Să ne întoarcem la Noica

Să ne întoarcem la Noica

by -
0 488

Abia după ce am îngropat un cuvânt românesc în propriul lui pământ, aşteptăm ca ceea ce creşte din el să fie o rostire. Adică să rodească. Rostirea este un mit poate şi pentru faptul că are la bază „cuvântul” care se traducea în vechime prin „mythos”. Dar „mythos” înseamnă şi „poveste”, iar cu un cuvânt al limbii române se poate repovesti însăşi lumea. Important este ca nici un cuvânt să nu mai însemne „uitare”, ci amintire aşa cum rostul rostirii trebuie răs-bunat.

Descoperim din nou, în limba română, mirajul prefixului întruchipat în „ras-”, „care extinde, identifică, repetă, neagă şi până la urmă, regăseşte şi care este, la noi, chiar dacă a făcut-o şi în alte limbi, o minunată lecţie de gând şi de viaţă.”, spune Noica.

A răs-buna înseamnă a face un lucru bun, mai bun, după cum se regăsesc etimologic cuvintele de azi în sublimul limbii. Poate tocmai din cauza dezechilibrului care caracterizează sublimul, răs-bunarea a căpătat o conotaţie absurd negativă, însă, în mod paradoxal, avem de-a face cu un dezechilibru pozitiv, pentru că procesul psihic începe printr-un dezacord al funcţiunilor şi se termină printr-o refacere a acordului.

Tocmai de aceea e interesantă etimologia cuvântului a rosti – rostire, care vine de la „rostum” = „bot, cioc de păsări”; a trecut în „cioc, pisc de corabie” – “adică de la natură la civilizaţie”, spune Noica – şi a ajuns în latină, cu „rostra” = „tribună împodobită cu vârfuri de corăbii” – „adică a trecut în cultură”.

Pe plan material, s-au născut la noi de la gură şi deschizătură – rostul războiului de ţesut, al acoperişului, al cărămizilor, etc., aşa cum pe plan de viaţă, de la gură, a dat facultatea de a vorbi, glas, grai, iar pe plan de gândire a dat ordine, mod de a-şi întocmi viaţa, noimă, scop, menire, raţiune, justificare – pentru ca prin rostire, să le strângă pe toate la un loc, exprimând limbajul, codul, discursul.

Din întâlnirea trecutului cu prezentul în limbă, rezultă o metodă care ar putea fi, după Noica, tot ceea ce reprezintă „cuvânt împreună”, adică unirea sensurilor etimologice cu accepţiunile căpătate în timp de către un cuvânt, până în prezent.

În acest fel, se lărgeşte registrul simţurilor, rafinându-le până la pierderea celor mai neaşteptate nuanţe, prin intermediul ştiinţei şi tehnicii moderne. Fiinţa umană, ajunsă în acest stadiu de purificare, e înnobilată prin descoperirea sensurilor vechi.

Din unirea accepţiunilor vechi cu cele noi în limbă, rezultă alte cuvinte pline, întregi, totale, împlinite chiar întru desăvârşire. Un exemplu tipic, în acest sens, e verbul românesc care freamătă „de o splendidă sălbăticie” şi asimilează „toate nuanţele demersului creator” (cf. C. Noica), mai ales la condiţional-optativ. Un loc privilegiat ocupă şi infinitivul lung care traduce însăşi creaţia: desăvârşire, împlinire…

În limba română, cuvintele moarte se întorc pentru a renaşte. Aici e întruchipată taina ei. Izgonirea din cuvânt în interiorul lui, întru Cuvânt, îi dă creaţiei gândului dimensiunea de timp fără timp, de ÎnCuviinţare a tăcerii. (autor: dr. Valentina Pricopie, sursa: Revista Clipa)

(Visited 41 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.