Avram Iancu, eroul rămas veşnic în conştiinţa naţiunii române – 140 de...

Avram Iancu, eroul rămas veşnic în conştiinţa naţiunii române – 140 de ani de la moartea sa (Partea III-a)

by -
1 2190

Despre participarea lui Avram Iancu la revoluţia paşoptistă de la 1848-1849, din Transilvania, s-a scris mult şi frumos. Acest episod grandios, din viaţa „Crăişorului munţilor” şi al istoriei românilor, a captat atenţia deosebită a istoricilor noştri care l-au gratulat în cuprinsul a numeroase lucrări: memorii, monografii, lucrări de doctorate, comunicări ştiinţifice, simpozioane, studii şi articole, cărţi, şi capitole ale compendiilor de istorie românească apărute de-a lungul timpului. Toate acestea au ca numitor comun reconstituirea pentru posteritate a acelui glorios moment istoric, reuşind să-l plaseze pe Avram Iancu în conştiinţa colectivă românească dar şi europeană ca pe unul dintre cei mai mari eroi ai evenimentelor Revoluţiei de la 1848, atât de la noi cât şi din Europa.    Relevante pentru activitatea revoluţionară a lui Avram Iancu sunt fără îndoială şi cele trei trei adunări popular-naţionale de la Blaj – 18/30 aprilie, 3/15 mai şi 13/25 septembrie 1848 – în care românii transilvăneni au susţinut nerecunoaşterea unirii savamolnice, impuse de revoluţionarii maghiari, a Transilvaniei cu Ungaria. În mod deschis, ei au cerut întrunirea unei diete constituită din aleşii românilor, germanilor şi maghiarilor, constituită după proporţionalitatea fiecăreia dintre naţiunile respective. Dintre toate aceste adunări naţionale româneşti, de la Blaj, se detaşează cea din 3/15 mai 1848 la organizarea căreia Avram Iancu a avut o contribuţie majoră. Atunci, peste 40.000 de români din toată Transilvania: zonele Someş, Târnava, Mureş, Făgăraş, Sibiu, Năsăud, Hunedoara, Ţara Bârsei şi Munţii Apuseni, la care s-au adăugat, potrivit propriilor convingeri, saşii conduşi de revoluţionarul umanist sas Stefan Ludwig Roth. La această adunare toţi cei prezenţi au aprobat „Petiţiunea naţională!” care, între altele, prevedea: recunoaşterea naţiunii române ca naţiune de sine stătătoare şi parte întregitoare a Transilvaniei, dreptul românilor de a fi reprezentaţi în Dieta Transilvaniei şi în funcţii proporţional cu numărul românilor din principat, desfiinţarea iobăgiei fără despăgubiri, libertatea bisericii române, dreptul de a utiliza limba română în administraţie şi instanţele judecătoreşti, învăţământ în limba română de toate gradele, etc. Adunarea de la Blaj a dispus unanim înfiinţarea gărzilor naţionale româneşti şi a Comitetului Naţional Român. Dovada de netăgăduit a ralierii, fără rezerve, a revoluţionarilor români la idealurile revoluţiei paşoptiste europene „libertate, egalitate şi frăţietate” o reprezintă dorinţa acestora de a crea un front comun al tuturor naţionalităţilor din Transilvania îndreptat împotriva Imperiului Habsburgic, exprimată fără echivoc, clar şi deschis de Avram Iancu: „Fraţilor! Credeţi-ne nouă că noi…prea hotărât credem că…maghiarul, de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar”. Datorită intransigenţei revoluţionarilor maghiari, conduşi de Ludovic Kossuth, a urii lor faţă de români, a dorinţei acestora de a unii cu forţa Transilvania la Ungaria şi a declanşării unui război de nimicire al românilor transilvăneni, acest plan de unire al tuturor naţionalităţilor nu s-a putut realiza! Fără a intra în amănunte, antiromânismul, şovinismul, exclusivismul etnic şi ura ancestrală, manifestată de unguri şi capii lor revoluţionari, faţă de români, constituie principala cauză a înlăturării oricăror punţi de înţelegere dintre revoluţionarii români şi maghiari şi a înfrângerii celor două revoluţii, de la 1848-1849! Politica reacţionară, total antiromânească, a guvernului revoluţionar maghiar condus de Ludovic Kossuth, după anexarea brutală a Transilvaniei la Ungaria, a dus la izbucnirea unui adevărat război în această străveche ţară românească în cadrul căruia românii îşi apărau drepturile naţionale şi sociale. Imediat după cea de-a treia adunare a românilor de la Blaj, aceştia au trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei. S-au înfiinţat 15 prefecturi fiecăreia aparţinându-i o legiune iar Comitetul Naţional Român îndeplinea rolul unui adevărat guvern românesc. Conducătorii prefecturilor şi legiunilor erau numiţi din rândul tinerilor intelectuali români transilvăneni dar unele erau conduse şi de români moldoveni şi munteni veniţi de peste munţi după înfrângerea revoluţiilor din Muntenia şi Moldova. Începând cu luna octombrie 1848, devine tot mai elocvent rolul determinant pe care Avram Iancu îl avea în derularea evenimentelor revoluţionare. Sub coordonarea sa legiunile armate româneşti au alungat reprezentanţii administraţiei nobiliare maghiare şi au dezarmat gărzile acestei nobilimi. În cea mai mare parte a Transilvaniei a fost instaurată administraţia românească, a fost introdusă limba română ca limbă oficială, au fost numiţi funcţionari şi judecători români. Datorită ofensivei „armatei revoluţionare maghiare” conduse de Iosef Bem (începând cu decembrie 1848), şi a represiunii barbare declanşate de acesta, la ordinul lui Kossuth, împotriva românilor, a organizării „tribunalelor de sânge” şi a „echipelor de vânătoare de români” care au ucis mişeleşte şi în mod laş mii de români ardeleni, Avram Iancu organizează apărarea Munţilor Apuseni ca pe o adevărată „ţară românească”. În această etapă a evenimentelor revoluţionare, Avram Iancu ocupă un loc distinct, predominant care i-a conferit statutul de strălucit conducător militar şi politic al tuturor românilor. În aceste momente de răscruce pentru naţiunea sa Avram Iancu arată „geniul său organizatoric…dovedit în multiple împrejurări grele. El n-a avut un plan în înţelesul militar academic. Avea aşa numitul „ochi al câmpului de bătaie”. A acţionat permanent potrivit împrejurărilor ivite. Totdeauna aprig cu acţiunile duşmănoase, bun cu cei năpăstuiţi, drept şi omenos cu oricine îi cerea ocrotire sau suferise vreo nedreptate, indiferent de naţionalitate”. În reuşita acestei organizări, administrative, politice şi militare, a Munţilor Apuseni, în fapt a apărării naţiunii române aflate atunci în faţa pericolului de a fi nimicită de ancestralul duşman maghiar, Iancu a avut de partea sa sprijinul necondiţionat al minunaţilor săi moţi care credeau atât de mult în el încât l-au supranumit  „Craiul munţilor”. Deosebit de relevantă a rămas pentru noi descrierea profilului moral al acestor bravi români făcută de marele istoric Nicolae Bălcescu: „Fost-am de am văzut eu însumi pe acei îngrozitori moţi…hrănind o ură fanatică către duşmanii lor, astfel cum trebuie să fie orice popor în războaiele naţionale, dar am găsit întrânşii multe simţăminte omenoase, înalte şi generoase. În acea vreme când inima îmi era zdrobită, căci din toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmani străini, fusei fericit a găsi acolo pe acele piscuri uriaşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească înfocată şi puternică…Seara, după ce toată ziua străjuiau petecile, se hărţuiau şi luptau cu duşmanii, îi vedeai adunaţi pe lângă focuri care povestind…Apoi cu toţii, juni, bărbaţi şi bătrâni se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cântări de vitejie şi naţionalitate mai cu seamă, de vreo puternică şi frumoasă <Marseilleză> a d-lui Andrei Mureşanu – < Deşteaptă-te române  din somnul cel de moarte> pe care o cântau chiar şi în mijlocul focurilor şi a urletelor de tunuri”. Având astfel de oameni în jurul său, Avram Iancu a înfăptuit actul glorios al luptelor din cetatea Munţilor Apuseni. Armatele maghiare conduse de Hatvani, Kemeny Farkas şi Vasvari Pal au suferit înfrângeri consecutive catastrofale în confruntările cu oastea populară a lui Iancu aflată sub conducerea prefecţilor Axente Sever, Simion Balint, Ioan Buteanu, Vasile Moldoveanu, Petre Dobra ş.a. Referindu-ne doar la ultima dintre acestea, cea de la Fîntînele (6 iulie 1849), rămasă în istorie ca „unul dintre cele mai înălţătoare episoade ale revoluţiei române” în ansamblu, nu putem să nu remarcăm că ”Avram Iancu îşi făcuse datoria de comandant al acestei rezistenţe. O organizase din vara anului 1848, o condusese prin grele încercări timp de 7 luni; el reprezenta acum însuşi poporul român din Transilvania…” dar nu numai ci şi pe fraţii români din Moldova şi Ţara Românească care în anul 1848 au înscris ţările lor pe orbita revoluţiei paşoptiste europene şi cu care românii transilvăneni prezenţi la Adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848), printr-o înălţătoare pildă de conştiinţă naţională, şi-au manifestat deschis dorinţa de a se unii într-un singur stat: „Noi vrem să ne unim cu ţara”. Peste timp ne-au rămas numeroase mărturii despre eroicele lupte din Munţii Apuseni purtate de bravii moţii ai lui Avram Iancu, demni urmaşi ai marilor daci, sacrificiile şi lipsurile îndurate de ei în timpul acestui război. Din multitudinea acestora, de reţinut sunt, în primul rând, cele aparţinând combatanţilor aşa cum  este şi aceea a lui Vasile Moldoveanu, prefect în revoluţie, cuprinsă în „Memoriile” sale: „Nu ştiu cum era cu putinţă să trăim în acele timpuri. Făceam ştrapate care ţi s-ar părea că întrec puterile omului. Susţineam lupte îndelungi şi disperate. Porneam în vreo direcţie către marginile munţilor şi niciodată nu aveam proviziune în traistă barem de-o mâncare bună. Dacă avea careva dintre noi o bucată de pâine sau mălai, le lipsea celorlalţi, şi o bucată o împărţeau de multe ori în 10 – 15 părţi, iar dacă ne puteam ospăta cu o bucată de mălai şi cu o oală de lapte covăsit, două zile nici nu ne mai gândeam la mâncare. Viaţa în noi o susţinea mai mult entuziasmul ce ni-l inspira sfinţenia cauzei pe care o apăram”. Dar relatări semnificative cu privire la eroismul românilor conduşi de Iancu au fost făcute chiar şi de contele Kemeny Farkas, comandantul ungur învins ruşinos de Avram Iancu, într-un raport  din 17 iunie 1849: „Românii sunt cel puţin 70 000, dintre care înarmaţi cu puşti sunt aproximativ 10 000; ceilalţi au lănci. Se bat mai bine ca soldaţii lui Puchner (comandantul suprem al armatelor imperiale), sunt fanatizaţi şi desperaţi. Dacă îi goneam de pe un deal, fugeau cu schimbul pe celălalt. Fugeau bine, parcă ar fi avut aripi la opinci, pe când soldaţii mei scoteau limba şi se rostogoleau de pe muchie. A-i învinge în modul acesta este cu neputinţă.” La fel, pe aceleaşi coordonate, publicaţia de limbă maghiară „Honved”, de la Cluj, publica în acele zile declaraţia căpitanului ungur Gabany care recunoştea superioritatea combativă a luptătorilor moţi: „La munte, fiecare tufă, fiecare colină, fiecare stâncă trebuie cucerite rând pe rând şi, după ce ai luat-o, tot n-ai câştigat nimic, deoarece inamicul se îndepărtează pe cărări ascunse, dar bine cunoscute de el şi apare în spatele tău. Prin urmare, nu poţi numi al tău decât punctul pe care stai în ultimul moment. Între Zlatna şi Abrud se întinde un defileu îngust, pe care numai văzându-l îţi poţi da seama ce înseamnă războiul cu românii. Imaginează-ţi o vale adâncă, înconjurată cale de patru ceasuri de vârfuri înalte; adaugă apoi baricadele, podurile stricate şi după fiecare arbor câte un român…şi după aceea te vei lămuri de felul de luptă al moţilor. Nu sunt laşi, după opinia celor mai experimentaţi ofiţeri, şi rezistă mai bine în luptă..”

Rolul extraordinar pe care Avram Iancu l-a avut în această etapă a evenimentelor revoluţionare este susţinut şi de realitatea că el a reuşit să apere şi să păstreze liberă zona Munţilor Apuseni, în condiţiile în care în mai 1849 Transilvania şi Banatul (cu excepţia Timişoarei) fuseseră cotropite de armata ungară. Munţii Apuseni au devenit atunci ultima zonă de rezistenţă a românilor din timpul revoluţiei paşoptiste, în întregul  ei. Planul de apărare conceput de Iancu se axa pe avantajele oferite de terenul muntos şi de condiţiile naturale care făceau din Munţii Apuseni o adevărată cetate naturală greu accesibilă. În viziune sa de bun strateg Iancu a organizat militar şi a determinat întărirea localităţilor importante din munţi, Abrud, Zlatna, Câmpeni şi Turda precum şi apărarea celor trei principale căi de acces spre interiorul munţilor respectiv Valea Arieşului, apărată de Simion Balint, zona dinspre Zlatna, apărată de Axente Sever şi partea Zarandului, apărată de Ioan Buteanu. Cetatea Munţilor Apuseni a rezistat până în luna iunie 1849 când au intervenit trupele Rusiei ţariste şi cele habsburgice, intervenţie care, de altfel, a generat înfrângerea definitivă a armatelor aşa zise revoluţionare maghiare.

Avram Iancu a rămas personalitatea cea mai luminoasă a acestui capitol eroic din istoria românilor şi pentru faptul că el s-a identificat total cu lupta şi aspiraţiile sociale şi naţionale ale ţăranilor moţi români din rândurile cărora provenea. Această realitate  i-­a permis să conştientizeze, înaintea multor altor fruntaşi revoluţionari români transilvăneni, că „ nu cu argumente filozofice şi umaniste vei putea convinge pe aceşti tirani (referire la duşmanul ancestral maghiar – n.n.), ci cu lancea ca Horea”.

Va urma…

 Bibliografie:

1-      Nicolae Bălcescu, Opere , vol I, Buc., Ed. Academiei, i953;

2-      Silviu Dragomir, Avram Iancu, Buc., 1965;

3-      Pompiliu Teodor, Avram Iancu în memorialistică, Ed. Dacia, Cluj, 1972;

4-      Florian Dudaş, Avram Iancu în tradiţia poporului român, Ed. Facla, Timişoara, 1989

Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu

Vezi si:

Avram Iancu, eroul rămas veşnic în conştiinţa naţiunii române – 140 de ani de la moartea sa (Partea I-a) ;

Avram Iancu, eroul rămas veşnic în conştiinţa naţiunii române – 140 de ani de la moartea sa (Partea II-a) .

(Visited 447 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. S-o tineti tot asa domnii mei.
    Am impresia ca in curand o sa fiti singura (si ultima) spinare dreapta din blogosfera romaneasca.

    Multumiri pentru ceea ce faceti.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.