„Dacă fără Google nu știm nimic, înseamnă că suntem 0”

„Dacă fără Google nu știm nimic, înseamnă că suntem 0”

by -
0 3528

Competența este criteriul numărul 1 pentru a ne reveni ca țară. Învățământul românesc are nevoie de oameni competenți începând de la cei care conduc ministerul respectiv până la ultimul învățător din cel mai sărac sat din România. Rezultatele elevilor români la olimpiadele inter­naționale sunt foarte bune, dar, conform curbei lui Gauss, am avea nevoie ca media școlarilor să depă­șească nivelul satisfăcător. Învățătura înseamnă lumină și neputința de a fi manipulat înseamnă libertate și cunoaștere. Cine știe carte are parte. Interviul cu acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, ne descoperă cum și ce ar trebui să facem pentru a fi reprezentativi în Europa și în lume privind educația școlară.

Datele unui sondaj făcut la tinerii cu vârsta între 16 și 25 de ani din lumea întreagă (10.000 de res­pon­denți) au înregistrat un răspuns îngrijorător la întrebarea: Cum vedeți viitorul vostru? Răspunsul a fost în proporție de 75% același: Înfricoșător. Ce îi înfri­coșează pe tineri atât de tare în zilele noastre? Sunt ei pregătiți să înfrunte provocările societății în care vor trăi?

Da, pentru mine este „înfri­coșător” rezultatul sondajului, nu neapărat viitorul tinerilor. Tinerii sunt influențați de mai mulți factori negativi. În primul rând, mulți dintre ei sunt neglijați de familii, care au încetat să mai fie un cadru de educație preșcolară, de echilibru, de dialog, de basme minunate, de leagăn al credinței. În al doilea rând, școala nu mai face educație temeinică, ci face, în schimb, una superficială, formală, la nivelul minimei re­zistențe. Familia și școala deopotrivă îi îndrumă pe elevi să se realizeze în alte părți, să-și ia lumea în cap. „Educația” prin mijloace digitale – atât de la modă azi – prezintă „catastrofele” trecutului românesc și „nimicnicia” prezentului. Dacă așa este lumea noastră trecută și prezentă, cum să fie cea viitoare altminteri decât „întunecată”?

Dar încă nu este totul pierdut. Eu cred că ne putem reveni și să impunem în societate ceea ce se cuvine, adică echilibrul sau cumpătarea vieții trăite întru bine și adevăr, sub semnul credinței. Este de ajuns să ne uităm în trecut și să vedem cum am ajuns până aici, într-o lume frământată în care multe nea­muri s-au stins, s-au topit în altele, au dispărut. Românii, totuși, există încă și asta nu datorită nouă, epigonilor, ci părinților, moșilor și stră­moșilor noștri.

Se discută despre elita intelectuală care ar trebui să conducă țara noastră. Cum ar putea această elită să intre în viața politică, să obțină poziții decizionale când vedem că sita este atât de deasă? Adică dacă nu execuți ordinele, dacă știi să-ți faci meseria, dacă ești patriot, nu ai cum să te califici.

Societății românești i-a mers bine și foarte bine, în acord cu modelul avansat de dezvoltare a lumii, atunci când meritul a început să fie criteriul fundamental de promovare, inclusiv în politică. Înaintașii au fost capabili să făurească România unită fiindcă au ridicat în fruntea lor lideri în care națiunea avea supremă încredere. Actualmente se pun miniștri ne­cunoscuți, care nu au fost capabili să conducă o echipă de lucrători, un grup de elevi ori de studenți, care nu au făcut un drum, un pod, o casă, care nu au sădit un pom. Or, ca să fii un bun politician, trebuie să ai o „istorie” în spate, să fi dobândit încrederea comu­nității, să te cunoască lumea de bine. Este suficient să schimbăm elita aceasta falsă și să impunem elita cea bună. De spus este ușor, dar practic este foarte greu, fiindcă răul cel mare este făcut. Cei buni nu mai îndrăznesc, ci stau ­deoparte și se crucesc (iată că îmi ies și versuri!). Asta nu înseamnă că nu putem face schimbarea.

Vă rog să vorbiți despre proiectul burselor acordate tinerilor de către Academia Română. Câți tineri vor beneficia de aceste burse, care este cuantumul sumelor, cine se poate califica la aceste burse etc.?

Academia are – dincolo de scopurile sale de consacrare a valorilor intelectuale și de cercetare – și menirea de a promova valorile tinere și de a face bine. Ba, unii donatori și mecenați ai Academiei ne-au chiar impus prin testamentele lăsate să facem acest lucru. Este cazul lui Jacques Elias, din banii căruia Academia a creat Fundația „Elias”, spre propășirea culturii româ­nești, inclusiv prin burse. Dar bursele recente, la care vă refe­riți, sunt de alt gen. Am acordat recent 21 de burse pentru elevi foarte buni la învățătură, dornici de carte înaltă, dar cu posibilități materiale limitate. A fost un concurs, în urma căruia s-au calificat la burse cei mai buni. Cuantumul unei burse este de 1.000 de lei pe lună, acordați pe durata școlarizării, cu revizuiri anuale, spre a stimula perfor­manța. Am fost foarte mulțumit să-i văd pe unii dintre acești adolescenți la așezământul Academiei de la General Berthelot (un sat frumos de lângă Hațeg), în tabăra de vară gândită pentru a-i îndemna la odihnă și la cunoașterea istoriei locurilor.

Să abordăm puțin și problema studiilor universitare. A fost o mișcare bună reducerea anilor de studiu de la 4 la 3 ani în cadrul multor facultăți? Majoritatea studenților nu mai fac studii de master fiindcă ele durează 2 ani, iar masterul nu îți aduce nici un leu în plus la salariu.

Masteratul le dă, însă, anumite drepturi profesionale tinerilor și nu se face degeaba. De exemplu, fără masterat, un absolvent de istorie nu poate preda decât la gimnaziu, pe când cu masterat are dreptul să predea și la liceu. Păcat că ne-am obișnuit cu doctoratul plătit care ne dă și drepturi de avansare în meserie. Dar societatea noastră nu este pregătită pentru așa ceva, adică nu poate asigura onestitatea în dobândirea acestor titluri și nici prețuirea lor deplină.

Dacă mă întrebați de durata studiilor la nivel de licență, eu, fiind de modă veche, nu am fost de acord cu reducerea anilor de studiu la nivel de licență. În trei ani nu se poate face o specializare și nici un modul pedagogic cum se cade. După trei ani de studii universitare, nu ești capabil să predai – dacă ­vorbim de dascăli – nici la nivel de gimnaziu. Iar masteratul, chiar dacă ar veni cât mai mulți să-l facă, nu este eficient, pentru că nu este o specializare superioară în com­parație cu licența. Nici nu are cum să fie, din moment ce un absolvent de agronomie poate să facă masterat în filosofie! Cu acești nou-veniți la masteratul de un anumit fel trebuie să o iei de la capăt și nu-i poți perfecționa pe ceilalți.

Dacă fără Google nu știm nimic, înseamnă că suntem 0

În general, credeți că preocuparea pentru studiu, pentru lectură mai este aceeași ca acum 35-40 de ani? Dacă nu, de ce? S-ar putea schimba această situație?

Preocuparea pentru studiu este mult scăzută față de trecut, din mai multe motive. Unul este ideea greșită că poți avansa bine în viață fără școală serioasă. Or, acest lucru înseamnă moartea civilizației și culturii. Trebuie reinstaurată încrederea în carte, în școală, în educație. Școala serioasă nu înseamnă dobândirea deprinderilor practice pentru viață – acestea se asigură altfel -, ci o cultură generală serioasă. Iar cultura generală se face prin lecturi extinse. Mai există prejudecata că nu avem ­nevoie de literatură beletristică, de poezie, de romane, de nuvele, de dramaturgie, fiindcă toate se găsesc pe Google! Ce absurd! Dacă ele nu se află în capul nostru, este ca și cum nu ar fi. Situația s-ar schimba abandonând preju­de­cățile, limitând accesul la „memoria digitală” și la apelul permanent la cunoștințele altora.

Cu referire la școala generală, s-a zis: nu trebuie văzută ca o corvoadă, ca o competiție, ci ca o distrac­ție, o joacă, ceva plăcut și recreativ. Dacă la școală copiii se joacă, atunci când trebuie să se joace, oare ce vor mai face?, se întreba Andrei Pleșu, într-o con­fe­rință. Este această viziune una care ne duce în direcția cea dorită, cea bună?

Viziunea aceasta este greșită. Firește, „înțelepciunea și iubirea” copilului – cum ar fi spus Lucian Blaga – înseamnă jocul, dar doar până la vârsta școlară. Jocul copilului nu poate să fie infinit, fiindcă, după împlinirea celor șapte sau șase ani, urmează jocul cel cumpătat, jocul din timpul liber. Școala este muncă și nu joc, evident muncă adecvată vârstelor copiilor. Dacă facem din școală distracție, dacă transferăm ­memoria din capul elevilor în ­computere, laptopuri, tablete, dacă îi învățăm pe copii numai „sfaturi practice” (igienă, sex, nutriție, circulație publică, pro­tecția mediului, antreprenoriat, digitalizare, sport etc.), în loc de limba și literatura română și universală, religie, matematică, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, muzică, desen, educație fizică, atunci ne asigurăm decăderea, afundarea în neant, barbarizarea.

Problema digitalizării învățământului

Statele scandinave, la care ne uităm cu admirație tâmpă, deși rezultatele copiilor lor la olimpiadele interna­ționale sunt cvasinule, au descoperit că tabletele, device-urile duc la analfabetism. Adică dacă tu, elev, scrii lecția pe laptop, nu mai știi să scrii de mână. Și nici de citit nu prea mai știi bine. Ideea că trebuie să imităm pe alții fiindcă noi suntem proști și înapoiați ar trebui părăsită. Ce părere aveți?

Noi suntem, între popoarele europene, aceia care ne turnăm cea mai multă cenușă în cap. Eu nu am întâlnit în drumurile mele vreun popor care să se nimicnicească singur în felul în care o facem noi. Nici la imitație nu ne întrece nimeni și nici la lipsa de demnitate. Ne ploconim în fața celor care ne înjură, care ne tratează cu insulte, îi ridicăm în slăvi pe cei care ne falsifică istoria, care ne stâlcesc limba, care ne dis­prețuiesc credința. Este frumos că, din secolul al XVIII-lea încoace, am făcut mari eforturi ca să ne adecvăm Occidentului avansat, ca să fim ca ei, deși asta nu se putea decât cu renunțări dureroase pentru noi, cei dăruiți de Dumnezeu cu altă zestre spirituală decât catolicii și protestanții. Noi nu am trăit neapărat pe lumea asta prin spiritul concurențial-individualist și nici prin competiții înver­șunate care să meargă până la eliminarea fizică a celui care nu era ca noi. Nici nu am fost intole­ranți și nici cei mai rasiști, cum insinuează unii interesați să semene vânt. Noi am trăit cu „veșnicia” de la sat, cu pacea și liniștea munților, văilor și câmpiilor, cu biserici și case de lemn, cu turme mutătoare în locuri de vărat și de iernat, cu buciume sunătoare „sara pe deal”. Ne-am făcut viața după ritmurile și rânduielile noastre și am luat Occidentul ca model la momentul potrivit, numai că Occidentul era cam ostenit. Azi, când îi vedem bine „osteneala”, nu ar mai trebui să ne ploconim inclusiv în fața erorilor lui, ci să păstrăm ceea ce este bine de la acea mare civili­zație și să ne prețuim binele nostru. Dacă eram doar proști și înapoiați, nu ajungeam ca popor până în secolul al XXI-lea, ci ne risipeam în neant, ne topeam în alte neamuri. Faptul că am rămas este un semn că putem birui răul. Dacă vom reveni la virtuțile și la valorile verificate prin credință, atunci vom putea semăna în sufletele tinerilor încredere și speranță în viitorul Țării Ro­mânești și al lumii.

Sursa: Ziarul Lumina

(Visited 2.267 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.