Despre folosul, participarea si impactul crestinilor ortodocsi in Uniunea Europeana

Fără pretenţia de a răspunde acestei probleme în întregime sau de a reuşi să epuizez abordarea acestei teme referitoare la Uniunea Europeană şi poziţia noastră făţă de ea, ca şi creştini ortodocşi ce ne străduim să trăim şi să împlinim învăţătura Bisericii, trebuie, totuşi, să-mi accentuez convingerea că acest subiect presupune mult realism, clarviziune şi suficient discernământ. Acest realism ne cheamă pe noi la evidenţierea a două principii esenţiale referitoare la relaţia noastră cu Uniunea Europeană, primul fiind acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă ci propria noastră prezenţă în cadrul ei, iar al doilea se curpinde în faptul că problema noii compoziţii şi sinteze nu este de sorginte politică sau economică ci de natură culturală şi spirituală. Dincolo de influenţele permanente ale Occidentului în ţările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană şi popoarele ortodoxe rămâne, în multe locuri de nedepăşit.

Cunoaştem faptul că lupta civilizaţiei se dă întotdeauna pe arena credinţei şi că marile spirite creştine ale Răsăritului ajung în mod succesiv luminătorii Europei cum ar fi: Sfântul Irineu de Lyon din sec. al II – lea, Sfântul Atanasie cel Mare care transferă în Apus duhul monastic, ascetic şi mistic al Sfinţilor Antonie cel Mare şi Pahomie; Sfântul Ioan Casian din secolele IV – V devine slujitor şi mare personalitate duhovnicească a Creştinismului răsăritean în Apus; Apoi Sfântului Ambrozie al Milanului şi Fericitul Ieronim din aceleaşi veacuri creştine precum şi Sfinţii Chiril şi Metodiu – fraţii greci din Thessalonic ce au ajuns luminători ai slavilor din Centrul Europei, care întregesc această alcătuire spirituală şi civilizatoare.
Nu putem ignora faptul că Răsăritul, pe parcursul istoriei bimilenare, a avut o evoluţie spirituală diferită căci prin îndrumătorii săi duhovniceşti adică sfinţii şi prin urmaşii acestora ce au păşit pe calea sfinţeniei, Răsăritul ortodox a rămas credincios Tradiţiei scripturistice, apostolice şi patristice, care este foarte diferită, chiar diametral opusă Scolasticii şi tuturor evoluţiilor istorico – spirituale din spaţiul Europei occidentale. În Răsărit a funcţionat Isihasmul cu practicile sale şi credinţa în posibilitatea unirii mistice, ontologice dintre creatură şi Cel Nezidit, dintre Dumnezeu şi om, lucru ce înseamnă respingerea oricărui fel de dualism. Deteriorarea şi denaturarea spirituală a Creştinătăţii apusene a avut ca şi consecinţă imediată izolarea ei în vechea gândire greacă, într-un mod cu totul deformat, prin intermediul Scolasticii. Şi aici ne putem referi, exact la raţionalizarea şi transformarea credinţei în filosofie (în timp ce în Răsărit a fost promovat conceptul de Orthopraxie), care dimpreună cu legalismul ei constituie devierea şi deformarea Creştinătăţii apusene. Această stare de lucruri a condus la o concepţie idolatră despre Dumnezeu, deoarece în conceptualizarea metafizică a lui Dumnezeu anticipările omului cu privire la El sunt în cele din urmă, zeificate. În modul acesta, pe de o parte, Dumnezeu a fost caracterizat ca fiind subordonat necesităţii, aşa încât El cere satisfacţie de la om şi pedepseşte ofensa care I se aduce, iar pe de altă parte, a fost considerat drept un justiţiar şi chiar cauza morţii, astfel încât „tragedia omului apusean constă în lupta de eliberare de un asemenea Dumnezeu” – conform spuselor Părintelui Prof. Univ. Dr. Gheorghios Metallinos de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Atena.
Drept urmare, problema constantă a Europei occidentale şi occidentalizate stă în percepţia greşită despre Dumnezeu pe care i-au pus-o la dispoziţie filozofii şi teologii apuseni. În mod paralel, însă, şi concepţia despre societate, atât prin organizarea ei feudală şi discriminatorie, fundamentată pe învăţătura Fericitului Augustin cu privire la predestinaţie, cât şi prin sistemele social – politice ulterioare s-a deosebit radical de cea ortodoxă. Împreună cu Dumnezeu şi cu înţelesul creştin al societăţii, omul european s-a pierdut pe el însuşi, aşa după cum Dumnezeu l-a creat, iar Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat l-a rezidit. Marele teolog şi duhovnic sârb – vrednicul de pomenire Părintele Iustin Popovici a atras atenţia asupra acestui fenomen, deja pe vremea regimului comunist când încă mai trăia, şi anume că „Iată în ce se transforma şi s-a transformat, în cele din urmă, Europa de la Renaştere până astăzi, într-un laborator robot. Iar robotul este cel mai mizerabil tip de om. Cel care are ochi de văzut, să nu vadă; nu a existat pe planetă nimic mai mizerabil, mai nefolositor şi mai dezumanizat om decât robotul european… Om fără Dumnezeu şi fără suflet… Omul european se sinucide treptat, deja de câteva decenii, după ce l-a ucis pe Dumnezeu şi sufletul din el. Fiindcă, sinuciderea reprezintă urmarea inevitabilă a uciderii lui Dumnezeu… Ruşine şi dezonoare, veşnică ruşine şi veşnică dezonoare a Europei, acest lucru reprezintă „noul om” al ei… Educaţia fără Dumnezeu conduce Europa şi prin ea întreaga lume într-un asemenea întuneric, în care umanitatea nu a căzut vreodată…!” – Iată în ce cuvinte categorice şi cu un iz foarte critic şi tragic îl prezintă Părintele Iustin Popovici pe omul – victimă a civilizaţiei apusene, occidentale.
Într-un fel cu totul diferit se prezintă elementele esenţiale ale civilizaţiei ortodoxe, răsăritene care sunt: – echilibrul şi armonia relaţiei cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu El însuşi, fapt ce constituie integritatea şi unitatea persoanei umane, aşa după cum se poate observa în cazul Sfântului – care este persoana biologică şi socială a Ortodoxiei; – urmează depăşirea religiei şi a religiozităţii credinţei adică a teoretizării acesteia, precum şi a oricărui fel de expunere a îndatoririlor. Credinciosul ortodox se raportează la Harul Divin, adică la permanenta căutare a acestuia; – Întâietatea şi preponderenţa inimii, nu ca un centru de sentimente, ci ca un loc al existenţei, în care se realizează comuniunea cu Harul Dumnezeiesc necreat din care izvorăşte viaţa în Hristos – după cum afirmă Sf. Ap. Pavel în Epistola sa către Galateni la cap. 5, vers. 22. Pentru ca toate acestea să fie inteligibile, este necesar ca cineva să fi fost botezat în întregime, cu alte cuvinte să fi fost îngropat şi înviat în perceperea duhului de trăire şi de gândire al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, îndepărtând întru totul orice urmă a conţinutului anterior al conştiinţei şi al gândirii lui – potrivit afirmaţiilor aceluiaşi Pr. Prof. Dr. Ghe. Metallinos. Din păcate, mulţi dintre intelectualii noştri, care sunt cu bune intenţii la început, nu fac decât să repete tragedia Fericitului Augustin şi anume: devin creştini (atenţie, moralismul nu înseamnă Creştinism ci doar morala în Hristos Domnul constituie Creştinismul) ca şi el, care însă nu a încetat să poarte în interiorul lui simptomele Neoplatonismului şi Maniheismului, fără să se fi eliberat de legăturile lor cu înţelesurile cele slabe ale lumii (Col. 2, 8 – 20). Şi evident este faptul că transformările explosive de-a lungul timpului, fie şi superficiale, provoacă impresii, cum a fost cea a Fer. Augustin sau cea a lui Varlaam Calabritul în Constantinopol, căci: „În cele din urmă, aceştia descoperindu-se, s-au văzut goi (cf. spuselor lui Sofocle), adică goi de duhul patristic şi plini de toată înşelarea”.
Prin urmare, creştinul ortodox trebuie să intre într-un mod cât mai conştient în Uniunea Europeană, însoţit fiind de anumite certitudini şi atitudini, care îi vor delimita în continuare prezenţa şi statutul său în ea şi, în general, în noua realitate şi mentalitate europeană. De la el se cere să aibă o conştiinţă clară a diferenţei foarte pronunţată dintre civilizaţia răsăriteană, ortodoxă şi cea occidental-apuseană. Civilizaţia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) şi ortodoxia creştină, adică civilizaţia vechii Uniuni Europene, comună atât Apusului cât şi Răsăritului din primul mileniu, este o civilizaţie theonomă şi theocentrică. Toate manifestările creştinului ortodox poartă amprenta luptei omului spre desăvârşirea existenţei lui prin dumnezeiescul Har necreat, şi lucrător de îndumnezeire. Scopul civilizaţiei creştin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori îmbunătăţirea etică a omului, ci depăşirea faptului de a fi o creatură zidită, prin schimbarea omului în dumnezeu – om, după Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun şi virtuos, dintr-o perspectivă umanistă şi umanizantă, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.
Popoarele ortodoxe, în larga lor stratificare şi structurare, sunt concepute şi plămădite în această tradiţie culturală, astfel încât, în pofida incontestabilelor influenţe de înstrăinare pe care le-au primit de-a lungul timpului, ele menţin în conştiinţa lor germenii acestei tradiţii, care se exprimă în momentele ei cruciale ca omenie şi generozitate, termeni ce sunt foarte necunoscuţi ori neaplicaţi în Occident. Părintele Metallinos susţine că „Europa cea după Carol cel Mare – ruptă de Tradiţia ortodoxă – a dezvoltat o civilizaţie care distruge propriu-zis sensul ortodox de Dumnezeu, om şi societate. În timp ce ea produce un uluitor progres ştiinţific, în acelaşi timp ea se dovedeşte întru totul neputincioasă ca să formeze oameni, care să folosească realizările ştiinţei pentru mântuirea omului şi nu pentru distrugerea sau exploatarea lui. Aşadar, accentuarea îndrăzneaţă nu a coincidenţei noastre de civilizaţie (de altfel, inexistentă) cu Europa, ci a diferenţei noastre faţă de ea, reprezintă mijlocul cel mai eficace privind posibilitatea salvării conştiinţei ortodoxe în cadrul Europei. Conştiinţa diferenţierii din ambele părţi aduce un dublu folos: protecţie pentru propria noastră parte şi renaştere pentru partea de apus a Europei. Prezenţa noastră în Europa trebuie să fie o continuă luare aminte la identitatea carolingiană şi la unitatea spaţiului european, pentru că numai în felul acesta pot fi regăsite temeliile autentice ale unităţii noastre”.
Aşadar, Uniunea Europeană se prezintă pentru Ortodoxie ca un teren ce tebuie cercetat cu dorinţa de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spaţiu de mărturie şi de mărturisire a cuvântului şi a modului ori a atitudinii de viaţă care reprezintă esenţa şi fundamentul Tradiţiei Ortodoxe. Bineînţeles, misiunea sfântă, se referă în fond, nu la variata conducere a spaţiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut în primele secole ale Creştinătăţii, între graniţele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate să constituie misiunea noastră ca ortodocşi în Uniunea Europeană a bătrânului continent iar această prezenţă trebuie să fie, în primul rând, una liturgică şi spirituală, duhovnicească. Sfânta Liturghie cu întregul nostru cult reprezintă cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmăm acest lucru din triumfalism) fiindcă ea cuprinde şi salvează dinamic trăirea şi viaţa noastră, credinţa şi modul teologic de existenţă al Sfinţilor noştri. Tradiţia ascetică a Sfinţilor alcătuieşte izvorul civilizaţiei noastre, a cărei chintesenţă este principiul creştin potrivit căruia „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), care, în acest fel, nu împărtăşeşte lăcomia, avariţia egoistă şi isteria individualistă. Referindu-ne la Teologia Liturgică, ajungem la realitatea comuniunii bisericeşti parohiale sau la cea a comunităţii monahale, căci menţinerea vitalităţii credincioşilor ortodocşi se asigură, diacronic, prin mănăstire şi prin parohia hrănită spiritual de mănăstire, astfel încât fără această înterconexiune existenţială şi spirituală dintre credincios şi parohie, cuvântul despre mărturia ortodoxă nu poate să fie unul serios şi fundamentat. Însăşi viaţa parohiei, ca activare a darurilor şi a harismelor duhovniceşti a membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism întreprinzând pastoraţia şi misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale se prezintă Ortodoxia aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească, care dă sens vieţii şi dezvăluie adevărata ei ţintă şi destinaţie. Fireşte, este inutil să se mai spună că acest termen nu urmăreşte o întâlnire parohială convenţională care înlocuieşte cunoscutele întruniri lumeşti privind reglementarea nesemnificativelor oportunităţi zilnice, cotidiene. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează slujirea socială faţă de aproapele pe spiritualitatea ei, adică pe legătura continuă cu sfântul şi dumnezeiescul Har cu Energiile Divine necreate, în parametrii ascezei, a misticii şi a comuniunii tainice.
În consecinţă, nu este greu să îndreptăţească cineva neliniştile, zbaterile şi frământările acelora care cunosc Ortodoxia prin experienţa lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci şi al ortodocşilor în Europa, şi nu nu numai în ea. Pentru că acest viitor se află în strânsă legătură cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentată în Uniunea Europeană prin noi înşine, ca ortodocşi, cu alte cuvinte prin recunoaşterea şi mărturia propriei noastre legături pe care o avem cu Tradiţia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Deoarece numai Sfinţii sunt purtători substanţiali, autentici şi adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei. Dat fiind faptul că mănăstirile, ca mijloc de mărturie şi de mărturisire, salvează în felul cel mai corect modul de existenţă, ca predare integrală de sine Harului Divin, mănăstirea va fi, în cele din urmă şi în europeana noastră diaspora, cristelniţa perpetuă spre (re)botezarea şi (re)naşterea nu doar a celorlalţi europeni ai noştri, ci şi a ortodocşilor înşişi.
Dacă cineva ţine seama de căutările şi preocupările europene contemporane – în special la nivelul poporului – care fac posibilă misiunea sfântă a Ortodoxiei, relatările de mai sus se confirmă a fi realiste şi aplicabile. Omul european poartă în chip vizibil rănile unei deziluzii existenţiale tragice, trăind într-un vid sufletesc – spiritual, care îl aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Îndepărtat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el caută Adevărul (care îl va face liber) ca experienţă de trăire şi de aceea se refugiază în diferite practici şi artificii spirituale ori substituţi religioşi, care sunt oferiţi de către ocultismul oriental. Tocmai la această solicitare poate să răspundă Ortodoxia, însă numai atunci când îşi menţine autenticitatea ei, căci dacă Europa are încă suspinuri şi dureri în alienarea ei, acest lucru se datorează, în cea mai mare parte şi inconsecvenţei noastre, fiindcă suntem, de foarte multe ori, ortodocşi doar cu numele nu şi cu fapta, precum şi a modului greşit în care purtăm dialogul cu ea. În încheiere, doresc să subliniez faptul că a sosit vremea şi ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat şi judicios argumentat sau elaborat, cu Europa şi cu Creştinătatea apuseană. Căci numai în cadrul spiritualităţii patristice şi autentice este cu putinţă perceperea, din punct de vedere ortodox, a unităţii creştine, ecumenice. În lipsa acestei unităţi creştine şi ecumenice, autentice, adică a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidită, vreodată unitatea şi simbioza în apropiata Europă unită – pentru care ne rugăm să fie spre binele nostru cel pământesc şi, mai ales, cel ceresc şi spre Slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat!…

Drd. Stelian Gomboş