Legendă

Legendă

by -
0 440

Era o vreme când omenirea o ducea greu de tot. Din diferite pricini. Unele de „ordin” moral, altele, material, învățații și înțelepții lumii, cei care, trufaș, credeau că întreaga învățătură și întreaga înțelepciune se adăpostiseră în craniul lor genial, au „avizat” la luarea de măsuri urgente pentru ca omenirea să fie salvată din ghearele pierii.

Cele mai multe glasuri conchideau la luarea unor măsuri financiare și economice. Studiile lor avansate și cu totul neînțelese de vulgul gros al popoarelor, tipărite în milioane de exemplare, inundară lumea, spre a arăta temeinicia de granit a ipotezelor lor geniale.

Alții cugetară că lucrul cel mai bun de făcut era să se procedeze de îndată la punerea jos a armelor războinice, ceea ce s-ar chema, cu un cuvânt, pacea între popoare.

Și unii și alții, în fond, aveau o temelie comună, pe care șugubățul popa Smântână din târgul Iașului a cristalizat-o nemuritor și plastic prin acel dicton celebru: „Tare ar fi bine dacă n-ar fi rău!…”

Și de când economico-financiarii lumii lua foc cu gura că teoria lor e un adevărat panaceu universal, tot ei își întețeau popoarele cărora aparțineau la un război economic de-o asprime încă necunoscută până atunci.

Și lucrul era perfect logic, deoarece în spatele lor și-al teorii lor, stăteau acele străvechi arătări spăimoase și apocaliptice, cu o mie de guri și un milion de tentacule, ființe cărora și pe vremea aceea li se zicea bancheri sau cămătari.

Ei împingeau înainte pe „profesorii” de economie și de finanțe, drapându-i în înșelătoarea haină a celor ce strigă pentru binele omenirii înnebunite, plină de foame alături de imense câtimi de alimente supuse nefolosirii și putrefacției.

Iar cei care „pacificau” omenirea prin așa zisa înțelegere de punere a armelor la pământ, și ei erau niște înșelători de vreme ce, acasă la ei, fiecare în parte, aplaudau cu putere și cu gurile căscate de formidabile urale, orice nouă înarmare, orice nouă îmbogățire în arme și unelte de ucidere.

Și a venit o vreme când toți aceștia au hotărât să se adune într-un loc de mijloc, la egală depărtare de toate vetrele națiunilor. S-au strâns deci într-un sobor mare, solem și… inutil. S-au îmbrăcat în haine pline de strălucire și au învățat de-acasă cele mai dulci cuvântări din toate câte pot fi și, însuflețiți de focul sacru al „salvării omenirii de la un dezastru sigur”, s-au adunat, dându-și frățește mâna și urându-se de moarte în suflet. Ca leii care, mirosindu-și boturile, își plimbă amenințători cozile, ca la primul prilej să… mângâie dulce cu ele pe adversari în moalele capului.

Zile și luni ținură adunările, consfătuirile, rezoluțiile, banchetele, ducerile acasă și întoarcerile la marea adunare… Punerea în scenă era desăvârșită, făcând uimirea tuturor celor ce aflau despre aceste minutate lucruri.

Dar omenirea tot în aceeași văgăună de întuneric și de răutate își macină trudita-i existență. Ba, toate se înrăiseră, în așteptarea mirificului rezultat al grandiosului sobor.

Nu e un lucru fără însemnătate a scrie aici că, pe lângă altele, această mare adunare costa și o groază de bani. Dar, în sfărșit, ce erau toate acestea, dacă, în cele din urmă, binele și pacea aveau să inunde curând pământul, aducând o fericire imensă în viața oamenilor.

Și iată că într-o zi, se petrecu ceva uimitor în soborul cel obștesc al națiilor de pe pământ. Soborul se afla, cum se zice, la un punct culminant: ori se pacifică lumea, ori se duc toate pe copcă. Erau toți ambasadorii finanței și ai păcii adunați în jurul unei mese ovale și nesfărșite. Consumase fiecare căte un discurs și fiecare fusese de-o loială sinceritate cu vecinii.

Atunci, ca pe urma unei vijelii mute, porțile marii încăperi se dădură în lături, ca într-un cataclism unic și înspăimântător.

Se făcu o lumină ca de vis, neobișnuită, albă-străluminătoare… Ceva epocal își anunța durata câtorva clipe numai de divină apariție. Coborând pe scări de aer diamantin, înfățișându-se ca mergând pe ape, ca în adânca vreme de demult, Însuși Mântuitorul lumii stătea în fața ambasadorilor străfulgerați de angelica lumină și doborâți la pământ de greutatea păcatelor din proriile mădulare.

Și un glas cu nimic asemănător se auzi sibilic:

– Eu sunt Pacea lumii… Fără Mine nu puteți face nimic…

Ca într-un vis, Apariția se șterse apoi vederii, și ambasadorii se treziră într-un întuneric de moarte, deși toate candelabrele somptuoasei clădiri ardeau.

Bieții oameni se priveau între sine și se întrebau din ochi: „Ce-a fost aceasta?” – dar nimeni nu le putea da un răspuns.

Această minunată întâmplare s-a fost petrecut între anii 1100 și 1200 după Hristos, într-o localitate al cărei nume istoria nu l-a reținut.

Legendă…

Al. Lascarov-Moldovanu, „Cruce și Națiune”, pp. 156-159

(Visited 53 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.