Câteva referinţe şi indicii despre Biserica Ortodoxă Română şi Securitatea, în perioada regimului comunist… (partea a II-a: Despre relaţia propriu zisă dintre Biserică Ortodoxă Română şi Securitatea comunistă)

În introducerea la ediţia română a cărţii sale  Religie  şi naţionalism, Olivier Gillet sublinia importanţa deschiderii arhivelor Securităţii pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, după anul 1945, conştient fiind că numai documentele oficiale sunt insuficiente. Într-adevăr utilizarea numai a literaturii oficiale (legi, decrete, periodice ale Bisericii) nu oferă decât o imagine incompletă a acţiunii Bisericii şi a preoţilor ortodocşi în cei 50 de ani de comunism. Este bine cunoscut faptul cât de puţin reale sunt afirmaţiile din aceste documente, care ascund cu consecvenţă conflictele cronice ale epocii. Spre  exemplu unirea Bisericii Greco-Catolice din anul 1948 a avut cu totul alte conotaţii şi semnificaţii decât cele prezentate de propagandă. Distanţa este uriaşă şi de aceea  exerciţiul hermeneutic trebuie să fie extrem de atent. Cartea lui Gillet conturează o imagine sumbră a Bisericii Ortodoxe Române, cea de colaboratoare fidelă a regimului comunist, asistând nici mai mult nici mai puţin la o comunizare a acesteia. El încearcă să demonstreze, dincolo de colaboraţionismul individual al unor ierarhi, o slăbiciune structurală a Bisericii Ortodoxe, incapabilă de transformări  şi de promovarea valorilor democratice.  Dosarele Securităţii aduc o perspectivă nouă asupra acestui aspect. Ele confirmă anumite aspecte afirmate de Gillet, pe altele însă le contrazice. Într-o asemenea problemă delicată, în care există şi ingerinţe politice şi conflicte vechi interreligioase, credem că se poate trage o concluzie numai printr-o cercetare exhaustivă a documentelor privitoare la această chestiune. De asemenea, trebuie stabilite faptele  şi adevărata lor dimensiune, pe baza unor serii convingătoare de documente, şi nu  pe baza unei simple informaţii găsite într-un colţ de pagină.

Restrângându-ne strict la activitatea Securităţii asupra Bisericii Ortodoxe Române, remarcăm că s-au întreprins permanent, cu toate mijloacele posibile (agentură, filaj, tehnică operativă) presiuni asupra principalelor instituţii ale Bisericii. Nu le-am consultat, dar sunt  menţionate clar în alte părţi: dosarele de obiectiv Patriarhia Română, Institutele Teologice din

Bucureşti şi Sibiu, dosare de mănăstiri (Vâforâta). Acestea există în mod cert şi firesc este ca toate instituţiile bisericeşti să fi constituit obiective de urmărire ale fostei Securităţii. Numeroase alte cazuri de urmărire al preoţilor apar în diferite dosare ce privesc diferite mişcări de rezistenţă armată, în dosarele referitoare la colectivizare, în cele privitoare la partidele politice. Aceste cazuri ar putea fi interpretate ca o urmărire care nu viza persoana preotului în calitatea lui de slujitor al altarului, ci de persoană publică implicat în viaţa socială, care nu angaja instituţia bisericească. Ori aceste dosare de obiectiv demonstrează limpede că instituţia în sine era considerată un pericol potenţial în orice clipă şi de aceea supravegherea trebuia să fie continuă1. Toţi înalţii ierarhi, începând cu Patriarhul, aveau dosare de urmărire, cu un material extrem de complex. Am avut ocazia să cercetăm un asemenea caz compus din opt  volume masive. Am constat că este imposibilă stabilirea unei concluzii definitive, fără parcurgerea întregului material. Pe parcursul lecturii am întâlnit nenumărate răsturnări spectaculoase de situaţii, când se putea contura imaginea unei colaborator obedient sau a unui duşman periculos al statului. Citarea fragmentară ar favoriza o poziţie sau alta. Efortul istoricului în acest caz a fost să stabilească exact dimensiunea reală a activităţii respectivului ierarh, valoarea ei pentru binele Bisericii Ortodoxe Române, gradul de periculozitate pe care îl prezenta în mod real pentru statul comunist şi în ochii Securităţii. A rezultat o imagine extrem de complexă care sfidează interpretările simpliste.

Studiile recente ale lui Cristian Troncotă, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul „D” al Arhivelor S.R.I., şi stenogramele Biroului Politic al C.C. al Partidului Comunist Român (P.C.R.) arată obiectivele urmărite de către partid faţă de Biserica Ortodoxă Română (B.O.R.), obiective care trebuiau  să fie atinse în lipsa unei colaborări ale ierarhilor Bisericii de către Securitate, prin măsuri de forţă. Obiectivul partidului comunist a fost crearea unei Biserici obediente care să nu iasă din cuvântul său, ori acest lucru nu s-a întâmplat. Primii ani ai regimului comunist, când partidul era încă în căutare de  colaboratori a trebuit şi el să facă compromisuri acceptând în funcţiile înalte bisericeşti persoane fără o atitudine comunistă clară. Mai ales că foarte mulţi prelaţi ortodocşi erau de părere că instalarea sistemului comunist este temporară 2. Aceştia au fost permanent bănuiţi că s-ar putea  îndepărta de politica partidului  şi de aceea s-a căutat după aceea, în mod sistematic, să fie aduse în funcţie de conducere persoane cât mai sigure. Cazul cel mai elocvent, menţionat în documente, este cel al tentativei de înlocuire al Patriarhului Iustinian Marina, devenit incomod prin atitudinile sale,  cu Mitropolitul Justin Moisescu al Moldovei şi Sucevei, calificat  de unii preoţi ca politruc 3, iar acest plan putea constitui  şi o diversiune pusă la cale de Securitate. Cel puţin pentru anii 1950 – 1960, când vechii ierarhi mai sunt încă în funcţie aceştia au fost permanent bănuiţi, pe bună dreptate, de intenţia  de depărtare de comunişti.  În acest scop, încă din anul 1945 s-a făcut o atentă verificare a ierarhilor  şi potenţialilor candidaţi la episcopie care ar fi putut conveni  puterii comuniste, iar prin prezentarea unui referat de către autorităţile de stat în şedinţa sinodului permanent al B.O.R. din data de 26 mai 1946, s-a început trecerea la pensie a unor ierarhi pe motiv de boală sau datorită faptului că nu erau „corespunzători cerinţelor impuse de noul ritm al vremii”4. Există zvonuri colportate, mai ales de emigraţie, că unii ierarhi reticenţi (Episcopul Grigore Leu 5 sau Mitropolitul Irineu Mihălcescu 6) ar fi fost asasinaţi de către organele de represiune. Deocamdată nu există un document cert în această privinţă, fiind o lacună care trebuie neapărat completată.

Alţi ierarhi au fost menţinuţi în funcţie (Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului), dar nu este obligatoriu ca aceştia să fi semnat pactul cu diavolul. Din documentele studiate rezultă situaţii diverse, unii fiind pur şi simplu toleraţi, alţii într-adevăr apropiindu-se de partidul comunist, cu anumite rezerve, în cazul altora încercându-se compromiterea lor. Securitatea, în acea perioadă, a strâns toate informaţiile posibile care ar fi putut sluji compromiterii unor ierarhi. De aceea, aproape nu există dosar de ierarh care să nu conţină şi diverse note privitoare la atitudinea morală a acestora. Însă de cele mai multe ori nu era confirmată, deci, dacă şi Securitatea care urmărea cu obstinaţie această pistă a renunţat în cele din urmă, constituie o dovadă credem clară şi limpede că în acel caz informaţia nu se confirma. O temă ca homosexualitatea preoţilor era o mină de aur pentru scopurile Securităţii pe care o utiliza într-un scop precis, de compromitere, fie pentru atragere la colaborare, fie pentru obligarea părăsirii funcţiei. Însă, în nici un caz nu se poate stabili dacă nu ai în faţă toate documentele dosarului, o cauzalitate între opţiunile morale ale preotului şi relaţia sa cu Statul şi Securitatea. O altă acuzaţie era aceea de a fi legionari toţi preoţii sau cei care se aflau în mediile teologice, care erau fie arestaţi, fie urmăriţi 7. Se constată de asemenea o diferenţă în abordarea de către Securitate a cazurilor catolic şi ortodox, deoarece cele preconizate de către partid pentru cele două culte erau diferite; în cazul Bisericii Ortodoxe Române se dorea  păstrarea acesteia în anumite limite, pe când în cazul catolicilor consideraţi periculoşi datorită relaţiei cu Papa şi în faţa refuzului de a se rupe de acesta, s-a trecut la acţiuni de reprimare totală.  Astfel, ierarhii ortodocşi sunt urmăriţi timp îndelungat, eventual pentru a se strânge materiale compromiţătoare privitoare la trecutul lor. Asupra lor se exercită o presiune constantă  şi sistematică ca un fel de ham ale cărui hăţuri le  ţinea Securitatea. În general se evitau răsturnările spectaculoase, toate măsurile de represiune desfăşurându-se în taină, prin acţiuni care de obicei nu ajungeau la urechile publicului. Totuşi în anumite cazuri, pe care le-am întâlnit, au existat ierarhi care erau urmăriţi special pentru a fi demascaţi, însă cunoscând aceste lucruri ei au evitat să-şi manifeste în mod deschis ostilitatea. Mărturii orale, confirmate de cele scrise, arată că sistemul de informaţii în cadrul Bisericii Ortodoxe Române era atât de bine pus la punct, încât Securitatea afla în scurt timp orice conspiraţie. Faima neagră a Securităţii se pare că era cea mai eficientă metodă de descurajare.

În cazul ierarhilor catolici, principalul cap de acuzaţie a fost punerea în slujba intereselor imperialismului, al celui de trădare prin spionaj în favoarea Vaticanului 8, iar măsurile luate împotriva lor au fost integrate codului penal, având loc procese larg mediatizate. De asemenea, în acelaşi dosar consultat de noi rezultă un element aparent paradoxal, acela că rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române a fost adeseori mai radicală decât cea catolică, însă pedepsele au fost diferite, aceasta  ţinând, credem noi, de sprijinul care se bucurau cele două Biserici. Biserica Catolică din România, care avea în spatele ei 1 miliard de credincioşi din toată lumea  şi o logistică impresionantă, era considerată periculoasă, pentru acţiuni mărunte dându-se pedepse grele. Biserica Ortodoxă Română, Biserică naţională izolată  şi neluată în seamă de Occidentul catolic, nu avea acelaşi impact  şi de aceea problemele se rezolvau la un nivel mai de compromis. Faptul că unii sunt martiri, iar alţii nu (ne referim la ierarhie, pentru că în cazul preoţilor simpli majoritatea zdrobitoare o formează preoţii ortodocşi), era programat de puterea exterioară (partidul), care a distribuit fiecăruia rolurile pe care le dorea. În cazul catolic trebuie menţionat că ierarhii din România au sperat foarte mult în sprijinul papei, de aceea,  în primii trei ani, aceştia s-au manifestat foarte radical. Lipsa acestui ajutor i-a determinat şi pe ei să fie mult mai reţinuţi. După anii 1950 atitudinea tuturor cultelor din România este practic aceeaşi faţă de statul comunist.

Obiectivul Securităţii era menţinerea B.O.R. în cadrele trasate de partid, în acest scop făcându-se o atentă supraveghere a acesteia, după cum s-a văzut. În momentul în care situaţia operativă depăşea acest cadru, erau luate măsuri de represiune. De asemenea se luau şi măsuri de represiune cu scop preventiv pentru a descuraja din faşă o eventuală acţiune ostilă. Aceasta consta în avertizări în Securitate, în urmăriri deschise, în lansarea de zvonuri că ar fi colaborator al Securităţii, pentru a-l îndepărta de anturaj (este foarte interesant că din dosare rezultă că sunt informatori cine nu te aşteptai, iar unora care le mersese vestea că au colaborat cu Securitatea când nu au fost de fapt informatori – şi aceasta fiind o politică a organelor de represiune, extrem de eficientă, iar multe din zvonurile vehiculate azi în presă, fiind ecouri târzii ale acţiunii acesteia). Când situaţia se considera ieşită de sub control se acţiona în forţă, prin arestări  şi condamnări masive exercitate asupra diverselor grupuri  „dizidente”. Decretul 410/1959 a însemnat o represiune generalizată asupra B.O.R. şi care avea drept scop o epurare a acesteia de toate elementele considerate duşmănoase. Se poate spune că anul 1959 reprezintă momentul adevărului în ceea ce priveşte raporturile reale Stat – Biserică. Dosarele de urmărire ne prezintă antecedentele acestui eveniment care datează de cel puţin 4 ani înainte. O urmărire sistematică au convins organele de Securitate că reprezentanţii B.O.R. eludau în mod sistematic directivele partidului, încercând să înfiinţeze centre de rezistenţă. Sinteza acestor fapte a fost înaintată ministrului de interne Alexandru Drăghici, care a propus măsuri în consecinţă 9. Materialele demonstrează că motivele acestei represiuni din anul 1959 nu se datorează evenimentelor din lagărul socialist, ci au un caracter intern prin depăşirea periculoasă de către B.O.R. a limitelor impuse de Stat şi Securitate.

În cele ce urmează dorim să inventariem câteva forme de rezistenţă ale B.O.R. cu care Securitatea s-a confruntat. Am încercat să le clasificăm pe nişte trepte care dau seama de legislaţia de atunci, care făcea distincţie netă între manifestările strict religioase  şi cele care ieşeau din spaţiul acesta, rezultând mai multe forme,  şi care Securitatea le aborda în mod diferit, considerându-le cu grade diferite  de periculozitate. De aceea, unele din cele mai radicale au avut viaţă scurtă, Securitatea concentrându-şi toate eforturile în direcţia distrugerii lor. Altele, la un nivel bazic mai greu de controlat, s-au păstrat până în anul 1989. Acestea sunt: Spiritualitatea ca formă de rezistenţă; Susţinerea mişcării de rezistenţă armată anticomunistă; Încercări de colaborare a B.O.R. cu diferite culte; Aspecte din rezistenţa ierarhilor ortodocşi. (autor: Stelian Gomboș)

Vezi partea I AICI…