, revista Centrului de Documentare Evreiasca Contemporana, din Paris.

Ca Presedinte al Organizatiei Tineretului National Taranesc din Bucuresti si ca membru al Comitetului Central Executiv al Partidului National Taranesc, condus de Presedintele Iuliu Maniu, fusesem arestat de 22 de ori, detinut politic, fara condamnare, în închisorile comuniste, circa 8 ani, împiedicat ilegal sa exercit avocatura, privat de locuinta, urmarit zi si noapte de agentii Securitatii, agresat fizic în mai multe raduri etc. (…) Am ajuns, prin casatorie, în ianuarie 1978, sa locuiesc în Varsovia, ca cetatean român.

Din primele zile am anuntat evenimentul prietenilor mei români, emigrati mai demult în Occident. Am primit, fara întârziere, o bogata corespondenta trimisa nu numai de acestia, dar si de la persoane necunoscute, care fusesera informate de primii, despre mine. Toti îmi cereau sa vin grabnic în Occident pentru a lua pozitie contra unei infame campanii orchestrate, pe plan mondial, contra natiunii române. Pentru a ma convinge, ei mi-au trimis multa vreme publicatii în care se afla scris ca în timpul ultimului razboi mondial, noi, românii, masacraseram cantitati imense de evrei, asa precum arat mai departe:

Charta intitulata „The Record. The Holocaust” în History, 1939-1945, publicata de B’nai B’rith League si New York Post, în tiraj de un milion de exemplare, indica masacrarea a 300 000 de evrei în România, iar în brosura explicativa anexata hartii, cifra este ridicata la 340 000 de evrei masacrati;

În „A History of the Modern World from 1917 to 1980”, aparuta în multe limbi, autorul – Paul Johnson – scrie la pagina 415 ca în România fusesera masacrati 750 000 de evrei, deci mai multi decât se aflau în România, potrivit surselor evreiesti de informare;

O mentiune speciala merita cazul ziaristei evreice Hannah Arendt, pe care propagandistii evrei o prezinta ca filosoafa, fiindca înainte de a emigra din Germania audiase prelegerile filosofului Martin Heidegger. Ce s-o fi petrecut în capul acelei femei de a putut scrie în cartea „Eichmann à Jerusalem” acea oribila defaimare ca „România era o tara cu un procentaj exceptional de ridicat de asasini ordinari si tara cea mai corupta din Balcani” (pag. 313) si, de asemenea, ca „deportarile à la roumaine constau în a înghesui 5 000 de persoane în vagoane de marfa si a le lasa sa se sufoce, în timp ce trenul gonea de-a latul câmpurilor, fara itinerariu sau tel, zile întregi. Apoi, cadavrele erau expuse în macelarii evreiesti”.

Corespondentii mei români stiau ca eu avusesem un rol în actiunea care salvase România de Holocaust si de aceea faceau apel la mine. Cel mai important dintre acesti emigranti români, în acea vreme, era fara îndoiala avocatul N. Penescu, fost secretar general al Partidului National Taranesc si ministru în guvernul de la Bucuresti, în 1944. Fusese condamnat în 1947, în procesul înscenat conducatorilor national-taranisti si, dupa multi ani de închisoare, fusese eliberat, cu domiciliul obligatoriu în Baragan. Gratie interventiei liderului socialist francez Guy Mollet, el putuse emigra în Franta si locuia la Paris. El sustinea ca eu eram singurul emigrant român care se cuvenea sa întreprinda actiunea de denuntare a calomniei, deoarece participasem personal la activitatile pentru salvarea evreilor din România.

Am hotarît sa merg în Statele Unite si Canada, unde calomnia contra României era în toi, ca prin câteva expuneri în centre cu emigratie româneasca sa restabilesc adevarul istoric. Fiindca viza pentru USA întârzia, am decis sa folosesc aprobarea pentru Canada, unde am vizitat Montreal, Toronto, Ottawa si alte localitati mai mici, si, în cadrul unor întâlniri cu români si chiar cu evrei plecati din România, am prezentat faptele cunoscute de mine. Am constatat ca românii emigrati dupa ultimul razboi mondial cunosteau foarte bine adevarul, constatare valabila si pentru emigrantii evrei din aceasta categorie; în schimb, emigrantii mai vechi, dinainte de 1940, fusesera mai receptivi la campania de calomniere si se lasau cu greu convinsi ca o defaimare de proportii planetare fusese posibila.

A trebuit sa duc o lupta titanica, de unul singur, fiindca prietenii care ma aprobau între patru ochi, nu ma asistau si în public. Am expus, în cursul acestei calatorii, la întâlnirile cu multe grupuri de ascultatori, adevarurile publicate de mine, 4 ani mai târziu, în articolul „La Roumanie sauvée de l’Holocauste”, aparut în Le Monde Juif, la Paris.

De la început am afirmat ca, în timpul ultimului razboi mondial, în teritoriile controlate de guvernul de la Bucuresti, n-a fost Holocaust. În Europa dominata de Germania hitlerista, România a fost singura tara aflata în aceasta situatie, datorita generalului Ion Antonescu si guvernului condus de el, care au facut imposibil genocidul, precum si unor conducatori de seama ai natiunii române, cum au fost presedintii Iuliu Maniu si Ion Mihalache, dr. N. Lupu, prof. Gh. Bratianu si multi altii, care l-au îndemnat si l-au sustinut pe Maresalul Ion Antonescu în politica sa de respingere a Holocaustului. Realizarea acestei politici a fost, indirect, dar în mare masura, ajutata de un fapt, adesea trecut cu vederea, chiar de cercetatori. Dupa invadarea Basarabiei, a Bucovinei Nordice si a tinutului Herta, în iunie 1940, Uniunea Sovietica a continuat sa faca presiuni asupra guvernului român pentru a-l constrânge sa accepte un control sovietic asupra Deltei dunarene, deoarece pactul Ribbentrop-Molotov nu rezolvase chestiunea Dunarii. În vara anului 1940, repetatele debarcari sovietice în Delta aflata sub suveranitate româneasca, precum si patrunderi la vest de Prut ale unor unitati ale Armatei Rosii au fost cauzele principale care l-au deter minat pe generalul Ion Antonescu, devenit seful guvernului român dupa 6 septembrie 1940, sa accepte venirea de trupe germane pe teritoriul României. În acordul încheiat atunci cu Hitler, generalul Ion Antonescu a reusit sa introduca o clauza care prevedea ca politia germana putea colabora cu politia româna, dar îi era interzis sa faca arestari pe teritoriul României. Aceasta dispozitie a fost salvatoare pentru evreii aflati pe acest teritoriu, fiindca ea a împiedicat arestari si deportari, efectuate de germani însisi.

Au fost doua perioade de mare primejdie pentru evreii din România, în timpul ultimului razboi mondial. Prima perioada a fost în 1942, dupa Conferinta de la Wansee, când guvernul hitlerist a decis deportarea în Polonia a evreilor din Europa, aflata sub dominatia sa. Atunci, conducatorii comunitatilor evreiesti din România au cerut sprijinul presedintelui Partidului National Taranesc, Iuliu Maniu, fiindca evreii erau în primejdia de a fi concentrati în lagare si deportati. Maresalul Antonescu a explicat presedintelui Iuliu Maniu ca faptele unor evrei, mai ales cei intrati clandestin pe teritoriul român si care raspândisera manifeste antigermane îl pusesers în situatia de a se gândi la înfiintarea de lagare, ca masura de siguranta, invocata de el pentru a respinge pretentiile politiei germane de a face ea însasi arestari în România, contrar acordului din 1940. La rugamintea insistenta a presedintelui Maniu, seful guvernului român a anulat dispozitia înfiintarii de lagare pentru evrei. Din presa israelita am aflat ca unii conducatori de organizatii evreiesti se obligasera, în acea vreme, sa supravegheze acele elemente evreiesti predispuse la savârsirea de acte nesabuite, pricinuitoare de nenorocire pentru toata evreimea.

A doua perioada de maxima primejdie pentru evreii din România a fost la sfârsitul primaverii din anul 1944 si a coincis cu intervalul de timp când se efectuau deportarile de evrei si de tigani din Ungaria si mai ales din Transilvania de Nord, ocupata de guvernul maghiar, dupa diktatul de la Viena, din 1940.

Daca pentru prima perioada cunosc circumstantele din relatarea personala a presedintelui Iuliu Maniu, al carui colaborator am fost, pentru a doua perioada cunosc faptele, direct si nemijlocit, fiindca am avut un rol în actiunea care a împiedicat deportarea de persoane din România catre lagarele naziste din Polonia. Maresalul Ion Antonescu numise ca guvernator civil al Transnistriei (regiunea cuprinse între Nistrul meridional, Bugul inferior si Marea Neagra) pe profesorul universitar George Alexianu, care înca din vremea studentiei îmi aratase prietenie si stia ca-l vizitam pe presedintele Iuliu Maniu. Invitându-ma la biroul sau din Bucuresti, profesorul Alexianu mi-a spus, pentru a-i transmite liderului national-taranist, ca la Bucuresti venise un ofiter german cu misiunea de a organiza deportarile de evrei si de comunisti din România în lagarele hitleriste din Polonia. Presedintele Maniu a verificat informatia cu ajutorul unor persoane din anturajul fostului prim-ministru filogerman Gigurtu si a decis sa ceara maresalului Antonescu sa respinga planul pentru deportari. Presedintele Iuliu Maniu nu a mers la o întâlnire cu maresalul, ci a facut demersul printr-o scrisoare purtata de mine si înmânata Sefului guvernului în cursul audientei obtinute pentru mine de profesorul Alexianu. În scrisoarea sa de raspuns, pe care tot eu am dus-o presedintelui national-taranist, maresalul Ion Antonescu îl asigura ca „atâta vreme cât voi fi la conducerea tarii, nimeni nu va fi deportat în afara hotarelor României”. Maresalul Ion Antonescu si-a respectat cuvântul si astfel se explica crutarea vietii a sute de mii de persoane din România. Presedintele Iuliu Maniu a intervenit la maresal pentru salvarea multor mii de evrei de provenienta germana, austriaca, ceha, maghiara, polona etc., intrati clandestin în România si care erau confruntati cu perspectiva unor grele pedepse penale sau cu trimiterea în tarile de origine, adica la moarte sigura. O astfel de interventie a fost facuta prin intermediul dr. N. Lupu, iar, în 1991, în cursul unei conversatii la care participase si prietenul meu I. Barbus, regretatul meu prieten Corneliu Coposu mi-a spus cum însotise la maresal pe presedintele Maniu, unde a aparat pe evreii veniti prin Transilvania de Nord în România, si care erau acuzati ca trecusera clandestin frontiera de stat. Presedintele a aratat ca acele persoane nu savârsisera nici o infractiune, fiindca Transilvania nu era divizata prin frontiera, ci numai prin „o linie de demarcatie”, punct de vedere acceptat, bucuros, de seful guvernului.

Între timp, mi-au parvenit informatii, direct din America sau prin Paris, ca în unele cercuri evreiesti este contestata expunerea mea si ca unii evrei au obtinut de la guvernul Poloniei Populare documente care dovedeau contrariul. Ma aflam într-o situatie neconfortabila, fiindca expunerea mea de evenimente absolut reale era bazata pe cunoasterea directa sau pe relatari nemijlocite ale unor personalitati care nu mai traiau pentru a le confirma: maresalul Ion Antonescu si fostul ministru, prof. Mihai Antonescu, precum si guvernatorul civil al Transnistriei, George Alexianu, fusesera executati în 1946; presedintii Iuliu Maniu si Ion Mahalache murisera în închisorile comuniste, primul – la Sighet, în 1953, al doilea – la Râmnicu Sarat, în 1963; altii, ca spre exemplu, prof. Gh. Bratianu, pierisera, de asemeni, prin lagare si închisori.

Am scris Muzeului de la Auschwitz, cu rugamintea de a-mi comunica daca poseda documente referitoare la persoane deportate de pe teritoriile aflate sub controlul guvernului român din Bucuresti; raspunsul mi-a sosit într-un timp record, sub forma documentului: PANSTWOWE MUZEUM OSWIECIM BREZEZINKA Ld 2 I- 8523/79/5681/79 DESTINATAR PAN IOSIF POPESCU ul MIEDZYNARODOWA 03- 922 WARSZAWA 58M35 Raspunsul este uluitor si redau numai un citat: Chestiunea deportarii de cetateni români în lagarul de la Auschwitz, precum si o serie de alte probleme referitoare la istoria Auschwitz-ului în timpul razboiului n-a fost studiata pâna acum si nu exista nicio elaborare de o maniera completa sau fragmentara. O astfel de abordare ar pretinde o laborioasa si profunda studiere a tuturor materialelor pastrate la Muzeu, precum si alte surse.

Am mers la Paris în 1981, cu hotarîrea de a gasi o publicatie evreiasca din Franta care sa publice relatarea mea, redactata în limba franceza. În capitala Frantei am fost ajutat de unii evrei pentru care aveam scrisori de la prietenii lor, din Polonia. De la revista Arche am fost îndrumat la revista Le Monde Juif. Câtiva evrei din Franta, între care se afla si un fost detinut de la Auschwitz, dar mai ales o tânara evreica franceza, m-au ajutat efectiv, în demersurile mele. Documentul de la Auschwitz a determinat comitetul redactional al revistei Le Monde Juif sa accepte publicarea textului meu „La Roumanie sauvee de l’Holocauste” si sa recunoasca în nota introductiva a comitetului redactional ca din România nu se facusera deportari în Polonia.

La Le Centre de Documentation Juive Contemporaine, care edita revista Le Monde Juif, am putut afla multe lucruri uluitoare: mai întâi, ca era cunoscuta adevarata situatie a evreilor din România, si prin urmare se recunostea caracterul calomnios al unor scrieri. Centrul posedase numeroase dovezi despre interventiile facute de ambasada României în Franta pentru eliberarea din lagarele de la Drancy si Malines a evreilor cetateni români, arestati pe teritoriul Frantei; Câteva luni mai târziu, distinsa doamna evreica din Franta, eu o numeam Beauté Biblique, m-a anuntat ca articolul meu constrânsese pe unii cercetatori evrei ai Holocaustului la o revizuire a afirmatiilor calomnioase raspândite la adresa României si aceasta retractare urma sa se faca la o reuniune în iulie, 1982, la Paris, unde eram invitat, fiindca se considera „o afacere de familie”. Lucrarile acelui simpozion au fost publicate de editurile Gallimard si Le Seuil, în 1985, sub titlul: „Colloque de l’école de hautes études en sciences sociales: l’Allemagne nazie et le genocide juif”. Unele comunicari poarta înca tarele afabulatiilor calomnioase, dar, din acest volum pe care îl voi intitula Colloque, cu ocazia referirilor viitoare, semnalez de data aceasta doua referate:

Primul apartine prof. Bela Varga, intitulat „Reactii la politica antievreiasca a nazistilor, în Europa Orientala si în Balcani” din care citez de la pagina 349: Un ofiter SS-ist fusese trimis la Bucuresti pentru a se ocupa de chestiunea evreiasca si în cursul verii si toamnei 1942, planuri detaliate au fost elaborate de germani în scopul deportarii de evrei români; trebuia sa se înceapa cu Transilvania de Sud. Dar rezistenta iesita din comun si neprevazuta pe care a opus-o regimul Antonescu a împiedicat aceste proiecte. Dictatorul român era un om încapatânat, cu spirit independent si, cu întreg sprijinul autoritatilor civile si militare, el s-a angajat într-o politica evreiasca prudenta, opunându-se presiunilor germane pentru deportare si exterminare.

Al doilea referat, intitulat „Conditiile evreiesti, expunere sumara”, apartine lui Randoph L. Braham, profesor la City University of New York, care scrie în Colloque, la pag. 423: În România, tara cunoscuta pentru politica sa antisemita, regimul de extrema dreapta al guvernului Ion Antonescu refuza sa colaboreze la programul de exterminare si evreii din România proprie, adica din Muntenia (Valachia), Moldova si Transilvania Sudica supravietuisera aproape toti razboiului. Ei nu au fost adunati în ghettouri si n-au purtat Steaua.

Bresa facuta de articolul meu publicat în Le Monde Juif, în frontul defaimatorilor natiunii române se largea fara încetare. Fostul director al Institutului de Studii istorice iudaice din Varsovia, dr. Hofman, mi-a declarat ca era cunoscut faptul salvarii evreilor din România de catre maresalul Ion Antonescu, iar prof. dr. Eisenbach m-a invitat la simpozionul organizat în 1983, la aniversarea a 40 de ani de la rascoala ghettoului din Varsovia, cu care ocazie am facut în englezeste comunicarea “How romanian humanism prevented holocaustic acts în Romania”, text aflat în arhiva Comisiei guvernamentale poloneze pentru lagarele hitleriste. În fine, în cartea „Anatomy of the Auschwitz Death Camp”, editata pentru Memorial Museum din Washington, autorii Yisrael Gutman si Michael Berenbaum recunosc cu sfiala, la pagina 88, ca România trebuie stearsa de pe lista tarilor de unde s-au facut deportari. Chiar daca pentru defaimatorii de profesie recunoasterea României ca tara a refuzului de deportari în Polonia a devenit obligatorie, periodic sunt folosite anumite ocazii, mai ales în Statele Unite, pentru a se strecura aluzii la masacrarea de evrei, în România.

La cererea facuta de mine Muzeului din Auschwitz sa îndeparteze inscriptia calomnioasa, mi s-a raspuns ca guvernul de la Bucuresti fusese de acord cu ea si contribuise cu fonduri. Este vorba de guvernul Groza si de ministrul de externe al acestuia, Ana Pauker. Ce le pasa acestor ticalosi ca România era defaimata, când ei dadusera Uniunii Sovietice pamântul românesc al Insulei Serpilor în baza unui proces-verbal de predare-primire?

de Iosif Toma Popescu

http://paulgoma.free.fr

(Visited 586 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. S-a gasit sa vorbeasca „domnul” Goma care are o amanta evraica si care a semnat pentru separarea Transilvaniei in 1989..saracutul de el..

    In Romania si nici in Europa nu a fost holocaust impotriva evreilor , a fost tocmai invers,numai ca nu s-o spus..

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.