Constantin Brâncoveanu diplomatul (1)

Anul acesta împlinindu-se trei veacuri de la descăpățânarea  lui Constantin Brâncoveanu (15 august 1714), acest mare domnitor a devenit subiectul unor multiple discuții, analize, studii, articole prelegeri sau congrese și simpozioane.  În general în centrul atenției acestora se află rolul pe care l-a jucat în istoria culturală a Țării Românești și bineînțeles în viața spirituală a acesteia. Mulți stiu că a fost unul din cei mai activi sprijinitori ai culturii din Valahia. Ctitoriile sale sunt cunoscute și admirate, stilul brâncovenesc a devenit vestit și Academiile Domnești  au avut o remarcabilă activitate. Puțină lume știe că  acest domnitor a fost unul din cei mai iscusiți și activi diplomați  al vremurilor sale dar și din istoria noastră.

Acest lucru a fost posibil mai ales datorită faptului că la cumpăna secolelor XVII-XVIII  spațiul carpato-ponto-dunărean a fost centrul unor intense tensiuni politice (chiar ideologic-religioase) dar și de confruntare a multiple interese geopolitice majore (chiar pretenții teritoriale). Problemele au început odată cu decăderea puterii otomane după înfrângerea turcilor de la Lepanto (oct. 1571) și apoi de la St.Gothard (1663), dar mai ales după terminarea dezastruoasă a asediului Vienei (1683) și după ce Sfântul Imperiu Romano-German reînvigorat printr-o economie mercantilă postrenaștentistă a început lupta sa pentru dominarea Câmpiei Panonice, a Transilvaniei și a sud-estului european, folosind trupe bine instruite și cu armament de calitate superioară, conduse de căpetenii performante ca marchizul von Baden, Carol de Lorena, Eugeniu de Savoia, generalul Veterani sau Donat Heissler. La acestea s-au adăugat acutizarea unor iluzorii pretenții teritoriale ale Poloniei asupra Țărilor Române dar mai ales ascensiunea Rusiei sub Petru I care se străduia să intre pe scena istoriei europene  prin afirmarea puterii sale militare și prin expansiunea teritoriilor sale pe două direcții: spre Marea Baltică și Marea Neagră. Un element în plus a fost dispariția Suediei ca mare putere după înfrângerea de la Poltava (Iunie 1709).

Situația a devenit și mai complexă datorită  intervențiilor Franţei lui Ludovic XIV (mai ales prin ambasadorul său  la Istanbul Pierre Antoine Castagneres, marchiz de Châteauneuf) care voia cu orice preţ să oprească întărirea Casei de Austria și să împiedice o decădere semnificativă a imperiului otoman (reînviind politica pro-otomană a lui François I din timpul lui Soliman Magnificul). Aceste intervenții la rândul lor au provocat pe cele ale Angliei şi Ţărilor de Jos  în favoarea Vienei pentru a contracara ascensiunea agresivă a Franţei burbonice. În fine ca şi când cele de mai sus nu erau suficiente, ierarhii Bisericii Ortodoxe (mai ales cei din Grecia), din spaţiul turcesc (inclusiv cel românesc) care sperau o renaștere a lumii și culturii bizantine  grație Rusiei (a treia Romă) exercitau presiuni în favoarea lui Petru I și a politicii sale mai ales prin influenții Patriarhi ai Ierusalimului din neamul Nottara. În fața acestei situații, elitele din cele trei voivodate românești nu puteau sta cu brațele încrucișate, fără să riște pierderea totală a autonomiei lor. Ele aveau trei opțiuni: cea conservatoare (să rămână supuși fideli ai Sublimei Porți care mai avea împreună cu tătarii o puternică forță militară), cea vest-europeană (să accepte dominația habsburgică), sau cea est-europeană ortodoxă (să se alăture Rusiei). Despre o independență stricto sensu  nu se punea atunci problema.

În voivodatul Transilvaniei, lucrurile au evoluat relativ simplu căci, după epopeea lui Mihai Viteazul, acest spațiu românesc a trecut lent dar sigur sub dominația habsburgică. În Moldova, boierii nu au putut structura o politică externă stabilă și coerentă căci domnitorii s-au succedat la intervale scurte de timp.  Astfel, numai în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) au domnit 7 domnitori (Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Ioan Buhuș, MihainRacoviță și Nicolae Mavrocordat). Numai în Țara Românească marii boieri au dus o luptă diplomatică subtilă pentru menținerea autonomiei neamului. Lucrul a fost posibil mai ales grație stabilității politice realizate de Constantin Brâncoveanu (care a condus Valahia timp de 26 de ani) și a iscusinței sale în negocieri. În vremurile respective Țara Românească ajunsese sub influența puternicei familii a   Canatacuzinilor, greci bogați veniți la noi după căderea Constantinopolului, care se considerau continuatorii neamului împăratului Ioan VI (1347-1354), dar care s-au integrat admirabil în rândurile marii boierimi valahe devenind chiar liderii partidei românești și mari iubitori de țară. Brâncoveanu însuși, rămas orfan de la vârsta de 1 an (după asasinarea de către seimeni, în 1655, a tatălui său Papa Brâncoveanu), a fost crescut de unchii săi materni,  frații Șerban, Constantin și Mihai Cantacuzino, care l-au format din punct de vedere cultural (mai ales stolnicul Constantin Cantacuzino) și politic. Când Brâncoveanu a urcat pe scaunul Țării Românești (1688) aceasta era angajată într-o importantă acțiune diplomatică de apropiere de Austria condusă de împăratul Leopold I, acțiune inițiată de domnitorul Șerban Cantacuzino și ginerele său marele agă, Constantin Bălăceanu. Aceasta fusese determinată de presiunile unor emisari imperiali ca iezuitul spaniol Antid Dunod și contele Ladislau Csaki, la care s-au alăturat mitropolitul Anton Ștefan al Nicopolei și Gheorghe Brancovici. Un rol important l-au avut campaniile victorioase ale trupelor imperiale conduse de Scherffenberg, de marchizul von Baden, de Carol de Lorena și de generalii Veterani și Caraffa care au dus, printre altele, la trecerea Transilvaniei sub dominația Austriei. Imaginea acesteia de mare putere s-a întărit semnificativ în timp ce declinul otoman era confirmat de scandalurile de la  Istanbul ce s-au soldat cu detronarea sultanului Mahomed V (1687). Presiunile Vienei s-au amplificat prin trimiterea unui corp militar sub comanda lui Veterani  care s-a stabilit în Oltenia, la Cerneți, și care cu greu s-a retras în urma unor discuții purtate cu Mihai Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu și Constantin Bălăceanu.

În final, domnitorul cu aliații săi s-au hotărât să ia taurul de coarne și au trimis o misiune de 360 de oameni conduși de marele agă Constantin Bălăceanu. Această solie a plecat tainic din București, la 3 octombrie 1688, fără instrucțiuni precise dar și fără de o împuternicire oficială către marele agă. Împuternicirea respectivă a fost trimisă ulterior, la cererea lui Veterani, la Sibiu unde a fost adusă de Constantin Brâncoveanu care semnase, la 9 martie 1688, un act de închinare față de Austria și primise, la 19 mai al aceluiași an, titlul de conte al regatului maghiar. Zarurile erau aruncate pentru partida pro-austriacă.

Această acţiune făcea parte dintr-o politică mult mai complicată a lui Șerban Cantacuzino, care urmărea alungarea turcilor din Europa şi reconstituirea imperiului bizantin sub conducerea sa (care se considera un urmaș la bazileilor). De aceea acesta adoptase o stemă cu vulturul bicefal bizantin.

Frații domnitorului, în frunte cu stolnicul Constantin Cantacuzino, erau convinși  că puterea militară a otomanilor împreună cu tătarii era încă foarte mare. De asemenea, nu aveau prea mare încredere în trupele austriece care, în plus, erau mult slăbite de deschiderea de către Ludovic XIV (aliat al turcilor) a unui front vestic (în Rhenania) prin declanșarea unei campanii militare, în septembrie 1688, contra ligii de la Augsburg. De aceea, îngroziți de consecințele posibile, erau hotărâţi să împiedece reușita politicii pro-austriece a fratelui lor. Pentru aceasta au otrăvit pe domnitor la 28 oct 1688 și au numit chiar în a doua zi pe Constantin Brâncoveanu ca voievod al Țării Românești, fără să mai recurgă la formalitățile tradiționale și la aprobarea Porții otomane. Așa a început și cariera  de diplomat  a noului domn și viitor martir al Bisericii Ortodoxe Române. În primii ani ai domniei sale, a urmat prudenta politică pro-otomană a unchilor săi materni, stolnicul Constantin și spătarul Mihai Cantacuzino, care au fost mentorii și apoi sfetnicii săi. Primul său obiectiv a fost să neutralizeze misiunea lui Bălăceanu și să câștige încrederea Sublimei Porți. Încercările sale de a convinge  prin emisari succesivi (Preda Pârșcoveanu, Radu Golescu, Radu Popescu) pe unchiul său prin alianță, Constantin Bălăceanu, să renunțe la solia sa au eșuat. Acesta era hotărât să continue misiunea primită de la socrul său, domnitorul Șerban Cantacuzino, să așeze pe scaunul valah pe Iordache (Gheorghe) Cantacuzino fiul răposatului domnitor, și să conducă țara din spatele acestuia. De asemenea,  încercările lui Brâncoveanu prin alte solii (ale lui Cornea Brăiloiu, Șerban Greceanu, Dinu Rudeanu, Constantin Știrbei și Preda Brătășanu) de a convinge pe Veterani să nu vină cu trupele sale în Țara Românească au eșuat și ele. Veterani a trimes pe generalul Donat Heissler în Valahia unde a ocupat Oltenia și o mare parte din Muntenia (stabilindu-se la București) și pe colonelul von Schlich la Craiova cu un ultimatum prin care îi  cerea lui Brâncoveanu închinarea țării către austrieci și abdicarea lui în favoarea lui Iordache Cantacuzino.

Acum apare prima dată  marea iscusință de diplomat a lui Brâncoveanu. În primul rând reușește să invite pe Heissler la un ospăț la Drăgănești (Prahova) unde se refugiase. Acolo îi demonstrează atașamentul său față de Casa de Austria dar și imposibilitatea de a acționa din pricina turcilor și trupelor tătărești despre care menționează în treacăt că au început să se deplaseze din Bugeac către Țara Românească. Heissler, înspăimântat de perspectiva unei confruntări cu tătarii, își retrage în grabă toate trupele dincolo de munți în regiunea Brașovului. Odată cu el pleacă Constantin Bălăceanu cu familia sa, văduva lui Șerban Cantacuzino (domnița Maria) și fiul ei Iordache. Astfel Brâncoveanu izgonește din țară pe adversarul său și trupele streine care-l susțineau  fără de nici o luptă și fără să apară  ca un dușman al imperialilor (ceea ce nu a închis  porțile unor viitoare negocieri). În al doilea rând, a convins  pe sultanul Soliman II de fidelitatea lui și i-a  trimis haraciul sporit ca sumă. Situația lui Brâncoveanu s-a complicat apoi deoarece ambasadorul Franței la Istanbul, Pierre Antoine Castagneres, făcea presiuni asupra Porții să ofere Țara Românească șefului Curuților Imre Tököli. Domnitorul a găsit însă o soluție neașteptată. Profitând de moartea principelui Transilvaniei, Mihai I Apafi (13 aprilie 1690), a organizat  o expediție militară în Transilvania pentru a o oferi lui Tököli. Pentru această acțiune a obținut sprijinul sultanului care i-a trimes un corp expediționar condus de seraschierul otoman beglerbeiul Silistrei Cerkez Ahmet căruia i s-a alăturat și Gaza Hanzade Ghirai, fiul hanului tătar Selim Ghirai, cu trupele sale. Oastea turco-tătară împreună cu oștenii români și cei curuți călăuziți de potecarii valahi a trecut discret Carpații și au surprins armatele austriece conduse de Heissler și Bălăceanu (ajuns între timp general austriac și conte al Sfântului Imperiu Romano-German).  În bătălia care s-a dat la Zărnești (12 august 1690), trupele imperiale cărora li s-au alăturat trupele lui Mihaly Teleky, ale marchizului Doria și contelui Magni au fost învinse, seraschierul otoman, Doria,Teleky, și Bălăceanu au fost uciși, iar Heissler a căzut  prizonier. Brâncoveanu, care a privit doar lupta fără să scoată sabia din teacă, a fost marele învingător căci a scăpat de adversarii săi (Bălăceanu a murit și Tököli a ajuns principe al Transilvaniei), și-a întărit poziția la Constantinopol și, în mod remarcabil, nu a fost perceput la Viena ca un adversar ireductibil. Revenit la București și eliberat de primejdiile imediate și acute amintite, Brâncoveanu s-a apucat de treburile țării. Situația politică din Europa, suspiciunile permanente ale Porții și pretențiile teritoriale ale Austriei, Poloniei și Rusiei impuneau o politică externă abilă, foarte prudentă și cât mai tainică pentru a menține autonomia Țării Românești, pentru a se menține pe tron și chiar pentru a supraviețui. A juca exclusiv cartea otomană era pueril și foarte riscant.[1]

Bibliografie selectivă