Bogdan Întemeietorul

Bogdan Întemeietorul

by -
0 588

Călătoria noastră în vechime în căutarea adevărului și a faptelor înaintașilor noștri este la început, pana cronicarului ne povestește astăzi despre descălecatul Moldovei, descălecat despre care tradiția a ținut să păstreze o amintire vie. Se povestește că Dragoş, mândrul voievod din Maramureş, a plecat la vânătoare întâlnind în calea sa un bour pe care câinii săi l-au gonit în ținuturi îndepărtate tocmai pe malurile râului Moldova unde l-au ucis. Conform tradiției prin această trecere a lui Dragoș s-a întemeiat țara de la răsărit de Carpați. Că lucrurile nu au stat întocmai ne povestesc documentele istorice rămase până în prezent, dar că această legendă cuprinde un sâmbure de adevăr este un fapt pe care nu-l putem trece cu vederea.

Faptul de neconstestat pe care îl cuprinde legenda întemeierii Moldovei este acela că voievodul Dragoș a existat și că acesta a trecut din Maramureș în ținuturile de la est de Carpați. Dar pentru care motiv și care a fost rostul acestuia? Cronicile consemnează că în secolele XIII-XIV, Regatul maghiar era amenințat de tătari, care au atacat Regatul în repetate rânduri, de cele mai multe ori aceste atacuri făcându-se prin trecătorile Carpaților dinspre Moldova. Deci teritoriul de la răsărit de Carpați trebuia să fie adus sub ascultarea regelui maghiar și odată stăpânit acest teritoriu oferea paza Regatului. Pentru a-i opri pe tătari, ungurii au organizat numeroase expediții împotriva acestora. Într-una din aceste expediții (din anul 1343/1345 după alte surse) s-a remarcat voievodul român Dragoș din Bedeu (Maramureș), care a condus pe români împotriva tătarilor. Expediția acestuia a fost încununată cu succes. În anul 1352 a avut loc o nouă expediție în urma căreia regele maghiar a întemeiat o marcă de apărare (unitate de graniță n.n.) a cărei conducere a încredințat-o lui Dragoș, care recunoștea suzeranitatea regelui maghiar. Putem concluziona că prima fază a întemeierii Moldovei era încheiată, dar și că noua țară se afla sub suzeranitatea Regatului Maghiar.

,,Ar fi o gravă greșeală să-și închipuie cineva că, după retragerea tătarilor, maramureșenii victorioși ai lui Dragoș ar fi ocupat o țară pustie, că n-ar fi existat aci, la răsărit de Carpați, așezări omenești. Aproape tot ținutul cuprins de viitorul stat al Moldovei și în special bazinul Siretului și al Prutului, a fost bine populat. […] Până în marginile stepei, s-au întins, prin poenile pădurilor și pe marginea apelor, ,,odăile”, prisăcile, cătunele și satele plugarilor și păstorilor români sau ,,volohi” (,,vlahi”) cum le spuneau vecinii slavi și turci”[1]. Un aspect deosebit de important este că în acea perioadă locuitorii de la răsărit de Carpați, asemenea celor de la sud de Carpați, ,,aveau conștiința că ei constituie o țară românească, o Romanie, (o Valahie)”[2]. Așa cum spuneam țara (Romania) întemeiată la răsărit de Carpați nu era independentă, tocmai această supunere a lui Dragoș și a urmașilor săi a nemulțumit populația autohtonă și povestește cronicarul că Bogdan, voievodul românilor din Maramureș, adunându-și românii din acea regiune, a trecut pe ascuns în țara Moldovei, supusă coroanei regatului Ungariei.

 

Bogdan, voievodul infidel al regelui maghiar

Dar cum s-a petrecut totul? Cu mila Domnului, informațiile pe care le dețin istoricii ne pot lămuri asupra lucrurilor. Documentul din 21 octombrie 1343 îl menționează pentru prima oară pe voievodul Bogdan de Cuhea. Acesta era moștenitor împreună cu Iuga, fratele său, a unui cnezat format din 22 de sate. ,,Locuința lui de la Cuhea era o adevărată cetățuie, care supraveghea satul de la înălțime, de pe malul drept al râului Iza”[3].

În acea vreme Maramureșul era supus regelui maghiar, care nu ezita să încalce drepturile românilor, ba chiar a adus coloniști străini care se bucurau de privilegii mai mult decât stăpânii de drept ale acestor pământuri. Aceste acțiuni ale coroanei maghiare l-au nemulțumit pe Bogdan, care este menționat în documentele oficiale ca infidel al regelui Ungariei. Conflictul cu coroana maghiară a durat destul de mult, chiar s-a accentuat căci putem citi într-un document din anul 1349 (deci la șase ani după prima mențiune a infidelității lui Bogdan) că voievodul de Cuhea era un infidel notoriu. ,,Săpăturile arheologice întreprinse la Cuhea au adus niște amănunte foarte prețioase: în primul rând, au putut fi surprinse două etape de locuire, cea dintâi corespunzând, evident, părinților și eventual chiar bunicilor lui Bogdan. Celei de-a doua etape de locuire i-a pus capăt un mare incendiu, care este în legătură evidentă cu punctul culminant al răzvrătirii lui Bogdan, și anume plecarea sa în Moldova”[4], plecare care a avut loc în anul 1359. În acel an, voievodul de Cuhea, adunându-și fiii, rudele și pe cei apropiați care i-au împărtășit convingerile a trecut munții. Istoricii ne spun că răzvrătirea sa ,,n-a fost, însă, o simplă manifestare de opoziție ori o răzvrătire anarhică; documentele contemporane lasă să se întrevadă că Bogdan era condus de rațiuni pe care numai un om politic cu o înțelegere realistă a lucrurilor le putea avea”[5].

Odată ajuns în Moldova, Bogdan îi înlătură pe urmașii lui Dragoș de la conducere. Evident că regele maghiar, Ludovic, reacționează și organizează o serie de expediții împotriva lui Bogdan cu scopul de a-l pedepsi și de a restaura ordinea de dinainte. Cronicarul maghiar Ioan de Târnave nota că regele Ludovic mai în fiecare an pornea război împotriva rivalilor și rebelilor și mai adeseori în contra  sârbilor și moldovenilor. Expedițiile organizate între anii 1359-1365 s-au încheiat cu înfrângerea oastei maghiare, regele maghiar nereușind să mai aducă sub ascultarea sa țara de la răsărit de Carpați. ,,Dovada cea mai categorică ne-o dă documentul, foarte important, din 2 februarie 1365, care poate fi socotit ca un adevărat act de naștere al Statului moldovean independent. Prin acest act, Ludovic răsplătește credința lui Balc, fiul lui Sas, și a fraților săi Drag, Dragomir și Ștefan care, lăsând în Moldova nu numai pe mai mulți dintre cunoscuții lor, dar și toate bunurile pe care le aveau, s-au întors în regatul Ungariei. Noi – spune regele – referindu-se în special la Balc – având în vedere serviciile sale strălucite, mai ales în țara noastră moldovenească, pe care le-a făcut nu fără vărsarea propriului său sânge și fără răni și cu moartea fraților săi, a celor apropiați și a slujitorilor săi, îi dăm o moșie numită Cuhea, în țara noastră a Maramureșului cu satele Ieud, Bascov, amândouă Vișăele, Moiseni, Borșa și amândouă Seliștele din aceeași țară a Maramureșului, cu toate pertinențele sale, anume ape, păduri și munți și orice s-ar ține de ele, pe care moșie am luat-o de la Bogdan voievodul și de la fiii lui infidelii noștri notorii. Căci Bogdan și fiii lui, prin lucrarea diavolului, dușmanul neamului omenesc, depărtându-se de la credința ce ne datorau, au trecut pe ascuns din regatul nostru ungar în țara noastră amintită a Moldovei și s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestății Noastre. Nu numai s-au silit – adăugăm noi – dar au și izbutit; o recunosc dealtminteri însuși cronicele contemporane”[6]. Așadar regele maghiar recunoaște înfrângerea sa de către Bogdan, această înfrângere fiind deosebit de importantă deoarece prin aceasta Moldova devenea un stat independent.

 

BOGDAN – STĂPÂN ȘI OCROTITOR

,,Întemeierea noului stat românesc s-a făcut deci prin luptă. Cu sabia s-a impus Bogdan în ținuturile peste care avea să domnească apoi. Boierii pe care i-a găsit aici, stăpânii de moșii de pe văile Siretului, Prutului și ale afluenților acestora, s-au închinat în cea mai mare parte și l-au recunoscut ca stăpân, iar el le-a lăsat moșiile mai departe. Adeziunea lor se explică poate și ca o reacțiune împotriva propagandei catolice care, de bună seamă, a existat sub Dragoș și Sas, și a dărilor subsequente, așa cum le constatăm în Transilvania”[7].

Cronicile ne relatează că voievodul Bogdan I a avut o domnie scurtă întinsă din anul 1359 până în anul 1365/1367 după alte surse. Deși nu a avut o domnie lungă, importanța personalității sale nu poate fi trecută cu vederea: Bogdan este voievodul care a obținut independența Moldovei. În timpul domniei sale, teritoriul statului s-a extins, de asemenea voievodul Bogdan a dat Moldovei prima dinastie. ,,Ridicarea țării românești a Moldovei – a Moldovlahiei – în vremea lui Bogdan I la o viață independentă, ca și dezvoltarea și întărirea ei sub dinastia căreia el i-a pus bază, au determinat pe urmași să-i atribuie lui Bogdan întemeierea statului de sine stătător Moldova, după cum lui Basarab I i s-a atribuit întemeierea Țării Românești”[8].

Deși ajuns în fruntea unui stat care își păstra neatrârnarea față de puternicul Regat Maghiar, deși stăpânea teritoriul de la răsărit de Carpați, voievodul Bogdan nu uita că toate sunt trecătoare și știa că a stăpâni înseamnă, de fapt, a ocroti și mai știa voievodul că această putere de a stăpâni și de a ocroti venea de la Domnul Dumnezeu. Această evlavie față de Atotputernicul Stăpân s-a concretizat și prin faptul că domnitorul Moldovei a fost ctitor de lăcașuri sfinte, el fiind ctitorul bisericii din Rădăuți, ctitorie în care își va dormi somnul de veci. Astăzi biserica ridicată de Bogdan I face parte din mănăstirea ce poartă numele voievodului întemeietor. Pilda sa a fost urmată de voievozii Moldovei, care asemenea lui vor ridica Domnului biserici pentru ca Domnul să nu uite să ocrotească țara Moldovei. La distanță de un veac, marele ctitor de biserici, voievodul Ștefan cel Mare punea la mormântul înaintașului său o lespede frumos sculptată pe care scria Din mila lui Dumnezeu, Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit acest mormânt străbunicului său Bogdan voievod cel Bătrân, în anul 6988 (1480) luna ianuarie 27.

Deși s-au scurs atâtea veacuri, pilda voievodului Bogdan este și astăzi valabilă! Și astăzi putem și trebuie să-i urmăm exemplul vieții sale: de a lupta pentru a avea discernământ și a nu ne pleca în fața străinilor, care nu sunt stăpânii de drept ai pământurilor noastre! Și mai presus de toate de a ne pune nădejdea în Atotputernicul Stăpân! Pentru ca atunci când fiecare dintre noi își va face datoria și va crește în credință și nădejde atunci Dumnezeu se va milostivi și ne va dărui, din nou, conducători asemenea voievozilor din vechime! Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu! (autor: Tudora Cristea)

[1] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. 1, Ed. Științifică, București, 1974, p. 279.

[2] Istoria românilor. Vol. III Genezele românești, coord. Șt. Pascu, Răzvan Theodorescu, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 582.

[3] Ștefan S. Gorovei, Dragoș și Bogdan Întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova, Ed. Militară, București, 1973, p. 75.

[4] Ibidem, p. 76.

[5] Ibidem, p. 116.

[6] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Op. Cit., p. 282.

[7] Ibidem, p. 284.

[8] Istoria românilor. Vol. III Genezele românești, coord. Șt. Pascu, Răzvan Theodorescu, Ed. Enciclopedică, București, 2001, p. 588.

(Visited 99 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply