Cel mai mare jaf din istoria modernă(II)

Cel mai mare jaf din istoria modernă(II)

by -
0 684

IV. EVACUAREA TEZAURULUI ROMÂNIEI LA MOSCOVA

A. PRIMUL TRANSPORT

Agravarea dramatică a evoluţiei situaţiei militare a determinat mutarea întregului Guvern, inclusiv a întregii familii regale, împreună cu alte instituţii ale statului în Moldova. „Aflăm însă de la Iaşi – nota viitorul general R. R. Rosetti – de la Ion şi Vintilă Brătianu, de la camarazi şi de la alţii aflaţi în posturile de conducere, greutăţile ce le întâmpinau din partea ruşilor care voiau să evacueze armata şi guvernul nostru în Rusia, ceea ce evident nu se putea admite atâta vreme cât rămânea un petic oricât de mic de teritoriu naţional neocupat de adversar”.

Dar sentimentul acut de teamă că „frontul nu va rezista şi că prin urmare Moldova nu este decât o primă etapă a evacuării definitive spre Rusia”, alături de psihoza declanşată de oraşul înghesuit şi diform „ce se umpluse de refugiaţi din care mulţi, mult prea mulţi, nu aveau treabă şi se îndeletniceau cu bârfeli şi prevederi catastrofale..” au produs o agitaţie fară măsură şi fară sens. Parlamentari şi senatori cu conştiinţe tulburi, magistraţi şi înalţi funcţionari de stat exacţi şi riguroşi, persoane bine şcolite din cunoscute familii ale ţării şi căpătuiţi ai clepei cu aroganţa ţoapei şi ipocrizia slugii, dar şi câţiva indivizi din sfera banală a celorlalţi oameni s-au evacuat la Herson (la gurile Niprului), localitate pregătită special pentru instalarea Suveranilor, a birourilor Parlamentului şi a ministerelor româneşti. Doar „trei persoane reuşiseră să schimbe, peste câteva luni, această stare de bolnăvicioasă deznădejde. Ele fură: regina Măria, prin voinţa ei dârză de a nu se da bătută; N. Iorga, căruia patriotismul său vibrant îi inspirau toate acele articole care, prin „Neamul Românesc” duseră cuvântul cel bun în toate unghiurile Moldovei şi ale frontului; generalul H.M. Berthelot, ale cărui optimism sănătos şi încredere în izbânda finală trezi un începht de încredere.”

Luna noiembrie a anului 1916 a adus însă armatelor române înfrângere după înfrângere, realitate pe care se va întemeia şi Decretul Regal nr. 3120 din 17 noiembrie 1916, prin care Banca a fost autorizată să-şi mute sediul în Iaşii mai liniştiţi decît Bucureştii sub ocupaţie germano-austro-ungară.

Înainte însă, ca întâiul oraş al ţării să fie evacuat, forţe şi oameni politici, „întemeiaţi pe prevederile Convenţiei de la Haga, care asigurau protecţia averilor particulare”, au dat o adevărată lecţie de civism, prin promovarea ideii „că întregul stoc metalic al Institutului nostru de Emisiune să rămână la Bucureşti Ar fi fost desigur mai bine dacă cuvântul lor era ascultat Dar cine mai putea oare pune temei atunci pe tratatele şi convenţiile dinainte de război, care deveniseră pentru năvălitori petece de hârtie fără valoare? Forţa învinsese dreptul Realitatea dureroasă comanda raţiunii”.

Asigurarea tezaurului a constituit o problemă extrem de importantă atât pentru Guvern, cât şi pentru conducerea B.N.R., pentru că, susţine Mihail Gr. Romaşcanu, „alături de armata ţării, Institutul nostru de Emisiune devenise al doilea factor de care depindea victoria finală”. Însă punerea în siguranţă a tezaurului care garanta emisiunea, a creat în interiorul conducerii B.N.R. două curente de opinie. Primul susţinea evacuarea tezaurului de către Bancă în localitatea indicată, nu înainte de încheierea tratativelor cu Guvernul. Cel de-al doilea agrea ideea conform căreia Guvernul avea obligaţia să rechiziţioneze aurul şi să-l depoziteze el însuşi, unde va crede de cuviinţă. În acest caz, Banca ar fi fost scutită de orice risc. Autoritatea guvernului sporea pe de o parte siguranţa conservării tezaurului într-o ţară străină, pe de altă parte, asigura facila lui repatriere. O limpezire, care să rezolve toate tensiunile şi contradicţiile, se impunea. Astfel, hotărârile luate în şedinţa Consiliului General din data de 2 decembrie 1916 au clarificat/afirmat unitatea punctului de vedere al conducerii B.N.R.:

„1. Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va încunoştinţa despre aceasta banca, fiindcă această strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial rus se va face strămutarea, întrucât are să se asigure paza şi păstrarea lui.

2. Transportarea se va face sub supravegherea unei comisii compusă din doi membri ai Consiliului, un director şi un cenzor, împreună cu casierul central al băncii şi personalul ce se va crede necesar.

3. Această comisie va aşeza tezaurul în localitatea ce i se va indica şi pe cât se va putea într-un compartiment special, din ale cărei chei, una se va păstra de directorul Băncii Naţionale.

4. Se va stipula în protocolul ce se va încheia cu autorităţile ruseşti, care vor primi tezaurul în păstrare, că este şi rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el conform cu interesele ei şi îl va putea inspecta oricând prin directorii şi cenzorii săi.”

Aşadar, primul curent de opinie se impusese. Mai mult încă, la data de 8 decembrie 1916, prin adresa nr. 777, ministrul de finanţe E.Constantinescu comunica următoarele, proaspătului guvernator al B.N.R. (în persoana lui Ioan G.Bibicescu – 1849-1924):

„Strămutarea Băncii Naţionale de la Bucureşti la Iaşi, împreună cu stocul metalic, a fost negreşit făcută în scop de a asigura această instituţiune şi averea ei în contra unui resbel, în care armatele străine pun de obicei mâna atât pe averea Statului, cât şi pe averile cari au o relaţiune mai strânsă cu Statul Stocul metalic al Băncii garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă de un asemenea risc.

Toate vicisitudinile războiului ce bântueşte ţara nu se pot prevedea şi nu se poate afirma în toată liniştea, că stocul metalic al Băncii este în orice caz asigurat la Iaşi. în consecinţă s-ar impune poate trebuinţa de a se lua şi la Banca noastră Naţională precauţiuni ce s-au luat de puternica Bancă Naţională a Franţei, asigurând stocul metalic într-o ţară străină.

Dacă Banca Naţională a noastră ar crede, precum credem şi noi că o asemenea precauţiune n-ar fi de prisos, atunci v-am propune mutarea stocului metalic şi a oricăror valori ar crede Banca, la Moscova, unde tezaurul Imperiului, aflat la Kremlin, oferă.o mai mare securitate decât oriunde. Transportul în alt loc, spre exemplu la Londra, este şi mult mai greu şi expus pericolului transportului pe mare, ameninţat de submarinele germane.

Demersurile sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc, pentru că mutarea averei Statului de la Casa de Depuneri şi de la Ministerul de Finanţe să se poată eventual face tot la Moscova.”

În aceeaşi zi adresa ministrului de finanţe a fost supusă dezbaterilor Consiliului General al Băncii şi, tot atunci, directorul G. G. Danielopolu a fost autorizat de către aceeaşi conducere a Băncii să discute problema trimiterii tezaurului la Moscova cu generalul A. A. Mossolov, ministrul Rusiei la Iaşi.

La data de 11 decembrie, generalul A. A.Mossolov informa pe ministrul român de finanţe, că a fost autorizat telegrafic să semneze protocolul privind încărcarea tezaurului B.N.R. într-un tren special, cu menţiunea că guvernul rus garantează integritatea tezaurului atât în timpul transportului cât si pe timpul rămânerii acestuia la Moscova. La 12 decembrie 1916, Consiliul de Miniştri şi-a asumat în mod lucid şi liber problema „strămutării tezaurului în ţară străină’’. Prin jurnalul nr. 20.901 bis, cabinetul Ion I. C. Brătianu „găsea că este nevoie să pună în siguranţă în Rusia, tezaurul Băncii Naţionale şi aprobă transportarea lui.” Legea votată în aceeaşi zi şi promulgată la 24 decembrie a sancţionat dispoziţia celor 11 miniştri: Victor Antonescu, Vintilă Brătianu,-Al. Constantinescu, M. Pherechide, CI. Istrate, G.M. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G. Duca, D. Greceanu, Take Ionescu şi Gh. Mârzescu. „Întemeindu-se pe aprobarea guvernului român şi pe asigurările date de Rusia, Consiliul General al Băncii Naţionale a României a aprobat transportarea tezaurului la Moscova.”

Astfel, din punct de vedere legal, chestiunea evacuării tezaurului Băncii, era pe deplin lămurită. în prezenţa generalului A. A.Mossolov şi a reprezentanţilor B.N.R., în ziua de 12/25 decembrie 1916, în gara Iaşi a început încărcarea stocului metalic al Băncii Naţionale Române.

„În ziua de 12/25 decembrie 1916 au fost încărcate şapte vagoane (…) punându-se în fiecare vagon câte 100 (o sută) de lăzi, adică în total 700 (şapte sute) de lăzi.

În ziua de 13/26 decembrie 1916 au fost încărcate încă alte şapte (7) vagoane (…) punându-se în fiecare vagon 100 (o sută) de lăzi, în afară de vagonul nr. 44 083 Cz.B.M. în care au fost încărcate 140 (o sută patruzeci) de lăzi, adică în total 740 (şapte sute patruzeci) de lăzi.

În ziua de 14/27 decembrie 1916 au fost încărcate alte trei vagoane (…) punându-se în primele două câte o sută (100) de lăzi şi în al treilea 98 (nouăzeci şi opt) de lăzi, adică în total 298 (două sute nouăzeci şi opt) de lăzi.

Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv, format din monede de diferite feluri şi din lingouri de aur, încărcate în sus-numitele vagoane este conform declaraţiei Băncii Naţionale a României, de lei aur 314.580.456,84 bani (..)

În afară de tezaurul Băncii Naţionale a României mai sus indicat, au fost încărcate în acelaşi vagon, nr. 225.692 O.B. alte două lăzi purtând sigiliile Băncii Naţionale a României, lăzi a căror valoare declarată este de 7 (şapte) milioane”, sumă ce semnifica valoarea în lei aur a bijuteriilor M.S. Regina Maria.

La sfârşitul încărcării vagoanelor a fost redactat un protocol în trei exemplare originale, unul fiind predat reprezentantului guvernului rus, unul ministrului român de finanţe şi cel de-al treilea delegaţilor B.N.R. Documentul purta semnăturile lui A. A. Mossolov, ministrul Rusiei, a lui Victor Antonescu, noul ministru de finanţe şi ale lui Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, delegaţii Băncii, care au şi însoţit transportul tezaurului. Theodor Capitanovici a primit şi însărcinarea de a rămâne la Moscova, în vederea păstrării uneia din cheile încăperii în care avea să fie depozitat tezaurul. Semnând însă protocolul, ministrul de finanţe confirma faptul că „Banca Naţională a României şi-a transportat tezaurul său prin intervenţia şi cu consimţământul guvernului român şi că tezaurul constituie proprietatea privată a Băncii Naţionale”.

La 15/28 decembrie 1916, ora 3 dimineaţa, trenul, compus din şaptesprezece vagoane de marfa conţinând tezaurul, la care s-au ataşat încă şapte, patru vagoane pentru cei două sute de gardieni însoţitori şi trei vagoane pentru delegaţii Băncii Naţionale, a părăsit Iaşiul, sosind la Moscova în ziua de 20 decembrie/2 ianuarie 1917, ora 4 dimineaţa. Escortat de cei două sute de militari, convoiul s-a îndreptat spre Kremlin, unde s-a încheiat un protocol provizoriu de recepţionare a casetelor depozitate în vederea verificării şi inventarierii conţinutului lor în Sala Armelor din Kremlin, într-un compartiment de rezervă al Sucursalei Băncii de Stat din Moscova.

Interesant de subliniat ni se pare faptul, că acest protocol nu a fost găsit de studioşii în domeniu. Nu încape îndoială că el a fost redactat, deoarece protocolul din 16 februarie 1917 aminteşte de el. Numai că, lipsa lui din discursul sec al documentelor de arhivă ne face bănuitori. Şi asta cu atât mai mult, cu cât din schimbul de telegrame din august 1921 între Departamentul de Stat din Washington şi Legaţia Statelor Unite ale Americii din Bucureşti, având ca subiect aurul românesc, aflăm, ca „nici unul din lingourile trimise la Moscova nu a fost marcat în vreun fel.”

Cu alte cuvinte, nu a fost indicată fineţea/calitatea lor în karate. Să fie vorba de o neglijenţă frapantă sau de blânda şi deloc docta ignoranţă? Deocamdată, greu de răspuns.

Inventarul efectuat de delegaţii români şi ruşi, care a durat 19 zile (de la 9 ianuarie la 4 februarie), semnat de reprezentanţii ministrului rus de finanţe: Iakovlevici Kovalniţky şi N. V. Iakolev, de cei trei delegaţi ai B.N.R.: Th. Capitanovici, A. Saligny şi M. Z. Demetrescu, ca şi de P. Guerin, consulul general al României la Moscova, în calitate de reprezentant al guvernului român, a constatat că tezaurul Băncii Naţionale împachetat în o mie şaptesute treizeci şi opt (1.738) de casete, avea o valoare de 314.580.456,84 lei aur, iar bijuteriile M. S. Regina Maria cuprinse în două (2) casete erau evaluate la 7.000.000 lei aur. În total deci, valoarea întregului depozit făcut la Moscova pe numele Băncii Naţionale în o mie şaptesute patruzeci (1.740) de casete, era de 321.580.456,84 lei aur.

Ca informaţie suplimentară adăugăm, că numărul sacilor în care se aflau monezile Băncii era de treisprezece mii optsute douăzeci şi trei (13.823). Cu ocazia verificării din timpul inventarierii, după un plan dinainte stabilit, numai conţinutul a trei mii cincisute şaizeci şi cinci (3.565) de saci a fost numărat şi cântărit. Să fie oare vorba de lipsă de inteligenţă teoretică şi practică faptul că zece mii douăsute cincizeci şi opt (10.258) de saci cu aur nu au mai fost controlaţi sau de lenea balcanică a funcţionarilor medii lipsiţi de elementara morală profesională?

Terminarea verificărilor tezaurului a fost urmată, în mod firesc, de încuierea porţilor compartimentul situat la parterul Palatului Orejnaia din Kremlin, unde a fost depus. Acesta era prevăzut cu patru (4) ferestre, asigurate atât prin bare de fier, cât şi printr-un sistem de alarmă electric. Poarta interioară purta sigiliul B.N.R., iar cea exterioară sigiliul delegaţilor ministerului rus de finanţe. Cheile de la grila de fier interioară au fost luatd de Th. Capitanovici, iar cele de la poarta exterioară de Vasili Iakovlevici Kovalniţky, consilier de stat şi conducătorul sucursalei din Moscova a Băncii de Stat. Paza tezaurului a fost încredinţată unei gărzi ruseşti. În acest fel, „în beciurile de la Kremlin, tezaurul era pus în siguranţă. Poporul rus, prin reprezentanţii săi legali, asigurase Băncii Naţionale şi guvernului nostru conservarea şi restituirea lui.”

La 16 februarie 1917 a fost încheiat încă un protocol, extrem de important, deoarece primul său punct statua faptul, că având în vedere verificarea efectuată şi inspectarea condiţiilor în care va fi păstrat tezaurul, nu va mai fi necesară o nouă verificare în momentul restituirii. Doar casetele al căror sigiliu va fi găsit rupt, urmau să fie deschise.

Potrivit Decretului nr. 3.264 din 24 decembrie 1916, stocul metalic al Băncii Naţionale şi bijuteriile Reginei Măria au fost puse „în siguranţă”. Pe 23 mai 1917 Th. Capitanovici, directorul Băncii Naţionale alături de M.Z. Demetrescu au inspectat tezaurul depus la Kremlin şi au conchis că „totul este în regulă”.

Sursa: Revista de oceanografie ortodoxă AXA

(Visited 174 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.