Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

by -
0 2741

Este adevărat că Nicolae Mavrocordat a fost inițiatorul regimului de domnie nepământeană atât în Țara Românească, cât și în Moldova și pentru acest lucru este înțeles într-o cheie peiorativă, însă anul 1711 găsea Moldova într-o stare dramatică, având cea mai mare parte din boierime împrăștiată, căutând un loc sigur, locuitorii erau foarte săraci, incertitudinea cuprindea țara, armata lui Petru I fusese învinsă la Stănilești, iar Dimitrie Cantemir se afla retras în Rusia. Prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat, scurtă de altfel, nu a spus nimic despre calitățile sale, dar în a doua sa domnie începută în 1711 arată înțelepciunea și calitățile sale de conducător. Astfel își apropie boierimea moldavă și prin reforma taxelor atrage de partea sa și țărănimea, fapt ce a adus o notă în plus de stabilitate unei țări aflate într-o continuă tulburare. Deciziile pline de echilibru și de mare discernământ au făcut ca marele Istoric și politician Nicolae Iorga, în pofida unor păreri sumbre ale lui A. D. Xenopol și Nicolae Bălcescu cu privire la „mișcare fanariotă”, să se întrebe dacă: „Au fost Moldova și Țara Românească provincii supuse fanarioților?”, sau chiar să afirme că în toată perioada de până în 1768 vorbim de „un fanariotism de tradiție românească!”.

Despre persoana sa cunoaștem că era descendent dintr-o veche familie bizantină care, după căderea Constantinopolului, se retrăsese în insula Chios, urmând ca ulterior, în secolul al XVII-lea, familia să revină la Constantinopol. S-a născut pe 3 mai 1680, tatăl său fiind Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care a deținut funcția de mare dragoman până ce a cedat-o fiului său pe data de 1 iulie 1698, Nicolae fiind la vârsta de doar 18 ani. Deși grec de sânge, se cunoaște totuși că mama sa Sultana Hrisoscoleos era nepoata domnitorului român Alexandru Iliaș Vodă (1590-1666), care la rândul său era stră-strănepotul marelui domnitor și sfânt Ștefan cel Mare. Are parte de o aleasă educație și dezvoltă un interes pentru cultura universală și limbile străine. A fost elev al lui Hrisant Notaras și Iakovos Manno din Argos și un prolific prozator, poet și cărturar. Cunoștea foarte bine limbile greacă veche – în care a și scris, latină, franceză, arabă, persană, turcă, italiană și ebraică. A sprijinit Academia domnească de la Iași, care fusese fondată de Antioh Cantemir în 1707, și pe cea de la București și a înființat o școală de limbă greacă și slavonă la Buzău. Biblioteca sa personală de la complexul Văcărești adăpostea numeroase manuscrise și cărți de mare valoare și extremă raritate, rivalizând astfel cu cele mai renumite colecții din S-E Europei. A ctitorit în întregime Mănăstirea Văcărești, unde a fost și înmormântat pe 3 septembrie 1730 când moare de ciumă, dar a ajutat și la restaurarea capitală a Paraclisului Mitropoliei cu hramul Sf. Gheorghe din complexul Palatului Patriarhal. L-a sprijinit de asemenea și pe episcopul grec Ioanichie al Stavropolei, cel care a ctitorit mănăstirea Stavropoleos din București, fiind pictat în tabloul votiv din biserică alături de soția sa Smaranda și cei șase copii. A susținut financiar și așezămintele de la Locurile Sfinte și din Orient, iar în țară a mai ctitorit Biserica Adormirea Maicii Domnului – Focșani, Biserica Buna-Vestire – Schitul Maicilor, București, iar doamna Smaranda Mavrocordat a ctitorit Biserica Nașterea Maicii Domnului­ – Foișor din București (metoc al Mănăstirii Radu Vodă).

Însoțit la curte de mari profesori și literați precum Antonie Epis, Nikolaus Wolff, Ștefan Bergler, Dimitrios Prokopiou Pamperis, Ghoerghios Hrysogonos, era un promotor al ideilor iluministe, un admirator al logicii lui Machiavelli, Marlianus și Cicero, ale căror opere a avut ocazia să le studieze, iar dintre „ctitoriile” sale cărturărești amintim Cuvânt contra nicotinei, fiind un dialog despre viață și moarte cu o nuanță moral-satirică, Sfătuirile fericitului principe Domnul Nicolae Alexandru Voievod date fiului său Domnului Constantin Nicolae Mavrocordat, mai înainte de a fi domn, în anul 1725. Sfaturile către prinț abordează teme precum autocratismul (deși se cunoaște că Nicolae Mavrocordat a fost cel dintâi domn care a dat putere Sfatului Țării ca instituție, fiind prima formă de monarhie parlamentară din Țara Românească) importanța cunoașterii țării și a locuitorilor, cunoașterea sfetnicilor, menținerea tradiției și evitarea inovațiilor în conducere, respectarea valorilor creștine, evitarea promisiunilor politice, evitarea demarării de mega-construcții inutile, importanța abilităților de econom și moralitatea, făcând din această operă un veritabil manual pentru domnitorul ideal. Romanul său Răgazurile lui Filoteu reprezintă o lucrare cu un privilegiu unic pentru literatura greacă de a fi fructul Orientului și Occidentului, așa cum relatează specialistul canadian Jaques Bouchard, abordând unghiul valorilor comune ale concepției cosmopolite a Iluminismului timpuriu (Pashalis M. Kitromilides).

Însă opera sa care i-a adus faima în epocă și peste timp, singura lucrare tipărită în timpul vieții (lucru posibil cu ajutorul renumitului profesor al Școlii domnești de la București, Chir Gheorghe Trebizonda) este Despre Îndatoriri, text scris în perioada captivității la Alba Iulia și tipărită la București în 1719. Opera conține o bogată varietate de teme teologice, filosofice și politice. Pentru o mai bună evidențiere a bogăției acestei lucrări vom enumera câteva titluri de capitole: Despre frumos și virtute, Că unul și numai un scop stă înaintea oamenilor. Este un singur Dumnezeu, Că toate sunt guvernate de providența divină, Despre teama de Dumnezeu, Despre pietate, Despre nădejdea în Dumnezeu, Despre vitejie, Despre gândire și înțelepciune, Despre dreptate, Despre binefacere și generozitate, Bărbații sfinți practicau înțelepciunea în cuvinte și în fapte, Despre idealul de educație al omului. Conținutul acestei opere revelează înalta pregătire intelectuală a domnitorului Nicolae Mavrocordat și iscusința acestuia în uzitarea de concepte filosofice, noțiuni de morală și spiritualitate creștină și contopirea acestora înspre folosul și îmbogățirea rațională și sufletească a oricărui om iubitor de bine, adevăr, frumusețe, dreptate și credință. Această magistrală operă a secolului XVIII a cunoscut tiparul în limba greacă, fapt ce a limitat puternic capacitatea de expunere a conținutului acesteia, până ce Dumnezeu a rânduit ca în timpul zilelor noastre această lucrare să vadă lumina tiparului pentru prima dată în istorie în limba română, cu osteneala Prof. Ion Diaconescu, care a răspuns chemării Mănăstirii Radu Vodă din București și a tradus textul din limba greacă în limba română. Pentru acest raționament binecuvântat considerăm necesar să expunem în câteva rânduri câteva fragmente din frumusețea acestui text, care deși alcătuit de un domnitor cu veleități administrative și politice deosebit de bine lucrate, totuși, reușește în dragostea sa față de cultură, pe care ca reprezentant al iluminismului o consideră adevărata și nepieritoarea moștenire a umanității, să alcătuiască o lucrare profund filocalică și teologică.

Despre Îndatoriri conține un număr de nouăsprezece capitole nu foarte întinse ca lungime, dar foarte consistente în sensul profunzimii de gândire cu o exprimare logico-biblică, brodate de o mulțime de referințe scripturistice atât vetero, cât și nou-testamentare. Încă din primul capitol surprindem premisa conjurării acestui text în existență, ca pe o datorie față de adevărata cultură, față de Hristos ca adevăr absolut și față de învățătura antică ce, adusă într-o lumină patristică, poate răspunde necesităților de formare moral-spirituale a viitorilor conducători: Cuvântările despre îndatoriri, care au cuprins acum orice parte a vieții noastre, o înfrumusețează pe aceasta în particular și în public, în casă și în cetate. Însă lucrările elaborate de stoici, de academici și de peripatetici despre îndatoriri le-a distrus curgerea timpului. În limba latină există opere despre îndatoriri, scrise de Cicero și Sfântul Ambrozie, însă acestea nu sunt înțelese de grecii care folosesc numai limba grecească. În plus cele scrise de Cicero sunt prețioase într-adevăr, dar este păcat că nu au putut ajunge la noi în întregime. (…) Sfântul Ambrozie, deși împodobit cu demnitățile politice din Roma și ca purtare se apropie mai mult de sfinții bărbați din Apus decât de Sfinții Părinți din Răsărit (dintre care cei mai mulți nu s-au atașat de administrarea treburilor politice) pare că supune celor implicați în mântuirea sufletului treburile din cetate și de la curțile princiare.

Nicolae Mavrocordat și familia sa, tablou votiv din Biserica Stavropoleos

Vorbind în capitolul al II-lea despre valorile morale universale precum frumosul, binele sau simțul datoriei, înțeleptul Nicolae Mavrocordat reușește cu multă măiestrie să eleveze principii de bază ale moralei de la sensul lor primar la un sens superior, acest sens superior fiind dat moralei de latura spiritual-duhovnicească a creștinului, care aspiră să acceadă de la măsura morală a acestor valori la forma lor desăvârșite, adică la virtuțile duhovnicești: Filosofia morală se ocupă de voința omului, pe care cu dreaptă rațiune o guvernează și o dirijează, însă aceasta se abate și se îndepărtează de judecata corectă și de binele evident. (…) La stoici unele dintre îndatoriri sunt fără circumstanță, precum de-a te îngriji de neprihănire și simțuri și cele asemenea. Altele însă sunt după circumstanță, precum faptul de-a se mutila pe el însuși, faptul de-a-și împărți averea, și cele care sunt făcute nu după ele însele, ci pentru o îndatorire mai puternică. Epictet (n.a. filosof grec 55-135 d.Hr) spune că dintre cele făcute: -unele sunt făcute anticipat, unele după circumstanță, unele după iconomie, unele după comportament, alte după opoziție. După noi, îndatorire înseamnă lucrare omenească raportată după rațiune la dumnezeire, la el însuși și la semen, armonizându-se cu legea divină și potrivindu-se stării celui care făptuiește. (…) deci prima și principala lucrare a omului este de-a iubi și de a slăvi pe Dumnezeu, fapt care nu fusese ascuns nici de înțelepții din vechime, căci împărțind îndatorirea în desăvârșită și mijlocie, pe cea desăvârșită, care într-adevăr se ocupă de frumos, o numeau ispravă, iar îndatorirea mijlocie o numeau slujbă, deoarece este pentru cei inferiori prinși în treburile lumii trecătoare. Creștinilor, careu au crezut cu tărie și mărturisesc cu mintea și cu limba că orice bine este dăruit de Dumnezeu, negândindu-se întru nimic la ostenelile nesfârșite și la râurile de sudoare, ci zidind virtutea pe temelia smereniei, numele de ispravă le pare că este plin de aroganță și ei mărturisesc că orice virtute este un dar al lui Dumnezeu, „pentru că de la El și prin El și întru El sunt toate” (Rom. 11,36). Fiind un recunoscut ctitor de locașuri sfinte, a fost tot timpul apropiat de viața Bisericii atât prin zidirea celor văzute cât și prin zidirea celor sufletești pe temelia exclusivă a adevărului revelat de Hristos Dumnezeu-Omul și păstrat neîntinat de Sfânta Biserică Ortodoxă. În Capitolul V al lucrării sunt puternic vizibile nuanțele teologic-dogmatice și liturgice pe care luminatul domnitor și le-a însușit pe parcursul formării sale intelectuale și pe care le folosește în această parte a scrierii pentru zidi pe cititor și a-l întării în credința cea dreaptă și în evlavia sfântă față de Ființa lui Dumnezeu și față de Biserica Sa și preoția sacramentală: „Suntem datori să-I slujim lui Dumnezeu și cu mintea și cu trupul, crezând, propovăduind și lăudându-L pe El, Dumnezeu Unul în trei ipostasuri, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisind în particular și public învățăturile trainice ale Bisericii Sobornicești și pe cele din – Simbolul de credință – fără cusur și drepte și pe cele din tradițiile bisericești, ferindu-ne de orice inovație, păzind fără înșelăciune cele ce au fost întărite prin Sfintele Scripturi și prin Sinoadele Ecumenice ca pe cea mai prețioasă moștenire, pășind pe urmele Părinților sfinți și purtători de Dumnezeu. Vom sluji lui Dumnezeu, nu numai în particular, ci și în public în sfintele biserici și dacă este posibil în fiecare zi. Iar David spune, nu numai: «de șapte ori pe zi Te-am căutat» (Ps. 118, 164), ci și «Voi binecuvânta pe Domnul în orice timp» (Ps. 130) și «Făgăduințele mele le voi întoarce Domnului în fața întregului Său popor în curțile casei Domnului» (Ps. 115, 9-10). Din cele ce se aduc vom cinsti și vom împlini ajutând și pe preoții Celui Preaînalt, care-L slăvesc neîncetat pe El și oferă jertfă nesângeroasă pentru noi, ca, având și aceia cele pentru o viață independentă, să se atașeze cu totul de studiul învățăturilor dumnezeiești și să orânduiască poporul neîncurcându-se în nici un fel în nimicurile vieții și în grijile lumești. «Iar prietenii Tăi au fost cinstiți foarte mult de mine, Dumnezeule, foarte mult au fost întărite cârmuirile lor» (Ps. 138, 17) și înțeleptul Sirah spune: «Teme-te de Domnul și slăvește-L pe preot. (Sir. 7,32)»”. Mai departe în Capitole VIII și IX putem să cunoaștem latura profund morală, dar și duhovnicească a nobilului conducător, care ca și trăitor al cuvântului Evangheliei ajunge prin studiu și contemplare să cunoască adânca natură a virtuților precum nădejdea și smerenia. „Deci trebuie să nădejduim cu tărie și fără încetare în Dumnezeu și de la El să așteptăm cu speranță, în fericiri statornicirea bunăstării, iar în nefericiri revenirea la situația de mai înainte. Iar partea cea mai importanță a nădejdii, cu privire la bunurile veșnice, este să se îngrijească și să hrănească sufletul și să-l ungă pentru virtute. Căci speranța nu se dezonorează, ci având sub privire cele nădăjduite de cineva, îl călăuzește cu mulă bunăvoință spre succes și desfătarea celor așteptate prin credință. «Oamenii plăcuți Domnului în cuptorul smereniei sunt căliți.» (Sir. 2,5) Așa este înțeleptul Sirah, compară smerenia cu un cuptor referindu-se la neplăcerea ei. Căci sufletului celui care se smerește și cedează atât adversarului cât și egalului său se acoperă de fum și se consumă în flăcări. În realitate nimic nu este mai greu pentru un bărbat nobil și mărinimos decât faptul de-a tolera, când este ofensat și lovit, fără să răspundă loviturilor de bâtă cu lovituri de bâtă. Onoarea este chiar preferabilă și vieții; de aceea mulți dintre romani, ca să nu cadă în mâinile dușmanilor lor și-au luat cu curaj viața. Însă noi care ne grăbim să plăcem lui Dumnezeu, topindu-ne în cuptorul smereniei, ne oferim pe noi înșine Lui, ca ardere de tot și acordăm dușmanilor care ne-au insultat iertare și spunem ca David: «Iar eu sunt vierme și nu om, ocara oamenilor și defăimarea poporului.» (Ps. 21,6). În continuare vorbește despre vitejie, dreptate, înțelepciune, despre pocăință și dreptate divină, făcând tot timpul referire la exemple din vechiul și noul testament și raportând de fiecare dată raționamentul către Dumnezeu și arată cu mult discernământ că libertatea omului și în special a celor rânduiți să conducă poartă cu sine datoria de a fi tare față de slăbiciunile lumii acesteia și destoinic în virtute, dar fără a uita că iconomia lui Dumnezeu și legea lui trebuie să fie măsura oricărui om, oricât de mare ar fi pe pământul acesta. Deci fruntea discursului să fie cuvintele acestui dumnezeiesc părinte (n.a. Sf. Vasile cel Mare), căci se potrivesc oricărui creștin, pe care-l sfătuiește să fie cunoscător al Sfintelor scripturi, să nu se sustragă de la treburi, neiubitor de bani, tihnit, liniștit, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, neranchiunos, harnic în zidirea celor care se apropie de el, neiubitor de slavă deșartă, neîngâmfat, nelingușitor. neschimbător, nepreferând nimic lui Dumnezeu. Cel frumos și bun detașându-se de lume, se va dezbrăca și de dorința de a avea bogăție, și de cămășuța cea mai intimă a egoismului și va practica în toate trezvia, va fi treaz, în beția pentru Dumnezeu, va avea uitarea relelor, se va îngriji de amintirea celor bune. Se va lupta singur cu hidra cea cu multe capete a patimilor, Dumnezeu fiindu-i mereu alături ajutor, iar când va sfârși cele ale biruinței, în timp ce aroganța se va scunde în smerenie, va călca în picioare marea fiară și cu focul dragostei cu inocență și îi va sparge capul. Se va dărui pe sine cunoașterii și contemplației, dar temându-se de curiozitate și de căderea din înalt, va alege necunoașterea ca să nu cunoască nedrept: „Dumnezeul inimii mele” (Ps. 72,25) și Solomon zice: „Fiul meu , dacă inima ta este plină de înțelepciune și inima mea se va bucura.” (Pilde 23,15) și iarăși: „Dă-mi, fiule, inima ta.” (Pilde 23,26). Căci pe aceea o vrea Dumnezeu, pe aceea o va umple de dragoste dumnezeiască, pe aceea; aceea când va trăi în norul cel mai luminos, când va înota în dragoste, se va umple de bogăția casei lui Dumnezeu și va fi udată de șuvoiul mângâierii Lui: „Sătura-mă-voi când se va arăta salva Ta.” (Ps. 16,15).

Stema lui Nicolae Mavrocordat. Sursa foto: wikipedia.org

Personalitatea marelui domnitor Nicolae Mavrocordat trebuie înțeleasă și recunoscută ca una dintre cele mai strălucite figuri ale secolului al XVIII-lea în Țara Românească și Moldova, care deși de neam grec și formare politică otomană a arătat prin dragostea de cultură și prin credința sa autentică și sinceră că sufletul omului iubitor de bine și frumos nu are limite în mărinimie și aspirație spre virtute, fapt care reiese practic din purtarea sa de grijă față de starea neamului românesc în cele două principate pe care le-a cârmuit succesiv. Capacitatea sa de a se apropia de poporul român, atât plebe cât și boierime, și de a îl centrifuga în jurul scaunului domnesc, politica sa diplomatică, care departe de a fi perfectă, a fost incontestabil o politică de echilibru. Însușirea valorilor românești culturale, spirituale și răspunsul său la acestea materializat prin ctitorirea de locașuri sfinte ce corespund spațiului și spiritului românesc și bineînțeles setea sa de cultură și dorința de a lăsa posterități bucăți din sufletul său înrâurit de frumosul și noblețea universalității adevăratelor valori, au făcut din persoana sa o emblemă a adevăratului iluminism care a strălucit și peste meleagurile noastre, un stindard al înaltelor percepte princiare, o smerită, dar puternic animată conștiință creștin-ortodoxă și desigur o personificare, a ceea ce am amintit mai sus în cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga, a „fanariotismului românesc”. (autor: Arhimandrit Nectarie Sofelea, sursa: Revista Clipa, aprilie 2016)

(Visited 835 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.