Criza de identitate a Uniunii Europene

Criza de identitate a Uniunii Europene

by -
1 1257

Arhitecţii Uniunii Europene au mizat pe faptul că bunăstarea generală va duce la o toleranţă generală. A fost o teză perfect raţională. Dar care a subestimat forţa iraţionalului din oameni şi din etnii.

Există o conştiinţă europeană?

Crearea Uniunii Europene, ca un megaproiect politic transnaţional, a avut ca scop principal stimularea schimbului de mărfuri şi a progresului economic în ţările membre ale UE, în corespundere cu teoria, emisă încă de Adam Smith, potrivit căreia, cu cât e mai mare piaţa tranzacţiilor economice, cu atât e mai mare eficacitatea lor. Un alt scop al creării UE a fost diminuarea influenţei factorului naţional (respectiv naţionalist) în relaţiile dintre state. Trecând prin lecţiile tragice ale celor două războaie mondiale, ambele cu puternice accente etno-naţionaliste, europenii au privit crearea spaţiului comunitar comun ca pe o modalitate de reducere a egoismelor socio-economic şi naţional specifice statelor suverane. Istoricul şi filosoful francez Ernest Renan, marcat de conflictele cronice franco-germane, îşi exprimase încă în secolul XIX viziunea şi motivaţia de a avea o Europă unită: „Vom vedea sfârşitul războiului când locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor…” [Neumann, 2005, p. 104]. Orientându-se spre prioritizarea intereselor economice, arhitecţii Uniunii Europene au mizat pe faptul că bunăstarea generală va duce la o toleranţă generală. A fost o teză perfect raţională. Dar care a subestimat forţa iraţionalului din oameni şi din etnii. Tocmai de aceea, teza cu privire la triumful factorilor economici în crearea unei Europe Unite a fost corectă până la o anumită limită; până la o limită, care, vom vedea, a şi fost deja depăşită.

La o primă analiză a perspectivelor Uniunii Europene ca proiect politic, s-ar părea că putem remarca din start prezenţa câtorva premise pozitive care contribuie la consolidarea europeană: tradiţiile unui schimb economic şi politic; progresul economic constant trăit de toţi membrii UE până acum câţiva ani (până la criza financiară mondială din 2008); aceeaşi, în linii mari, moştenire culturală; religia preponderent creştină; fenotip relativ asemănător (aceeaşi rasă); dorinţa elitelor de a continua dezvoltarea UE; existenţa unei unităţi valutare comune, a unui steag, spaţiu de liberă circulaţie, ce face transparente graniţele. Toate bune până aici, pentru că evoluţiei parametrilor socio-economici şi politici i s-a alăturat nu tocmai în mod complementar evoluţia unui cumul de aspecte demografice, migraţioniste, identitare şi etnocentriste în Europa. Anume din cauza imigraţiei şi a naţionalismului puternic înrădăcinat în mentalitatea popoarelor, Uniunii Europene nu îi va reuşi să creeze conştiinţa unei naţiuni comune; iar în lipsa acesteia, nu putem discuta nici despre un viitor de durată al UE. Mai curând, ne putem aştepta la un declin şi o destrămare a Uniunii Europene, mai ales pe fundalul crizelor financiare care o lovesc; factorul financiar constituie, de facto, principalul liant real al UE, şi cu subţierea lui, se desface întregul angrenaj. 

Deci, Uniunii Europene nu îi va reuşi crearea unei conştiinţe de naţiune comună. Dar ce este conştiinţa de naţiune? Există două abordări în formularea acesteia. Potrivit primei abordări, naţiunea e constituită din toţi cetăţenii statului, indiferent de originea lor etnică sau rasială; e abordarea liberală, sau cetăţenească, civică a conştiinţei de naţiune. Respectiva abordare e proprie pentru Franţa şi Statele Unite ale Americii, unde se cultivă ideea integratoare de naţiune franceză, corespunzător americană. Această concepţie însă concură cu cea de-a doua abordare, clasic naţionalistă, potrivit căreia aşa elemente ca etnia sau naţionalitatea, aceeaşi origine, limbă şi cultură sunt axa şi fundamentul conştiinţei de naţiune. Diverse studii şi analize istoriografice ne fac să credem că locuitorii Europei sunt mai curând adepţii celei de-a doua abordări, etno-naţionaliste, în definirea naţiunii (1). Iar acest fapt constituie deja un argument solid în defavoarea coeziunii UE.

Dar de ce ar avea nevoie UE de o conştiinţă de naţiune comună? Pentru că spaţiul vast, controlul resurselor, comunicarea dintre membrii Uniunii, imperativul mobilizării tuturor europenilor, necesită o tot mai mare uniformizare a cetăţenilor UE în plan identitar şi în acest sens conştiinţa de apartenenţă comună este indispensabilă. Acest aspect fusese remarcat de profesorul britanic de ştiinţe politice Montserrat Guibernau, care susţinea că posibila construcţie a Europei impune dezvoltarea unei „conştiinţe naţionale europene”. Cităm din studiul acestui cercetător: „Creatorii noii Europe vor fi nevoiţi să studieze „tendinţele europene comune” şi să proiecteze un mit al originii, să rescrie istoria, să inventeze tradiţii, ritualuri şi simboluri care să creeze o nouă identitate… vor trebui să descopere un ţel comun, un proiect capabil de mobilizarea energiilor cetăţenilor europeni” [Guibernau, 1996, p. 114, apudSmith, 2002, p. 224]. Altfel zis, vor trebui să impună crearea unei „supraidentităţi” europene, susţinută de noi markeri identitari, în mare parte inventaţi, creaţi artificial. Aceasta este condiţiasine qua non în calea înfăptuirii celui mai ambiţios proiect pe care şi-l propun oficialii europeni – crearea unei uniuni statale; înţelegându-se foarte bine că fără a fi creată o uniune statală, construcţia actuală a UE nu va fi durabilă şi va suferi de pe urma proceselor centrifuge inevitabile. Aşa cum a afirmat Romano Prodi însuşi, ex-preşedinte al Comisiei Europene, într-un interviu din noiembrie 2008: „Nu există alternativă pentru crearea Statelor Unite ale Europei” (2).

Există suficiente semnale că respectivul proces e deja în curs de desfăşurare. În iunie 2009, Institutul Viavoice pentru Liberalizare a efectuat un studiu în cinci state-membre de bază ale UE: Italia, Spania, Franţa, Germania şi Suedia, din care reieşea că la acel moment aproape jumătate din cetăţenii acestor state îşi doreau „apariţia unei Europe federale”. Cei mai mulţi dintre susţinătorii ideii se pronunţaseră pentru „un preşedinte european”, „un ministru european al economiei şi finanţelor”, „un ministru de externe”. Ştim, s-a şi trecut la implementarea acestui obiectiv şi a fost desemnat în 2009 şi un preşedinte al UE, şi un ministru de externe. Cu intermitenţe, cauza creării unui super-stat european reapare pe agenda politică a UE, în pofida sfidărilor de ordin financiar care zguduie din temelii acest organism. De exemplu, în 2011, preşedintele României, Traian Băsescu, a readus în atenţia liderilor UE teza privind crearea Statelor Unite ale Europei, ca unică modalitate de a păstra viu acest organism politic continental (3).

Spre deosebire însă de Statele Unite ale Americii, unde există totuşi o naţiune americană, în UE nu există o naţiune europeană, care să asigure un grad înalt de integrare şi să cimenteze o construcţie politică atât de ambiţioasă. De altfel, un susţinător politic al preşedintelui român, publicistul român Traian Ungureanu, într-o carte dedicată pericolelor care ameninţă integritatea şi cultura europeană, „Războiul timpurilor”, se arată şi sceptic, şi ironic faţă de soliditatea schelelor pe care se încearcă edificarea proiectului european statal. Găsim la el un pasaj în care acuză Uniunea Europeană că ar fi, de fapt, nedemocratică în esenţă şi ar impune de sus un proiect care nu se bucură de susţinere de jos, din partea cetăţenilor ţărilor UE: „”Deficitul democratic”, admis discret şi terapeutic în discuţiile oficiale despre Proiectul European, e mult mai larg decât s-ar putea înţelege din eufemismele de serviciu. Uniunea se mândreşte cu alegerile europene, dar relevanţa lor e măsurată exact de neprezentarea unei Europe care trimite la urne, în una sau alta dintre naţiunile ei 15, 20 sau, în zilele faste, 30% din alegători. Acelaşi exerciţiu de mimetism democratic se repetă în ritualul referendumurilor. În cazul în care spune „nu” proiectului european, referendumul se repetă de câte ori e cazul (vezi Danemarca). Dacă referendumul se încheie cu „da”, el devine literă de lege” [Ungureanu, 2006, p. 87].

E util să ne amintim aici că în anii 1960 a existat o încercare de creare a unui partid naţional european care să dea ulterior naştere unui Imperiu European (de la Galway-ul irlandez până la Vladivostok-ul rusesc). Unul dintre ideologii acelui proiect fusese politicianul belgian Jean Thiriart. Acesta aspira la crearea unei naţiuni europene unite în jurul naţionalismului de integrare, un veritabil imperiu asemănător celui roman, care să fie pe poziţii egale cu SUA şi China. În opinia lui Thiriart, ideea „Europei cu o sută de steaguri”, sau orice formă de federaţie sau confederaţie europeană ar fi însemnat un eşec pe termen lung al proiectului. Thiriart şi colegii săi au mizat pe un act de voinţă comună a europenilor pentru a realiza unitatea naţională, însă acea tentativă a eşuat din cauza naţionalismului „arhaic” manifestat atunci de italieni şi germani (4). Va fi de această dată altfel? Va fi în creştere ponderea procentuală şi politică a europenilor care îşi doresc o „Europă federală”? Vom vedea că, în pofida unui început de proiect transeuropean mult mai promiţător şi cu rezultate impresionante, finalul ar putea fi dezolant. Procesul de creare a Statelor Unite ale Europei este din start supus unor riscuri serioase, iar în consecinţă, eşecului. De ce? Pentru că eşecului în extinderea şi consolidarea Uniunii Europene îi subscriu mai mulţi factori. În primul rând, ca şi în cazul formării URSS, popoarele antrenate în edificarea UE se află pe propriile teritorii, or, istoria arată că, în asemenea situaţii, mai devreme sau mai târziu izbucnesc conflicte din cauză că naţiunile ţin să-şi revendice identitatea naţională şi să-şi manifeste spiritul egoist colectiv faţă de imigranţi şi faţă de diverse imixtiuni, inclusiv economice, din afară. E sugestiv că, în una din cărţile sale, fostul disident sovietic Vladimir Bukovski a comparat Uniunea Europeană cu ex-Uniunea Sovietică (URSS), numind proiectul european – EURSS; la fel ca şi liderii sovietici, liderii europeni încearcă astăzi să astupe lacunele şi să camufleze problemele acestei mega-construcţii statale, autoconvingându-se (citeşte autoamăgindu-se) că proiectul va fi durabil (5).

Conflictele interetnice nu au fost niciodată străine Europei, iar exemplul din anii 1990 al Iugoslaviei este cât se poate de grăitor în această privinţă. Consolidarea statelor-naţiuni a reprezentat o etapa istorică sângeroasă şi popoarele europene rămân până în prezent sensibile cu privire la integritatea şi statutul lor naţional. Aşa cum formulase şi cercetătorul Anthony Smith, în 1998, noua identitate culturală, europeană, care se vrea construită de liderii politici, va trebui să intre în competiţie cu identităţile naţionale puternic înrădăcinate, iar demersurile integraţioniste ar putea să eşueze în încercarea de a atrage afecţiunea şi loialitatea majorităţii cetăţenilor Europei, „care rămân închişi într-un mozaic istoric creat de naţiuni etno-culturale”. Smith afirmă: „Astăzi, naţiunea a devenit norma organizării sociale şi politice, iar naţionalismul – ideologia omniprezentă. Încercările de a construi uniuni supranaţionale nu mai reuşesc să atragă pasiunile şi loialităţile inspirate de naţiuni; chiar şi o „identitate” europeană pare palidă şi fluctuantă pe lângă culturile şi tradiţiile mai vechi, ce alcătuiesc acest mozaic extrem de bogat. Dacă „naţionalismul este dragoste”, pentru a-l cita pe Michel Aflaq [filosof sirian – n.n.], o pasiune care impune multă angajare, o abstracţiune ca „Europa” intră în competiţie de pe poziţii inegale cu fiecare naţiune tangibilă şi puternic „înrădăcinată”” [Smith, 2002, p. 202-203, 224]. Europa unită este deci o „abstracţiune” în viziunea lui Smith.

La mai bine de un deceniu după afirmaţiile lui Smith cu privire la „abstracţiunile” de la temelia UE, găsim acelaşi scepticism, doar că deja bazat nu pe teoretizări, ci pe realităţi vizibile, din partea politicianului britanic Daniel Hannan, membru al Parlamentului European. Hannan se întreabă: “Cum au putut atâţia oameni deştepţi să greşească atât de grav?”, referindu-se la erorile conceptual în filosofia construcţiei europene. Potrivit actualilor eurosceptici, ideea că e posibil să construieşti o societate bazată pe principii abstracte, fără a lua în considerare realităţile istorice, sociale şi economice, de parcă membrii acestor ţări ar fi maleabili la infinit, va conduce la un dezastru. S-a greşit din start, dacă s-a considerat că se poate crea o naţiune de europeni care să înlocuiască vechile identităţi naţionale, fiindcă sunt totuşi prea mari diferenţele identitare şi prea nesemnificative elementele comune (6). Iar într-un articol pentru Stratfor, din iunie 2012, specialistul american de geopolitică, George Friedman, analizând perspectivele UE, întreabă retoric: “Cine este gata să moară pentru Uniunea Europeană?”, sugerând că o unitate pote fi constituită doar atunci când este depăşită o criză comună cu eforturi comune, de sacrificiu (7).

Lipseşte până şi o limbă unică de comunicare; lipsa unei limbi unice împiedicând procesul de liberă comunicare în spaţiul european. Cândva limba latină constituia liantul cultural, religios şi ştiinţific al Europei Medievale. Astăzi, o limbă comună europeană nu există. Ar putea fi engleza, la o adică, însă Germania şi Franţa (fondatoarele UE) vor avea pretenţia de a-şi promova propriile limbi, mai ales că Marea Britanie se retrage precaut şi discret, altfel zis – englezeşte, din proiectul integraţionist european.Lipseşte şi duşmanul comun extern, aşa cum l-a avut URSS şi îl mai are SUA. Existenţa unuiduşman comun are efectul de consolidare şi mobilizare, or, în UE, în afara poate a unor elite de la conducere, nimeni nu pare dornic de mobilizare în eventualitatea unei provocări, a unui conflict sau război (criza din Osetia de Sud, din august 2008, a scos în vileag incertitudinile conducerii UE şi confuzia generală în aceste sens). Mai mult – se pare că duşmanii sunt identificaţi chiar în interiorul Uniunii Europene, iar acesta e un factor distructiv serios. Statele din vestul Europei privesc cu vădită reticenţă reprezentanţii ţărilor din est, din fostul bloc socialist (criza de acum câţiva ani cu [ne]votarea Constituţiei Europene în unele ţări fiind grăitoare în această privinţă). În plus, migraţia masivă a musulmanilor le induce europenilor o stare de revoltă, care sporeşte neîncetat în tensiune, asocierea imigranţilor cu imaginea de duşman intern riscând să ducă într-un viitor cât se poate de apropiat la violenţe şi confruntări sângeroase în interiorul graniţelor UE.

În cadrul Europei, dar şi în cadul UE, există şi o competiţie de valori şi poziţie ierarhică, de statut politic, o competiţie care niciodată nu va fi sucombată; precum există şi o divizare pe grupuri etno-confesionale. Să privim cu atenţie ce ne demonstrează un concurs aparent apolitic şi menit să unească naţiunile europene – concursul de cântece Eurovision. Inteligenţa conceptului după care a fost creat Eurovisionul nu poate fi ignorată; cetăţenii unui stat nu pot vota pentru reprezentanţii săi la concurs, ci doar pentru reprezentanţii unei alte ţări. Prin acest truc, s-a mizat pe dezvoltarea spiritului internaţionalist, tolerant şi integraţionist în cadrul unei Europe diverse, dar comune. Miza acestui concurs însă a fost atinsă doar parţial, iar în unele privinţe algoritmul votului a surprins. În primul rând, foarte repede s-a constatat căvotul de la Eurovision este în general unul etnic, orientat spre reprezentanţii ţărilor vecine sau din acelaşi cadru etno-confesional. Experţii au şi împărţit voturile în câteva categorii: blocuri geografice, etnice, dar şi votul diasporei. În general, votanţii Eurovision sunt repartizaţi în trei blocuri mari: statele nordice, statele balcanice şi fostele state sovietice. Există şi câteva blocuri mici, cum ar fi statele baltice, Moldova şi România, Azerbaijanul şi Turcia, Grecia şi Cipru (8). Iar fiecare ediţie a Eurovisionului nu vine decât să confirme aceste ataşamente şi tendinţe. Deci, în loc să unească, Eurovision contribuie la alimentarea vechilor rivalităţi şi gelozii. Aceeaşi repartiţie a preferinţelor o vedem de fiecare dată când se organizează olimpiade, campionate şi competiţii sportive internaţionale. Suporterii îşi aleg favoriţii aproape în exclusivitate pe criterii de apartenenţă etnică; de regulă, sunt susţinuţi sportivii din propria ţară, de aceeaşi etnie, sau din grupurile etnice apropiate. După cum a observat sociologul american de origine britanică, Michael Mann, „când urmărim Jocurile Olimpice sau alte evenimente şi competiţii (inclusiv cu caracter sportiv) care trezesc în noi emoţii naţional-patriotice, ne este greu să credem că statele naţionale sunt pe cale de dispariţie” [Манн, 2002, apud Абдулкаримов, 2006].

Va supravieţui UE o nouă criză financiară?

Cât priveşte bunăstarea economică a UE, acest argument forte al eurooptimiştilor nu mai e nici pe departe atât de convingător acum. Chiar şi până la criza financiară care a început în 2008, în cadrul UE s-au simţit împliniţi din punct de vedere financiar cetăţenii acelor ţări care erau în topul dezvoltării industriale şi postindustriale şi acum câteva decenii (în special ţările din centrul şi nordul Europei).Cetăţenii noilor ţări membre ale UE sunt şi vor rămâne „rudele sărace” la masa europeană comună, iar a gândi la o egalitate a bunăstării economice pentru toate ţările şi toţi cetăţenii UE este utopic. Diferenţa de potenţial economic la un moment dat poate trece în discriminare vădită, ceea ce reprezintă un alt motiv serios care periclitează cimentarea Uniunii Europene. Să ne amintim, de exemplu, cum fusese denumit de către analiştii economici grupul ţărilor membre ale UE care au sărăcit cel mai mult din cauza crizei financiare – ţările PIGS (Portugalia, Irlanda, Grecia, Spania) – un acronim jignitor, care în traducere din engleză înseamnă „PORCI”. Unii analişti au adăugat în acest grup şi Italia, rezultând un PIIGS. Este cât se poate de evident că această aranjare a iniţialelor ţărilor în prag de falimentare nu a fost întâmplătoare, ci premeditată, pentru a arăta deranjul şi iritarea pe care o resimte în general UE faţă de partenerii de alianţă europeană mai slabi şi mai săraci (9).

În plan general, frustrările, supărările şi suspiciunile din interiorul UE au atins în ultimii ani o cotă alarmantă. Iar anii 2011-2012, în special criza monedei europene şi situaţia pre-falimentară din mai multe ţări-membre ale UE, au demonstrat fragilitatea construcţiei europene inclusiv la capitolele economie şi diplomaţie. În 2011, analiştii de la notorioasa bancă UBS AG, a doua ca importanţă în Europa, au publicat un raport în care susţineau că Zona Euro în actuala ei formă creează mai multe costuri decât beneficii pentru ţările-membre, deoarece aceste ţări au nevoi foarte diferite, se mişcă cu viteze diferite, în direcţii diferite. Ar exista deci două scenarii: 1. Zona Euro se transformă într-o Uniune fiscală (sau Conferedaţie fiscală); 2. Zona Euro se rupe. În cazul celui de-al doilea scenariu, consecinţele pot fi dezastruoase pentru Uniunea Europeană, printre care: defaultul unor ţări mai slabe economic, prăbuşirea sectorului bancar, părăsirea cadrului UE (sau dispariţia totală a UE), protecţionismul şi competiţia economică neloială dintre foştii parteneri, dezordini sociale. Istoria arată că ruperea de până acum a uniunilor monetare a fost tot timpul însoţită de dezordini sociale sau de războaie civile (10). Iar economistul Larry Hatheway, de la UBS, a fost şi mai direct în avertizările sale, afirmând în decembrie 2011 că „Zona Euro a fost un concept greşit de la bun început”, prăbuşirea acestei zone ar putea avea efectele unui scenariu apocaliptic, iar europenii ar face bine dacă ar investi în metale preţioase, conserve şi arme (11).

Şi Nouriel Roubini, laureat al Premiului Nobel pentru economie, declara în septembrie 2011 că o instabilitate politică și socială în Zona Euro ar putea duce în final chiar la conflicte militare. Ministrul de finanțe polonez, Jan Vincent-Rostowski a fost şi mai tranşant, avertizând că dacă Zona Euro nu va fi salvată, există pericolul unui potențial război în următorii 10 ani. Contextul crizei financiare sistemice creează premise deosebit de favorabile pentru apariţia şi ascensiunea partidelor de extrema dreaptă, neo-naziste, care cu uşurinţă vor găsi “vinovaţi” şi “duşmani” în interiorul graniţelor Uniunii Europene şi vor pleda pentru securizarea suveranităţii şi integrităţii particulare a statelor (12).

La modul real, în toamna anului 2011 Zona Euro a fost la un pas de a se sparge, riscând să provoace o reacţie în lanţ a default-urilor în cadrul UE. Despre cât de tensionată a fost societatea europeană la sfârşitul anului 2011, din cauza emoţiilor legate de modul în care se va rezolva acea etapă a crizei euro, vorbeşte sarcasmul istoricului şi scriitorului britanic Dominic Sandbrook. Acesta a publicat în octombrie 2011 un scenariu apocaliptic, de rezonanţă, privind posibila evoluţie a situaţiei din Europa, în caz că Zona Euro se destramă. Deşi scenariul lui Sandbrook e mai curând un gen de since-fiction istoric, e un fel de exerciţiu de imaginaţie, vom reproduce totuşi aici unele din tezele lui principale, deoarece ele reflectă percepţiile existente atunci privind realităţile din UE, dar conţine în sine şi elemente ce s-ar putea înfăptui într-o formă sau alta într-un viitor nu foarte îndepărtat. Deci, Sandbrook declarase sentenţios, chiar de la începutul articolului său, că la 29 octombrie 2018 Marea Britanie va avea parte de unul din cele mai negre momente ale istoriei sale, suportând umilinţe militare pe câmpurile de luptă ale unei Europe dezbinate şi scăldate în sânge. Cauzele acestui război trans-european ar consta în criza economică profundă din Zona Euro, în compromiterea totală a valorilor liberale şi în renaşterea ideologiilor socialiste, autoritariste şi naţionaliste. De pe urma falimentului economic, în cadrul statelor europene vor izbucni războaie de guerilă, anticapitaliste şi anti-sistem, precum şi războaie civile pe criterii rasiale şi religioase. Rivalităţile latente dintre statele europene vor degenera într-o confruntare deschisă; Rusia va profita de situaţie şi va interveni în forţă, cucerind estul Europei, iar fostele membre ale UE vor deveni duşmani de moarte (13). Sandbrook s-ar putea să declare acum că scenariul său a fost doar un mod de a avertiza decidenţii europeni privind pericolele ce planează asupra UE. Însă, aşa după cum vor evolua procesele demografice şi identitare pe continent, se pare că el va avea mai multe ocazii de a le reaminti oficialilor europeni avertizarea sa.

Vor renunţa ţările europene la propria suveranitate?

Încrederea nemărginită în puterea de seducţie şi coeziune a factorului economic a fost, în fond, una nejustificată. Există mize mai importante decât cele economice. Politologul american John Mearsheimer explica într-un articol dedicat viitorului Europei că nu bunăstarea economică este preocuparea principală a unui stat; preocuparea principală a unui stat este să supravieţuiască într-un cadru internaţional instabil şi imprevizibil. Din acest motiv, statele întotdeauna vor concura între ele la capitolul securitate şi integritate, chiar dacă această concurenţă poate dăuna progresului în relaţiile economice [Mearsheimer, 1990]. Politologul american avusese dreptate; astăzi se vede cu ochiul liber că în cadrul Uniunii Europene deciziile luate centralizat înregistrează un grad de divergenţă tot mai accentuat în raport cu interesele şi aşteptările ţărilor UE luate separat. În septembrie 2011, în legătură cu criza financiară din Grecia, cancelarul german Angela Merkel a opinat că e necesar un drept de intervenţie şi sancţionare în cazul ţărilor ce nu respectă prevederile pactului de stabilitate. Aceasta nu exclude că se va cererenunţarea parţială la suveranitate (14). În replică la politica de centralism a oficialilor UE, mai mulţi parlamentari britanici, membri ai Partidului Conservator, au cerut în toamna anului 2011 organizarea unui referendum care să decidă viitorul Marii Britanii alături de Uniunea Europeană; ei ceruseră premierului Cameron să vină cu un plan clar de retragere a Marii Britanii din Uniunea Europeană. Grupul parlamentarilor conservatori eurosceptici se teme că actuala criză din Zona Euro va avea un impact economic negativ asupra Regatului Unit. Liderul conservator Mark Pritcharddescrisese Uniunea Europeană drept o “forţă de ocupaţie” care erodează suveranitatea britanică (15). Aceştia au fost contrazişi de fostul prim-ministru al Marii Britanii, Tony Blair, care a declarat că Uniunea Europeana ar putea funcţiona mult mai bine, dacă ar exista un preşedinte ales în mod direct de către cetăţenii săi, fiindcă alegerile prezidenţiale la nivel european ar reprezenta o modalitate de a implica şi mobiliza publicul. Totodată, acesta ar fi încă un pas spre consolidarea unui imperiu birocratic şi centralizat, în defavoarea statelor nationale (16). Disputele privind gradul de libertate a ţărilor din UE au atins aşadar nivelul cel mai înalt de dezbatere politică.

Semnale de deranj şi nemulţumire manifestă şi aşa ţări ca Ungaria, prim-ministrul căreia, Victor Orban, a declarat că „există viaţă şi în afara graniţelor UE”. Iar în una din tiradele sale dintre cele mai comentate, din aprilie 2011, Orban a rostit apăsat şi cu patos: „Noi nu vom permite ca Bruxelles-ul să-şi dicteze condiţiile! Niciodată în istoria noastră nu am permis Vienei sau Moscovei să ne condiţioneze, la fel nu-i vom permite Bruxellese-ului să facă asta! În Ungaria în capul mesei vor sta interesele ungureşti!” (17). Până şi magnaţii din cadrul UE îşi declară îngrijorarea; îl putem cita în acest sens pe magnatul român Dinu Patriciu, care îşi exprimase în toamna anului 2011 părerea că Uniunea Europeană a ajuns al Patrulea Reich, ţările puternice europene având interesul să subjuge economiile slabe, precum este cea a României. “Există interese care să transforme teritoriile mai puţin dezvoltate ale UE în teritorii de ocupaţie. Vorbesc de o Europă imperială. Al patrulea Reich, care astăzi e în pragul colapsului…” (18). Iar unii economişti români au opinat că în actualele condiţii financiare, UE are de ales – “ori inflaţia, ori războiul”, pentru a ieşi din criza sistemică ce o macină (19).

Şi la nivel de dispoziţii ale populaţiei, sondajele de opinie arată o cădere drastică a încrederii în Uniunea Europeană; în aşa ţări ca Spania, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie mai mult de jumătate din populaţie şi-a pierdut încrederea în perspectivele Uniunii Europene. Euroscepticismul e generat de colapsul pieţii bancare, de măsurile de austeritate la nivel de UE, de cotele extrem de înalte ale şomajului în unele ţări etc. (20). Uniunea Europeană iată că se confruntă cu un grad înalt de neîncredere şi deziluzie în rândul membrilor săi şi se pare că a trecut de zenitul său politic, lunecând spre un apus. La începutul anului 2012, într-un articol întitulat „Colapsul apropiat al Uniunii Europene” („The Coming Collapse of the European Union”), publicistul politic francez Guy Millière făcea următoarea prognoză: “Nimeni nu ştie, desigur, cum va arăta Europa peste zece ani. Unica predicţie care pare a fi sigură este că ea va fi mai săracă, mai divizată, mai confrontaţională, mai violentă şi că Uniunea Europeană va arăta ca un vis spulberat” (21). Între timp, ca un exemplu cât se poate de sugestiv, armata elveţiană a început în toamna anului 2012 antrenamente speciale în eventualitatea unui colaps al Uniunii Europene. Armata este antrenată pentru a face faţă haosului social şi afluxului de imigranţi din ţările învecinate (22).

E adevărat că deocamdată, începând cu mijlocul anului 2012, putem vorbi despre o relativă temperare a alertei generale din Zona Euro, pe motivul unor înţelegeri între liderii principali din UE. Însă această stabilitate este în esenţă una aparentă şi temporară, dictată de interesul păstrării echilibrului financiar şi a securităţii economice. Este o stabilitate fondată pe raţiuni de ordin de câştig şi pierdere financiară, nemaiavând deja la bază motivaţiile politice şi culturale de altădată. Fiind în situaţia de a merge înainte, pentru a nu se dezintegra, arhitecţii actuali ai UE şi ai ipoteticelor State Unite ale Europei au ştiut să transforme criza din Zona Euro într-un pretext pentru a cere monitorizarea şi controlul bugetelor naţionale ale ţărilor membre-UE de către Bruxelles. S-a elaborat în 2012 şi o ciornă pentru proiectul Statelor Unite ale Europene, care prevede la prima etapă transformarea uniunilor fiscale, bancare şi economice într-un sistem politic federal. La modul practic, este vorba despre supravegherea tuturor bugetelor naţionale şi a băncilor europene de către o structură decizională centralizată, un fel de “minister al finanţelor” care se va expune în mod hotărâtor asupra politicilor bugetare ale statelor suverane. Deci se doreşte preluarea controlului asupra bugetelor naţionale şi a politicilor economice de către oficialii Uniunii Europene (23), (24). Proiectul întitulat UE continuă aşadar să meargă înainte, fiindcă mersul înainte este unica lui modalitate de a-şi prelungi supravieţuirea. Orice stagnare riscă să se transforme rapid în implozie. De aceea, în pofida problemelor din interiorul UE, se aud în continuare declaraţii ce cheamă la consolidarea şi mai strânsă a statelor, ca unică alternativă la destrămare. În această cheie, în septembrie 2012 ministrul de externe al Germaniei, Guido Westerwelle, a propus formarea unei armate comune a Uniunii Europene, întocmirea unor legi care să înăsprească securitatea în UE, formarea unei singure pieţe a industriei de apărare europene, crearea unui minister de externe (25).

Se acţionează destul de prompt şi în direcţia impunerii unor standarde comune pe terenul libertăţilor şi drepturilor civile. Aici iarăşi descoperim o disonanţă între dorinţa elitelor politice de a promova o cultură a toleranţei totale la nivel de UE şi dorinţa diferitelor grupuri etno-confesionale de a-şi proteja valorile tradiţionale. Or, tradiţiile şi valorile europene, chiar dacă au origini în mare parte comune, în unele privinţe diferă esenţial. Netolerarea în ţările Europei de Est a modului de viaţă homosexual, de exemplu, nu poate fi trecută pe seama conservatismului doar; e vorba despre tradiţii religioase, despre un mod patriarhal de percepere a cultului familiei, despre viziuni fundamentate milenar cu privire la rolul bărbatului şi al femeii. Atunci când acceptarea revendicărilor minorităţilor sexuale devine o precondiţie de aderare la UE, sau când o ţară-membră a UE poate fi avertizată sau sancţionată pentru că nu oferă suficiente libertăţi acestor minorităţi, putem înregistra o neconcordanţă vizibilă a valorilor în spaţiul european. Oficialii UE insistă pe acceptarea modului homosexual de viaţă în toate ţările UE, fiindcă în aşa mod se cultivă spiritul toleranţei, iar fără un spirit al toleranţiei adânc implantat în mentalitatea europenilor, nu va fi posibilă menţinerea şi construcţia de mai departe a UE. Rămâne de văzut cum va evolua această „altoire a toleranţei”; poziţionarea dură heterosexuali vs homosexuali lesne trezeşte manifestarea programului ereditar „noi” vs „ei”, şi europenii trebuie să fie foarte precauţi ca prin promovarea mult prea îndrăzneaţă a drepturilor minorităţilor sexuale să nu trezească reacţii adverse din partea oponenţilor modului homosexual de viaţă, aşa cum s-a întâmplat bunăoară în Franţa în 2013, unde sute de mii de oameni au protestat împotriva dreptului homosexualilor de a întemeia familii. Vedem deci că de la o vreme, politicile socio-economie ale UE nu mai trezesc consensul şi entuziasmul de altădată. Se acţionează tot mai des prin constrângeri şi avertizări, pentru implementarea deciziilor cu caracter economic, civil, politic. Uniunea Europeană se birocratizează şi se centralizează, în timp ce la orizont se prevede o renaştere a unor pasiuni şi revendicări adverse – cele identitare, regionale şi etno-naţionale, cu care proiectul Uniunii Statelor Europene va intra într-un conflict inevitabil.

Surse bibliografice:

1.        Us and Them. The Enduring Power of Ethnic Nationalism // by Jerry Z. Muller. Foreign Affairs.March/April 2008 / http://www.foreignaffairs.com/articles/63217/jerry-z-muller/us-and-them

2.        Романо Проди: „У нас нет альтернативы образованию Соединенных Соединенных Штатов Европы” // Гемперле Р., Бишоф Ю. Inopressa: Иностранная пресса/Neue Zürcher Zeitung /http://www.inopressa.ru/nzz/2008/11/20/16:24:06/prodi

3.        Traian Băsescu vrea crearea Statelor Unite ale Europei // de Carmen Vintilă. Evenimentul Zilei. Thursday, 18 August 2011 / http://www.evz.ro/detalii/stiri/seful-statului-sustinea-crearea-statelor-unite-ale-europei-942237.html

4.        Jean Thiriart, théoricien de la révolution européenne // Christian Bouchet. voxnr.com. Vendredi, 13 Septembre 2002 / http://www.voxnr.com/cc/d_thiriart/EpFEApyppZjiiYItJf.shtml

5.        The Coming Collapse of the European Union // by Guy Millière. January 3, 2012 / http://www.stonegateinstitute.org/2722/european-union-collapse

6.        The Coming Collapse of the European Union // by Guy Millière. January 3, 2012 / http://www.stonegateinstitute.org/2722/european-union-collapse 7.        Spain, Debt and Sovereignty //By George Friedman. June 12, 2012 / http://www.stratfor.com/weekly/spain-debt-and-sovereignty

8.        Moldova ignorată de CSI, iar România — de Balcani // 17 mai 2009 / http://universfmnews.ucoz.com/news/2009-5-17-1098-0-

9.        Europe’s PIGS: Country by country // BBC. 11 February 2010 / http://news.bbc.co.uk/2/hi/business/8510603.stm 10.     Dacă se rupe euro: Război civil, prăbuşirea băncilor, cădere de 50% a PIB // Autor: Mihai Baniţă. Money.ro. Publicat: 06 sep 2011 / http://www.money.ro/daca-se-rupe-euro–cadere-de-50prc–a-pib–prabusirea-bancilor–risc-de-razboi-civil_1083796.html 11.     UBS advice for a euro collapse: ‘tinned goods, small calibre weapons’ // byJohn Shmuel. Financial Post. Dec 7, 2011 / http://business.financialpost.com/2011/12/07/ubs-advice-for-a-euro-collapse-tinned-goods-small-calibre-weapons/

12.     Cinci motive pentru care criza poate porni Al Treilea Război Mondial // 27 Mai 2012 / http://www.timpul.md/articol/cinci-motive-pentru-care-criza-poate-porni-al-treilea-razboi-mondial-34081.html

13.     Europe at war 2018: As Merkel says euro meltdown could endanger peace, a historian’s imagination runs riot… German troops storm Greece. Putin’s tanks crush Latvia. France humbles the British Army. Unlikely, yes, but as Angela Merkel says euro meltdown could endanger peace, a historian’s imagination runs riot… // By Dominic Sandbrook. Daily Mail. 31 October 2011 /http://www.dailymail.co.uk/news/article-2054913/Europe-war-2018-As-Angela-Merkel-says-euro-meltdown-spark-battle.html#ixzz1uDZ7co2D 14.     Renunțarea supremă: Nemții vor ca Grecia să renunțe la suveranitate! // FrontPress. 26.09.2011 / http://www.frontpress.ro/?p=20410 15.     Parlamentar britanic: Uniunea Europeană e o „forţă de ocupaţie” care erodează suveranitatea britanică //PUBLIKA.MD, 20-09-2011 / http://www.publika.md/conservatori-cer-organizarea-unui-referendum-pentru-a-decide-viitorul-marii-britanii_484361.html

16.     Blair: Europa are nevoie de un presedinte // FrontPress. 30.10.2012 / http://www.frontpress.ro/2012/10/blair-europa-are-nevoie-de-un-presedinte.html

17.     «Мы не допустим, чтобы Брюссель диктовал нам свои условия!» // Статья написана журналистом одной из главных венгерских газет Magyar NemzetГабором Штиром специально для ИноСМИ. 15/04/2011  / http://inosmi.ru/op_ed/20110415/168454944.html

18.     Dinu Patriciu: UE a devenit Al Patrulea Reich, aflat în colaps // de RALUCA TOMA. România Liberă. 15 Septembrie 2011 / http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/economie/dinu-patriciu-ue-a-devenit-al-patrulea-reich-aflat-in-colaps-237708.html

19.     Nu exista alte iesiri din criza mondiala: INFLATIE SAU RAZBOI! SAU… AMANDOUA LA UN LOC – arata economistii Ilie Serbanescu si Liviu Voinea // http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/08/10/nu-exista-alte-iesiri-din-criza-mondiala-inflatie-sau-razboi-sau-amandoua-la-un-loc-arata-economistii-ilie-serbanescu-si-liviu-voinea-video/ 20.    Uniunea Europeană: nici nu se uneşte, nici nu se destramă // Semnele Timpului. 25 apr 2013 / http://www.semneletimpului.ro/stiri/Uniunea-Europeana–nici-nu-se-uneste–nici-nu-se-destrama-9736.html

21.     The Coming Collapse of the European Union // by Guy Millière. January 3, 2012 / http://www.stonegateinstitute.org/2722/european-union-collapse

22.     Swiss army prepares for euro unrest // EU Observer.com. 16.10.12 / http://euobserver.com/economic/117873 23.     Prima ciornă pentru formarea Statelor Unite ale Europei. Ce conţine? // 27 iun 2012 / http://www.semneletimpului.ro/stiri/Prima-ciorna-pentru-formarea-Statelor-Unite-ale-Europei–Ce-contine–6751.html

24.     Бюджеты теряют национальность. На саммите ЕС обсудят бюджетную интеграцию в обмен на единые европейские облигации // Екатерина Мереминская. Gazeta.ru. 26.06.12 / http://www.gazeta.ru/financial/2012/06/26/4642485.shtml

25.     EU heavyweights call for radical foreign and defence policy overhaul // by Ian Traynor. Guardian. Tuesday 18 September 2012 / http://www.guardian.co.uk/world/2012/sep/18/eu-foreign-defence-policy-overhaul?newsfeed=true

(Bibliografia completă va fi afişată în cartea la care lucrez, despre conflictele identitare).

Sursa

(Visited 401 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Impunerea asta a unor standarde comune,se actioneaza doar in tarile din est,mai precis cele ortodoxe.Parca mai mult in tara noastra.Asta pt ca romanii tin la traditie de doua mii de ani.Tocmai de aceea la noi s-a simtit si trebuia sa se simta impunerea asta prin constrangere economica,politica,invatamant si ce este mai grav,prin traditia noastra milenara legata direct de ortodoxie.
    Pare ca noi am acceptat sa intram in UE,din „iubire si nesiliti de nimeni”,prin ochii guvernantilor nostri si tot ei au lasat impresia ca ei nu fac altceva decat interesele poporului, dar dupa directivele celor din vest.
    Dupa 89 incoace romanilor le-au trebuit 23 de ani ca sa ajunga la concluzia ca guvernantii sunt cozile de topor ale celor care continua sa ne distruga din toate partile ,spre deliciul UE.
    In occident traditiile si mentalitatile lor medievale ,sunt pastrate cu sfintenie,politic si mai ales religios.
    Exact ca in toata istoria lor pagana.
    De cand e lumea, vestul a avut o mentalitate expansionista,incepand chiar cu papa.
    Intrarea noastra in UE ca popor ortodox pasnic si cu traditii stramosesti si cu o cultura unica in lume,deranjeaza pe cei care n-au avut NICIODATA treaba cu Dumnezeu.Prin contopire ,noi ca popor vom disparea .
    Asta se urmareste.Iar daca nu vom disparea ,atunci Romania Ortodoxa va supravietui prin catacombe,ca in primele veacuri .Dar cu timpul nu vom avea liniste nici acolo.
    Romania a fost constransa sa fie prostita prin guvernatii pusi chiar de ei la putere.
    Nimic numai este romanesc,decat istoria,care este strans legata de ortodoxie .Daca istoria unui popor dispare,inseamna ca nici viitor nu va mai avea.
    Istoria noastra inseamna ORTODOXIE,nimic altceva.
    Pt asta noi ca popor ortodox am fost bagati in ecumenism prin religie,pt a pierde legatura cu Dumnezeu,pt a ne indrepta ochii spre dumnezeul creat de ei ,cel european,pagan dracesc.Tocmai de aceea o ducem prost si suferim.Cei care accepta ecumenismul ,nu sunt altceva decat
    lingai,farizei si tradatori ,cameleoni, fara Dumnezeu Adevarat.
    Din partea UE,noi nu avem voie sa ne pastram traditiile stramosesti.In schimb cei din vest,sunt sustinuti si MOTIVATI sa-si patreze traditiile si mentalitatile lor pagane,rasiale,medievale.Traditiile noastre au convertit la crestinism pe toti cei care ne-au trecut tara in lung si-n lat,prin comportament ,cultura,rugaciune.
    (pt cine au avut ochi sa vada).Deci oricare ar fi sistemul sau regimul,NICIODATA estul si mai ales Romania,nu va avea acelasi statut ca oricare tara din vest.
    Nu degeaba am avut comunismul.Ca doar eram ortodocsi.
    Tot timpul se va cauta stergerea invataturiii Lui Hristos.
    De aceea am intrat in UE si in ecumenism religios,pt ca noi romanii ,sa nu mai traim in ADEVAR,sa nu mai fim salvati,iar dracu joaca prin ,politicieni si patriarhi.
    Deci,Romania este constransa politic,ca sa cedeze religios,sub pretextul alinierii,la nivel UE.Dar sa stiti ca asta este valabila mai ales pt noi romanii ortodocsi.
    In schimb la Roma se pastreaza traditia tipica istoriei lor,mentalitatea expansionista,politico-religios,asupra acelor popoare (ca Romania)pt ca noi sa nu mai avem vreo legatura cu Dumnezeu Adevarat.Aveti vreun motiv sa credeti altceva ?
    Sunt sigur ca am cam deranjat pe multi ,dar cu noi eate Dumnezeu ,de cine ne vom teme???

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.