Cărţi, librării şi ipocrizii

Cărţi, librării şi ipocrizii

by -
0 677

Hai să lămurim câteva chestii. N-o să-mi treacă nervii spunându-le, dar măcar unii îşi vor pierde, sper, inocenţa.

Un traducător e plătit cam cu 2 euro pe pagină, în cazul cel mai bun. În realitate, din banii ăştia nu primeşte sigur decât jumătate – după ce predă manuscrisul (sau, mai nou, la câteva luni după ce predă manuscrisul). Niciun traducător nu poate traduce mai mult de 10 pagini pe zi, muncind câineşte – deci presupunând că munceşte zilnic, la sfârşitul lunii ar avea de primit fabuloasa sumă de 300 de euro.

Un redactor de carte e plătit cam cu un leu pe pagină. Un redactor bun poate să lucreze până la 50 de pagini pe zi, muncind ca hoţii de cai, ceea ce înseamnă că la sfârşitul lunii primeşte cel mult 1.500 de lei.

Un librar are salariul undeva între salariul minim şi cel mult 1.200 de lei pe lună – şi munceşte şi 12 ore pe zi.

Iar autorul? Autorul câştigă, în mod obişnuit, între 1.000 de lei şi 1.000 de euro pe carte. Şi cu greu poate produce mai mult de o carte pe an.

Dacă, din toate astea, încă n-aţi înţeles ideea, v-o spun pe şleau: din scris, tradus, redactat şi/ sau vândut de cărţi (ca librar) nu se mai poate trăi de multă vreme. Nu mai poţi să scrii, să traduci sau să redactezi cărţi decât dacă fie ai un job suficient de bine plătit încât să-ţi permită să supravieţuieşti decent şi suficient de lejer încât să nu-ţi mănânce 8-10-12-14 ore pe zi, fie ai un soţ/ o soţie/ un amant/ o amantă/ un părinte/ un frate/ o soră/ etc. care să-ţi sponsorizeze pasiunea pentru scris/  tradus/ redactat, astfel încât să n-ai probleme cu supravieţuirea. Scriitorii proveniţi din alte straturi sociale decât cele suficient de avute au (re)devenit astăzi aproape imposibili.

Pe scurt, când cumpăraţi o carte crezând că în felul ăsta îl sprijiniţi pe autorul/  traducătorul/ redactorul ei, daţi dovadă de o prostie colosală. În realitate, singurii care câştigă din comerţul cu cărţi sunt patronii de edituri şi patronii de librării: la ei se duc banii – şi doar la ei.

Aşadar, când cumpăraţi o carte, de fapt cumpăraţi o cremă de corp pentru bucile nu ştiu cărui patron de editură şi o bucată din geanta pe care patronul de librărie i-o va face cadou amantei lui. Atât. Exact asta faceţi. Autorul, traducătorul şi redactorul cărţii vor primi, pentru supravieţuire, fix gaura din covrig, la fel cât primeşte şi librarul ăla pe care nu-l vedeţi când cumpăraţi cărţi şi zorzoane.

Aş putea să vă explic cum şi de ce se întâmplă mizeria asta, dar discuţia ar deveni prea tehnică. Rezumată în cuvinte cât mai simple, povestea sună aşa: modelul de business s-a schimbat, din varii motive, astfel încât deţinătorul de capital a căpătat o putere mult mai mare decât cea a lucrătorului (fie el autor, traducător, redactor sau librar). În consecinţă, patronul de editură şi patronul de librărie extrag fără jenă o rentă substanţială. Grosul banilor merge către ei şi către maşinăria de marketing & PR care-i glorifică direct sau indirect – deci către ei şi către slugile utile. Autorul, traducătorul, redactorul şi librarul nu sunt nici măcar slugi: sunt sclavi.

(Acelaşi lucru e valabil şi pentru scrisul la ziar/ la revistă – şi din aceleaşi motive – dar aici mă concentrez doar pe cărţi.)

O consecinţă a noului model de business legat de carte e următoarea: cartea nu mai e vândută ca produs cultural, ci ca produs de status, de unde şi preţul ei din ce în ce mai prohibitiv pentru omul mediu (şi absolut prohibitiv pentru cel sărac). De aici şi the star system: patronii de edituri produc autori-brand, cu un statut radical diferit de cel al autorilor obişnuiţi.

Cei care chiar ar avea nevoie de respectivele cărţi nu şi le mai pot permite de multă vreme, iar cei care le cumpără (pentru că şi le permit) au nevoie de ele doar în sensul în care au nevoie şi de celelalte produse de lux pe care le achiziţionează: pentru exhibare şi/ sau auto-confirmare de status.

E enorm de multă ipocrizie în simpatia corporatiştilor faţă de cărţi şi faţă de mersul la librărie – şi nu, n-am de gând să fiu politicos cu măştile şi cu mecanismele psihologice prin care ei încearcă să camufleze ipocrizia asta.

Spre deosebire de majoritatea întreprinzătorilor, majoritatea managerilor sunt persoane cu studii superioare – şi, la fel ca majoritatea întreprinzătorilor, dispun de venituri relativ consistente. Combinaţia dintre venituri relativ consistente şi studii superioare îi singularizează din punct de vedere sociologic – ei sunt „intelectualii cu bani” – dar îi şi vulnerabilizează, pentru că au nevoie de o dublă validare: şi din partea egalilor lor în materie de venit, şi din partea producătorilor de cultură în sens larg.

Corporatiştii cumpără cărţi ca să-şi liniştească conştiinţa (ca să-şi confirme că sunt, totuşi, nişte intelectuali, nu ca „ţăranii” ăia de întreprinzători) şi, în acelaşi timp, ca să-şi confirme statutul social (cărţile sunt un lux care îi diferenţiază de plebe). De unde şi succesul printre corporatişti al autorilor, al editurilor şi al librăriilor care-i validează.

Aşa încât vă rog să mă scutiţi cu apetenţa pentru cultură. Ea va fi orice altceva decât o vorbă-n vânt doar atunci când producţia culturală se va (re)democratiza şi când producătorii de cultură vor putea să trăiască din ce produc. Până atunci, măcar să spunem lucrurilor pe nume. (autor: Sorin Cucerai, sursa: Ziarul de Iaşi)

(Visited 121 times, 1 visits today)

SIMILAR ARTICLES

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.