Rolul magico-ritual al măștilor populare
Măștile, obiect ritual și obiect de recuzită în spectacolul tradițional, sunt nelipsite la momentul-prag al trecerii dinspre anul ce îmbătrânești spre anul ce se naște, continuând ciclul vieții și, prin particularități ale vestimentației, gesticii și recitativului în anumite zone, liant între Lumea cea Albă și Lumea cea Neagră. În mentalitatea tradițională trecerile sunt marcate de reunirea neamului, cei vii și cei morți stau la masa de sărbători pentru a uni cele două lumi, credința fiind că neamul e sfânt Aici și Acolo. Pe lângă spiritele bune ale neamului se strecoară însă și spiritele rele, cele care nu și-au găsit liniștea în niciunul dintre spațiile vremii și încearcă o intruziune în lumea cea bună. Pentru a le alunga, se apelează la zgomote, luminații și măști, un spectacol vizual și sonor în cheia bunei dispoziții pentru a reinstaura normalitatea și a alunga spiritele „necurate”. Travestiurile antropomorfe sau animaliere aveau în antichitate un rol magico-ritual. În timp semnificațiile măștilor au parcurs drumul dinspre ritul popular sau simbol al unui zeu spre semnificațiile păgâne, la rândul lor și acestea fiind umbrite de rolul ludic, rămânând însă semnificațiile arhaice ale măștilor. Un consum ostentativ de semne va genera folosirea măștilor ca obiect de recuzită în spectacolul tradițional, fiind estompată semnificația obiectului ritual. Colindele cu măști și jocurile cu măști sunt însă reprezentări ale unor acte incluse în repertoriul tradițional, având ca element comun „măștile-personaje”. Afirmația lui Romulus Vulcănescu elucidează o parte din funcționalitatea și sorgintea acestora: „În perioada feudală o parte din măștile-personaje din Europa pătrund în misterele creștine catolice și în datinile creștine ortodoxe și o parte supraviețuiesc în ceremonii cu fond ancestral” (Măștile populare, București, 1970, p. 27). Cele mai vechi par a fi măștile animaliere, fiind atestate atât la noi, cât și la popoarele învecinate. Masca de bour, considerată a reprezenta jocurile drăcești, a fost simbolul recognoscibil al jocului cu masca de bour sau cu masca de zimbru. Lumea slavă a reținut vechimea acestei măști încă din sec. al XII-lea. Mentalitatea arhaică a consemnat însă o valoare funcțională importantă a măștii, ceea ce prin translație și azi semnifică identificarea cu masca și cu simbolul ei. Obiectul de recuzită obține astfel trăsături și puteri mitice ale spiritului, accentuându-se două componente esențiale: simbolistica „moșilor” și caracterul ludic pentru alungarea spiritelor rele. În Pravila „cea mică”, Pravila de la Govora (1640) se face trimiterea la jocurile mascate și sunt pedepsite: „Muierea sau bărbatul ce va să joace sau să bată și se va îmbrăca în haine muierești sau bărbătești și într-un chip drăcesc chipul lui Dumnezeu îl va schimba și-și va bate joc de dânsul, să i se aplice pedeapsa căinței și a metaniilor” (Pravilele împărătești, București, p. 105). În mentalitatea populară a fost mult mai nuanțat caracterul mitic decât cel religios. Măștile sunt asociate cu „moșii”, investite cu puteri magice, de purificare a spațiului și a timpului care se degrada la finalul anului. Prezența măștilor în mersul cu colindul devenea astfel dublu semnificant, cu același rol de sacralizare a spațiului și de înnoire a timpului. Asocierea dintre semnificațiile colindatului și semnificațiile măștilor confereau și conferă și astăzi valoare rituală respectată de comunitate. Sărbătorile de iarnă capătă astfel o atmosferă ludică și mitico-rituală, iar actanții devin purtătorii de semnificații care vor rezista în mentalul colectiv ca elemente indispensabile pentru salvarea timpului care moare și necesitatea purificării spațiului pentru a începe un timp nou, al Anului Nou, o regenerare ciclică impusă de „moși”: a lăsa curat în urma ta, a face timpul o sărbătoare și a reuni neamul de Aici și de Acolo. Caracterul ludic se circumscrie atmosferei de sărbătoare, de aceea „moșii” în zona limitrofă Gorjului, în Plaiul Cloșani, se numeau „hoaște” (de unde și expresia pleonastică „hoașcă bătrână”, aparent pleonastică, pentru că termenul de hoașcă reprezenta nu numai vârsta, ci și gestica specifică manifestării ludice conștiente, nu este o anomalie, nu e nebunul satului, ci hoașca, baba, moșul care „își râde” de timpul trecut și vrea să reintre în normalitatea de-nceput a copilăriei).
Măștile sunt nu numai obiect ritual în sărbătorile de iarnă, în jocurile cu măști, sunt și măști „de ținut” în casă, pentru alungarea spiritelor rele, cele care pătrund prin orificiile casei (horn, fereastră, ușă). De aceea în nopțile specifice venirii lor (Noaptea strigoilor dinainte de Sfântul Andrei) se ungeau aceste orificii cu usturoi. Mai sunt și jocurile țărănești cu măști: turca (brezaia), „râsurile” de priveghi, cucii ș.a.
În momentul-prag al timpului (Ajun) sau în cadrul ritului de trecere (priveghiul), jocul cu măști consemna degradarea timpului. Era consemnat astfel pragul timpului calendaristic (anual) sau al timpului uman („veacul de om”).
Practicate la momentele-prag ale unui rit de trecere sau la momentele calendaristice de degradare a timpului, dar și de renovare a lui, jocurile cu măști sunt în egală măsură o modalitate de defulare, de exteriorizare a tensiunilor interioare, gesturi și dialoguri care nu pot fi practicate decât sub motivația momentului de degradare, când sunt permise pentru a înlătura răul care s-ar putea infiltra în comunitate. Este un mod de purificare prin reprezentări la granița cu grotescul, în cheia esteticii urâtului și a ludicului, cu evidente nuanțe ironice.
Sunt modalități ritualice de sacralizare, de conformare rituală (datină), de subliniere a semnificației psihice (operator-semnificant), mitică (ritual-argumentativă), lingvistică (preeminent semantică), etică (socio-integratoare). Asumarea faptului cultural ca mijlocire spre absolut poate fi o altă accepțiune a colindelor cu măști. Măștile reprezintă un „timp concentrat” ( Eliade Mircea, Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, Editura Humanitas, București, 1992, pp. 43-50). Este sintagma care definește funcționalitatea esențială a acestor obiecte de rit cu valoare de confirmare rituală și cu efect socio-integrator. Explicația rezidă în gestul reiterat al fiecărei generații de practicare a jocului ritual, resemantizarea semnificațiilor măștii, a obiectelor rituale și astfel, pe principiul cercurilor concentrice (asemeni constatării vechimii unui arbore) se stabilește perenitatea faptului folcloric.
Măștile sunt un exponent al timpului concentrat, cel care are puterea de purificare, sacralizare și reînnoire a veacului de om. (autor: Gabriela Rusu-Păsărin, sursa: Revista Clipa)
