Acţiunile contrainformative româneşti în primele luni de la anexarea sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei
Deşi, aşa cum cerea ultimatumul sovietic din
28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost predate U.R.S.S. cu toată infrastructura intactă, bandele de minoritari, precum şi unităţile speciale din trupele regulate sovietice, au zădărnicit evacuarea autorităţilor române, a bunurilor şi a populaţiei. Multe din unităţile Armatei române în retragere, au fost răzleţite, soldaţii, în foarte multe cazuri – reţinuţi de ostaşii sovietici şi împiedicaţi să-şi continue evacuarea.
Unii din soldaţii români reţinuţi de bolşevici, au reuşit să treacă legal în România şi după fixarea hotarului pe Prut, prin Comisia de repatriere, alţii ilegal, prin penetrarea noului hotar, cu toate riscurile asumate, revenind la unităţile lor. Însă, odată ajunşi, şi unii şi alţii, erau puşi sub supraveghere, fiind consideraţi potenţiali spioni sovietici. Suspectarea acestora în mare măsură era întemeiată, deoarece unii dintre ei au revenit la unităţile lor tocmai la sfârşitul anului 1940-începutul anului 1941, timp în care ar fi putut fi recrutaţi de organele spionajului sovietic şi trimişi peste Prut în misiune. Pentru identificarea acestora, în unităţile româneşti au fost întocmite liste cu ostaşii reveniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi care urmau să fie supravegheaţi îndeaproape. În categoria celor suspecţi au fost trecuţi în primul rând ostaşii originari din Basarabia şi nordul Bucovinei, care, după cum se considera, erau printre primii luaţi în vizorul recrutorilor sovietici.
La 3 august 1940, Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major al Armatei române relata că, în urma cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei, Serviciul de spionaj sovietic s-a folosit la culegerea informaţiilor militare în mare măsură chiar de unii ofiţeri şi soldaţi români rămaşi temporar în teritoriile ocupate. Aceştia au fost recrutaţi prin diferite metode (promisiuni, remunerare bănească, constrângere sau ameninţare) şi după o scurtă pregătire, au fost trecuţi clandestin în România, cu instrucţiuni de a se prezenta la unităţile lor şi să declare că au fugit din teritoriile ocupate, unde au rămas forţaţi de împrejurări. Sovieticii nu puteau rata o astfel de ocazie, de a avea rezidenţi chiar în sânul unităţilor române, care să le furnizeze informaţii extrem de importante. Pentru a nu fi descoperiţi, Serviciul sovietic de spionaj i-a sfătuit să treacă la executarea misiunilor doar după 2-3 luni de zile, căci după sosirea lor la unităţi vor fi puşi sub supraveghere.
În vederea prevenirii şi combaterii activităţii acestor agenţi sovietici, Secţia a II-a a dispus ca toţi militarii care se încadrau în această categorie de suspecţi, să fie puşi sub supraveghere discretă. Cei ce vor fi prinşi în zona de frontieră, în încercarea de a trece clandestin frontiera, să fie daţi pentru cercetări celui mai apropiat organ informativ al Marelui Stat Major. De asemenea, trebuia amplificată „educaţia naţională în unităţi”.
La 8 august 1940, unităţilor Armatei române de pe Prut li s-a dat ordin ca toţi ostaşii reîntorşi la unităţi după 4 iulie, să fie supravegheaţi „îndeaproape şi în modul cel mai discret, asupra întregii lor activităţi”. Acei bănuiţi, nu trebuiau utilizaţi în serviciile importante ale Armatei, „unde ar putea uşor culege informaţiuni”. În continuarea ordinului, erau prezentate unele metode utilizate de sovietici în culegerea şi transmiterea informaţiilor, pentru ca agenţii sovietici din cadrul Armatei române să fie mai uşor identificaţi şi anihilaţi.
De asemenea, în categoria potenţialilor spioni sovietici erau incluşi şi refugiaţii (civili) basarabeni şi bucovineni, în rândul cărora se puteau infiltra agenţii bolşevici. Din spusele refugiatului avocat Gheorghe Mândrescu din Bălţi, sovieticii „trimit mereu spioni în România, iar în prezent mai mult spioane”. Avocatul a vorbit despre un oarecare Voinea, fost poliţist român, care s-a pus în serviciul spionajului sovietic. Cu concursul acestuia se aranja trimiterea spionilor în România, prin metoda infiltrării lor în listele de refugiaţi. Se căutau nume asemănătoare a repatriaţilor cu cele ale agenţilor (spre exemplu, Pavlof – Pavlov, Mândrescu – Mandescu, etc.) şi la Ungheni, la trecerea Prutului, persoana în drept de a trece în România era respinsă, în locul ei trecând spionul. Victimei i se spunea că autorităţile de la Chişinău au comis o eroare. Un asemenea caz a avut loc şi atunci când a trecut Prutul Gh. Mândrescu – „Spioana a fost trecută pe la Ungheni, iar femeia a fost întoarsă plângând la Chişinău”.
La 2 august 1940, Armata a III-a română a emis ordinul nr. 25.327, potrivit căruia, comandamentul era informat că, unii dintre refugiaţi (în special femei) veniţi din Basarabia şi nordul Bucovinei, şi stabiliţi în diferite zone de refugiu, se deplasau dintr-o localitate în alta „sub formă de plimbări, fără ca organele de poliţie să le impună anumite restricţiuni”. Reieşind din considerentul că, printre refugiaţi, fie chiar şi de origine etnică română, puteau fi agenţi de propagandă comunistă şi spionaj, s-a dat ordin să se supună aprobării prealabile şi controlului, toate deplasările refugiaţilor, „care nu se vor face decât pentru motive reale şi bine întemeiate”.
Însă, pericolul din partea spionajului sovietic venea în cea mai parte din exterior, din teritoriul Basarabiei şi nordului Bucovinei, unde organele speciale sovietice activau din plin. Imediat după instalarea în noile teritorii cucerite, organele sovietice de spionaj au trimis în România mai mulţi agenţi-informatori. Unul dintre aceştia, Ion Istrate, funcţionar la Primăria oraşului Ismail, a trecut clandestin hotarul de pe Dunăre cu o barcă la 12 iulie 1940. Însă, pe teritoriul românesc a fost reţinut de Poliţia oraşului Tulcea, Istrate declarând că, s-a refugiat de sub regimul de ocupaţie în Vechiul Regat. Fiind suspect (căci s-a refugiat tocmai peste două săptămâni de la ocupaţie), a fost cercetat minuţios şi ca rezultat Istrate a declarat că, a fost chemat la sediul miliţiei din Ismail, unde un oarecare locotenent Petrov i-a dat suma de 7.000 de lei şi în câteva şedinţe l-a instruit pentru a fi trimis în misiuni de spionaj în regiunea Buzău. Pentru reuşita misiunii, i s-a recomandat să-şi găsească un serviciu în Buzău, de preferinţă chelner, şi să culeagă informaţii despre trupele române, armamentul şi fortificaţiile din zonă. Către data de 20 august 1940, trebuia să aibă culese toate datele necesare, pe care să le transmită unui curier, ce urma să vină la Buzău. La interogatoriu spionul Istrate, a mai declarat că, în afara lui „s-au trimis mulţi agenţi sovietici la noi în ţară”.
La 12 septembrie 1940, Biroul 2 Informaţii al Diviziei 21 Infanterie română informa că, la 1 septembrie, de către organele informative ale diviziei a fost reţinută la Tecuci, pentru posibile activităţi de spionaj, femeia Ilona Naghi, de origine maghiară, fostă lucrătoare la fabrica de tricotaje din Chişinău. În urma declaraţiilor acesteia, care erau „cu multe contraziceri şi fapte neadevărate”, s-a constat că, a fost trecută în România de Serviciul sovietic de spionaj împreună cu alte 44 de femei, având misiuni de spionaj în diverse localităţi ale României. Trecerea acestor femei s-a făcut prin Delta Dunării, lângă Ismail, cu bărci cu motor, conduse de ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile. Iar „într-un păpuriş din Deltă, aparţinând nouă (României de după 28 iunie 1940 – n.a.), s-ar fi aflat circa 200 de soldaţi ruşi, care le aşteaptă şi care le făceau paza în timpul trecerii”. Ajunse în teritoriul românesc, femeile au fost conduse până la Galaţi de către un ofiţer sovietic, îmbrăcat în civil, după care femeile au luat-o în direcţii diferite. Ilona Naghi a fost trimisă la Tecuci, cu misiunea de a lua contact cu ofiţerii, subofiţerii şi efectivul de trupă al acestei garnizoane, în special, cu militarii de origine rusă sau basarabeană, în vederea obţinerii diverselor informaţii militare. După aproximativ 20 de zile de la stabilirea ei în Tecuci, a fost vizitată de acel ofiţer sovietic care a adus-o anterior la Galaţi, cerându-i informaţiile culese, ofiţerul fiind probabil, coordonatorul acestei vaste acţiuni de spionaj.
Pentru prevenirea penetrării acestor spioane în mediul militar, Comandamentele tuturor unităţilor armate au primit ordine stricte să facă „toate diligenţele pentru a nu intra printre soldaţi astfel de spioane”.
În faţa acestui val de spioni sovietici, care necontenit veneau din Basarabia şi Bucovina ocupată, s-au luat un şir de măsuri de ordin contrainformativ, printre care una se referea la prevenirea transmiterii de informaţii pe cale telefonică. La 31 august 1940, M.St.Major a emis ordinul nr. 211.649, prin care a interzis convorbirile telefonice din zona armatelor în limbile ebraică, rusă şi maghiară. Deci, toţi minoritarii din zona armatelor, vorbitori ai acestor limbi, trebuiau să vorbească la telefon numai în limba română, pentru a se putea supraveghea cu uşurinţă toate convorbirile telefonice din zonele de importanţă strategică pentru România şi a-i demasca pe potenţialii spioni care transmiteau informaţiile în aceste limbi. Despre această măsură a fost anunţată şi Societatea Anonimă Română de Telefoane, care trebuia să-şi dea concursul la supravegherea convorbirilor telefonice. De asemenea, la 1 septembrie 1940, s-a ordonat patrularea şi supravegherea zonelor telegrafo-telefonice, cu o atenţie sporită „în regiunile cu număr mare de minoritari”.
de Pavel MORARU
