Cui îi este frică de Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu?

Cui îi este frică de Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu?

by -
2 701

Într-una din serile trecute, pe la orele 22.00, aud mai multe apeluri pe telefonul mobil de la un număr necunoscut. Omul insista cu apelul aşa că am răspuns într-un final, deşi de obicei nu apăs pe tasta deschide, dacă nu recunosc numărul de telefon. Surpriza a fost plăcută, ca la celălalt capăt al firului am auzit vocea celebrului istoric Marius Oprea, cunoscut ca şi „vânătorul de securişti”. M-am bucurat mult să-i aud vocea prietenului meu, omul care l-a dezhumat pe eroicul partizan anticomunist Teodor Şusman din Răchiţele. L-am simţit trist, un „om sfârşit” vorba lui Giovanni Papini. Marius Oprea simţea nevoia să se confeseze în ceas de noapte din cimitirul nebunilor de la Închisoarea Tg. Ocna. Era de câteva zile la fosta închisoare din anii 50, de lângă Bacău, în căutarea trupului martirului anticomunist Valeriu Gafencu. În anii 80, închisoarea Tg. Ocna a fost spital de nebuni şi apoi, prin anii 90, a redevenit închisoare. Istoricul Marius Oprea îmi tot povestea despre ce halucinant este să sapi în groapa comună cu morţii nebuni ai spitalului. La un moment dat la săpături a găsit şi trei deţinuţi politici aruncaţi de către gardienii comunişti în maldărul cu cadavre cu faţa în jos, ei neavând nici măcar o înmormântare creştină. Au murit în chinuri şi îngropaţi în anonimat, în gropa comună. Marius Oprea îmi tot repeta întruna la telefon: – Ionuţ e halucinant! Îl durea până în rărunchi modul în care au sfârşit deţinuţii politici anticomunişti. Mai era trist şi faptul că a văzut inopinat un conflict în sânul bisericii noastre, cum călugării de la Mănăstirea Petru Vodă veniţi să-l ajute să găsească ciolanele sfinte au fost izgoniţi, după câteva zile, de juristul Patriarhiei Ortodoxe, care nu i-a mai lăsat să sape în căutarea eroilor morţi ai neamului românesc. Călugării au fost nevoiţi să privească de după gard, cu lacrimi în ochi, cum echipa istoricului săpa să descopere moaştele Sfântului Închisorilor. Marius Oprea era întristat şi pentru că primea telefoane perfid îngrijorate dintr-o capitală a Axei lui Băsescu, ca nu cumva să descopere ciolanele sfinte ale lui Valeriu Gafencu, care a făcut parte dintr-o mişcare care nu este corectă politic azi. Să nu mai vorbim de securiştii, cocoţaţi pe toate gardurile dimprejur, ai lui George Maior, acest Moruzov al serviciilor speciale de la Bucureşti. De trepăduşii ăştia nu-i este frică lui Marius Oprea sunt sigur de asta şi nici mie. Adevăraţii gardieni ai siguranţei naţionale nu sunt, din păcate, în fruntea SRI. Îl simţeam pe Marius Oprea cum dorea să se confeseze. Am discutat multe, lucururi private, care nu se dau publicităţii. Atunci în ceas de noapte, în preajma ciolanelor sfinţite de martiriu ale deţinuţilor politici am simţit un mare istoric, care dorea să se descarce sufleteşte ca de la un creştin la creştin, ca de la un român la român, ca de la o inimă ca primăvara, la o inimă verde. Vorba lui George Bara: – Ionuţ, la cine doreai să se confeseze „vânătorul de securişti”, la Patriciu, la Antonescu, la Tăriceanu, la Băsescu, la Voiculescu, la Ponta, la Tismăneanu? Înţeleg ăştia ce înseamnă valorile înveşnicite ale neamului?

După ce am închis mobilul. Am stat răgaz de o clipă „mut ca o lebădă” şi m-am gândit: oare cine se teme de Valeriu Gafencu la la 63 de ani de la moartea Sfântului Închisorilor? Nu te vom uita nicodată: Valeriu Gafencu (n. 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, în Basarabia – d. 18 februarie 1952 la închisoarea Târgu Ocna) este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist din România, numit de Nicolae Steinhardt Sfântul închisorilor. A fost fiul lui Vasile Gafencu. În anul 1941 era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași și totodată conducător al unui grup al Frățiilor de Cruce din Mişcarea Legionară. În urma scoaterii în afara legii a Frățiilor de Cruce, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Profesorul de drept civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces, declarând că acesta este „unul dintre cei mai buni studenți pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Această încercare s-a dovedit însă a fi inutilă, dictatura antonesciană nevăzând cu ochi buni activismul legionar al tânărului Gafencu, care voia ca tot mai mulți elevi și studenți să se înscrie în Frățiile de Cruce. Astfel, și-a săvârșit sentința la închisorile de la Aiud (1941-1949), Pitești (noiembrie-decembrie 1949) și Târgu Ocna (1949-1952), unde a fost un adevărat trăitor al ortodoxiei, regimul dur al detenției, torturile și bolile contactate aici întărindu-l duhovnicește. A compus aici poezii, care se cântau în celule, iar acum se cântă în biserică. În 1949 este dus la sanatoriul-închisoare de la Târgu Ocna într-o stare foarte gravă: TBC pulmonar, osos, ganglionar, reumatism, lipsă de hrană. La data de 2 februarie 1952 le-a cerut colegilor de suferință să-i procure o lumânare, o cruciuliță și o cămașă albă pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie. Cu o zi înainte de moarte, i-a spus lui Ioan Ianolide: “Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiați prieteni. Fă tu așa fel încât să vină pe rând la mine, în liniște.”. A doua zi, pe 18 februarie, în jurul orelor 14:00-15:00, Valeriu Gafencu rostește ultimele sale cuvinte: Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul, după care a decedat. Face parte dintr-un grup ce împărtășea aceeași orientare spirituală, alături de studentul în drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc, cel care avea sa devină ieromonahul Arsenie Papacioc, doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea și mulți alții. Unul dintre bolnavii ce-l iubeau și-l admirau, Victor Leonida Stratan, obținuse printr-o intervenție specială, de la familie, un pachet cu streptomicină. Cu o jertfire de sine specifică marilor trăitori ai ortodoxiei, Valeriu le-a primit și a doua zi l-a înștiințat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard Wurmbrand, spunând că și acesta se afla într-o stare gravă. Medicamentele au fost folosite de Wurmbrand, a cărui viață a fost astfel salvată.

Ionuţ Ţene,

www.napocanews.ro

(Visited 164 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Din cartile mentionate in comentariul de mai sus,am citit doar:Sfantul inchisorilor si Intoarcerea la Hristos.M-au impresionat enorm de mult,ma intreb cum ne vom mantui noi care nu suntem nici macar, cat de cat caldicei?Mila Domnului cu noi toti,iar cei care au suferit si au adus jertfa lor de sange pentru credinta stramoseasca,pentru neamul nostru,se vor ruga acolo sus la Domnul si pentru noi,pacatosii.Numai bine,Doamne ajuta!

  2. Recenzie: „Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, 336 pagini.

    Cartea aceasta ne oferă nouă, celor obişnuiţi cu o viaţă comodă, prilejul de a medita la jertfă, la suferinţă şi la cruce. Şi asta pentru că nimic nu se poate realiza fără efort, fără jertfă. Tendinţa, tentaţia şi ispita omului contemporan, spune Sfântul Paisie Aghioritul, este de a dobândi totul fără jertfă, aşa încât şi noi creştinii, am dori să ne mântuim fără să ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Aşa stând lucrurile, cartea de faţă este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare şi teribile în care cei ce au vrut să se mântuie au avut foarte mult de suferit, adică atunci când statul român, comunist şi ateu, foloindu-se de instituţii diabolice şi draconice precum securitatea şi închisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni creştini, aflaţi atunci printre noi; căci „comunismul a umplut cerul de Sfinţi – zice Părintele Arsenie Papacioc. De aceea, dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al XVII – lea de sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi., dară nu s-au căutat!”…
    Lucrarea aceasta, cu adevărat mărturisitoare şi folositoare, apărută cu binecuvântarea părintească, duhovnicească şi responsabilă a Înaltpreasfinţitului Andrei – Arhiepiscopul Alba Iuliei – care are „Aiudul aproape, cu teribila-i închisoare şi cu monumentul dedicat celor ce au pătimit”, a fost îngrijită şi redactată de către Părintele Moise Morgovan de la Mănăstirea Oaşa – Alba, care are o mare evlavie faţă de cei ce au suferit în temniţele comuniste, mărturisindu-l pe Hristos. Potrivit Cuvântului Înainte, intitulat „Ne lăudăm şi în suferinţe” – semnat de către acelaşi distins ierarh şi slujitor al Bisericii: „Această evlavie, secondată de râvna cercetării, l-a determinat să bată ţara în lung şi în lat pentru a strânge documente şi mărturii de la oamenii care au trecut prin iadul încarcerării şi încă mai trăiesc, alcătuind lucrarea de faţă şi alta care va urma, oferindu-ne nouă posibilitatea de a afla lucruri cutremurătoare dintr-o perioadă tristă prin care a trecut România”.
    Unul dintre cei care au suferit, mărturisindu-l pe Hristos a fost Valeriu Gafencu, pentru care era foarte clar şi limpede cuvântul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturi-voi şi Eu pentru El înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). De remarcat este că Părintele Moise a reuşit să scoată în evidenţă faptul că într-adevăr, Valeriu Gafencu a reuşit să se delimteze de orice ideologie şi atitudine partizană, acţionând pur şi sipmlu ca un sincer ucenic al lui Hristos. Chiar dacă la început a fost membru al „Frăţiilor de cruce” – şi atunci doar din elanul său pentru o viaţă spirituală curată, fără compromisuri şi politicianisme – a ajuns să se detaşeze atât de mult de toate, încât şi unii dintre cei de dreapta îl socoteau un exagerat şi un mistic. Aşa se face că Părintele Nicolae Steinhardt – evreu de origine – îl supranumeşte „Sfântul închisorilor”. Aşadar, Valeriu Gafencu a fost una din cele mai impresionante figuri care s-a înălţat la o admirabilă trăire duhovnicească în condiţiile vieţii de temniţă. Prin dragostea sa jertfelnică izvorâtă dintr-o desăvârşită închinare a vieţii lui Hristos, a rămas zugrăvit în cele mai luminoase culori în inimile celor ce l-au cunoscut. Astfel, Părintele Gheorghe Calciu spunea că „nu are nici o îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi”. De aceea Părintele Constantin Voicescu era încredinţat că „mai devreme sau mai târziu Biserica Ortodoxă Română îl va canoniza”. Părintele Moise mărturiseşte cu toată sinceritatea şi responsabilitatea că deşi „Valeriu Gafencu este adesea amintit în mărturiile publicate de cei trecuţi prin închisori, cu toate că despre el au apărut articole în presă, şi s-a făcut chiar un documentar de televiziune, fiind – ca să folosim un termen la modă – cel mai „mediatizat” dintre trăitorii temniţelor comuniste, totuşi viaţa lui este mult prea puţin cunoscută în rândul credincioşilor. Prin urmare, folosind tot ceea ce s-a publicat, alăturând unele mărturii inedite, în cele urmează (adică în această carte) vom pune în faţa cititorului crâmpeiele adunate despre viaţa, trăirea şi gândirea acestui sfânt al veacului XX.
    Memoriile foarte mişcătoare cuprinse în acest volum, sunt împărţite în următoarele tiluri foarte sugestive, cum ar fi: „Dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi”, „Înainte de închisoare”, „Valeriu şi educaţia legionară”, „Nevoitorii de la Aiud”, „Ei au găsit această cale cu un ceas mai devreme”, „Calea fericirii”, „Viaţa în „lavra” Aiudului”, „Colonia de muncă de la Galda de Jos”, „Din mărturia lui Marin Naidim”, „Valeriu Gafencu: o lumină!”, „Închisoarea Piteşti şi reeducarea”, „Valeriu la Piteşti”, „Mi-e aşa de dor de Târgu Ocna!”, „Un om fericit”, „Mărturitorul lui Hristos”, „Lui i-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!”, „Am văzut-o pe Maica Domnului”, „Mărturia Părintelui Mihai Lungeanu”, „Va veni o zi când inima ta va cânta rugăciunea”, „Pastorul Richard Wurbrand”, „Crăciun la Târgu Ocna”, „Trecerea la cele veşnice”, „Ucenicii lui Valeriu”, „Lotul mistico-legionar Târgu Ocna”, „Dialoguri cu Valeriu”, „Gânduri pentru o împreună lucrare spirituală”, „Două mărturii”, „Adenda: Valeriu Gafencu – scrisori şi poezii; Îndreptar de spovedanie alcătuit de Valeriu Gafencu”, toate acestea fiind scrise (parţial), de cel care mucenicit în puşcăriile comuniste ale gulagului românesc timp îndelungat (sau de alţii în cinstea lui), alături de Ioan Ianolide, Părinţii Gheorghe Calciu, Marcu Dumitru, Gherasim Iscu, Constantin Voicescu, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Daniil Sandu Tudor ori Mircea Vulcănescu, Marcel Petrişor, Radu Gyr, Constantin Oprişan, Nichifor Crainic şi Gheorghe Jimboiu împreună cu mulţi alţii. Această scriere constituie o adevărată odisee a spiritului, o introspecţie abisală făcută cu multă umilinţă şi fineţe, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului şi ieşit curat pe malul înalt al sfinţirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toată calea încercărilor”, căci aceşti martiri contemporani au supravieţuit în arena „leilor comunişti” datorită credinţei lor nestrămutate în Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dându-le celor smeriţi Harul ce sfinţeşte, stăpâneşte şi ocârmuieşte toată făptura!…
    Din toate relatările despre închisori, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta (alături de cea a lui Ioan Ianolide) este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Afirmaţiile Părintelui Calciu făcute în „Cuvântul său introductiv” din cartea „Întoarcerea la Hristos” al lui Ioan Ianolide, se potriveşte foarte bine şi aici căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei, această carte, acest document duhovnicesc, te va convinge” şi are multă dreptate căci eroii lucrării acesteia şi a închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare” şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!… Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este coplexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!… Cu alte cuvinte, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.
    Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei cărţi nu o va sfârşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Valeriu Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos. Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tânăr neteolog care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cittitorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, ce se arată a fi adevărate file de Filocalie, şi asta pentru că atunci când Valeriu Gafencu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată, curăţirea lăuntrică” – pe care şi-a asumat-o în viaţa sa duhovnicească la modul plenar, din convingere şi din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului şi a regimului ticăloşit, antihristic!…
    Lucrarea în sine este un complex, un tot grăitor, alcătuită dintr-un şir întreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existenţiale şi determinante pentru eroul cărţii, care, deşi s-a urmărit acest lucru, nu a fost niciodată victimă, ci întotdeauna va fi consemnat (alături de ceilalţi), de către posteritatea ce trebuie să fie cât mai obiectivă, drept eroul credinţei, purtătorul Duhului Celui Dumnezeiesc în iadul lumii acesteia pământeşti, din a doua jumătate a secolului al XX – lea!…
    Eu cred că trebuie reţinut şi subliniat faptul că interesul cărţii nu stă atât în faptele relatate, cât în deschiderea duhovnicească (de care am pomenit şi mai sus): anecdotica se completează, se întregeşte şi se transcende prin adevărate pagini de Filocalie contemporană, relevând cu prisosinţă că în temniţele comuniste, în jurul lui Valeriu Gafencu, s-a constituit, mutatis mutandis, o mişcare spirituală corespunzătoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovită la rândul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”.
    În încheiere, vreau să subliniez că lucrarea de faţă reprezintă meritul de necontestat al ierarhului locului, al editorilor de la Alba Iulia, al Părintelui Moise Morgovan de la Mănăstirea Oaşa – un om tânăr, care n-a trăit în acele timpuri, dar care toţi au demonstrat importanţa, rolul, locul şi valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experienţei ascetice şi mistice, petrecută în locurile cele mai insuportabile şi mai inumane, pentru cunoaşterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de faţă, cu caracterul său pedagogic şi chiar apologetic – misionar, ne reaminteşte şi ne reliefează convingerea că fără comuniune, participare şi jertfă, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi de adevăr”. Aşadar, Biserica – care este o Instituţie divino-umană vie şi dinamică, nu reprezintă un muzeu de antichităţi, de piese istorice şi artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbării noastre la faţă şi al naşterii atâtor generaţii de oameni „din apă, Duh Sfânt şi foc”, mulţi dintre ei iată, fiind chemaţi la a îmbrăţişa „cununa muceniciei şi deci, a sfinţeniei”. Aşa încât, „un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus” – după cum spunea Simion Mehedinţi. Adoptând-o ca o concluzie, Părintele Moise recunoaşte şi mărturiseşte că „Oamenii prin care Duhul Sfânt lucra cu putere, precum Valeriu Gafencu şi alţi mărturisitori ai temniţelor, vrednici de toată preţuirea, îşi aşteaptă locul în calendar, fiind cele mai sigure modele pentru noi în vremurile acestea dominate de confuzii. Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci ca oamenii din zilelele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al XX – lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini”.
    Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!…

    Drd. Stelian Gomboş.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.