Avram Iancu, eroul rămas veşnic în conştiinţa naţiunii române – 140 de ani de la moartea sa (Partea a II-a) În preajma revoluţiei
Avram Iancu, viitorul conducător al revoluţionarilor români din Transilvania, a devenit cunoscut şi apreciat între colegii săi de la Cluj, în primul rând, prin acele caracteristici distincte ale personalităţii sale, respectiv demnitatea, mândria, sinceritatea şi generozitatea. Aceste coordonate evidente ale caracterului său au ieşit la iveală cu prisosinţă în timpul evenimentelor revoluţionare din 1848-1849. Între contemporanii evenimentelor premergătoare revoluţiei care amintesc faptul că încă din anii 1844-1845 Avram Iancu se număra printre conducătorii tineretului studios clujan, s-a aflat şi Silvestru Moldovan care a lăsat posterităţii următoarea caracterizare a Iancului: „Avram Iancu era un om foarte popular şi el iubea foarte mult poporul. Cînd era student la Facultatea de Drept din Cluj, el conversa de preferinţă cu studenţii români cei mai fără mijloace, pe care adesea îi ajuta cu cărţi, haine, uneori cu bani ca să poată participa la cîte o petrecere, la teatru…”
După absolvirea Facultăţii de Drept, Avram Iancu a intenţionat să ocupe un post de avocat la guberniul din Cluj, dar a fost refuzat întrucât nu era nobil, ci „plebeu” român, accesul la aceste funcţii fiind asigurat numai nobilimii maghiare şi secuieşti. Evident fiind jignit în demnitatea sa de acest refuz, pleacă la Sibiu unde lucrează ca practicant la administraţia fiscală. Aici stă puţin timp, deoarece nu a putut activa pentru o administraţie fiscală total potrivnică românilor şi condusă exclusiv de o nobilime maghiară exclusivistă şi şovină. Începând cu anul 1846 Iancu este cancelist la „Tabla regească” de la Tg.Mureş, instanţa juridică supremă din Transilvania, cu dorinţa de a deveni avocat apărător al moţilor săi asupriţi de cele două nobilimi dominante, cea maghiară şi cea secuiască. Timpul petrecut aici îi va desăvârşi şi fundamenta definitiv crezul său politic şi naţional, conturat în perioada anterioară, anume necesitatea imperativă a obţinerii drepturilor şi libertăţilor naţionale şi sociale pentru românii săi, a recunoaşterii naţiunii române de pe poziţii de egalitate cu naţiunile recunoscute maghiară, secuiască şi săsească. Aici, el se reîntâlneşte cu foşti colegi de la Cluj, dar leagă noi prietenii şi cu români pe care îi cunoaşte acum. Această prietenie avea ca numitor comun dorinţa eliberării din iobăgie a ţăranilor români şi obţinerea de drepturi naţionale şi sociale pentru naţiunea română majoritară din Transilvania. Între toţi aceştia, dintre care cei mai mulţi erau fii de iobagi români, s-au numărat: Vasile Fodor, Iosif Sterca Şuluţiu, Vasile Lacea, Ioan Secăreanu, Ilie Măcelariu, Alexandru Papiu Ilarian, Samuil Poruţiu ş.a. O caracterizare făcută de marele istoric Silviu Dragomir, evidenţiază elementele de caracter şi personalitate ale acelora ce se aflau deja în fruntea tineretului cancelist şi în preajma lui Avram Iancu: „Iancu, Papiu Ilarian şi Samuil Poruţiu se disting mai ales în cercul restrâns care se constituie în Tg.Mureş. Alexandru Papiu Ilarian are faima celui mai bun student al şcolilor din Cluj, Poruţiu este respectat pentru distincţia personală şi pentru maturitatea ideilor sale, iar Iancu se ridică mai presus de colegi prin farmecul înăscut, prin pasiunea ce o pune în convingerile politice şi prin voinţa care nu cunoaşte nici un obstacol.” Memorialistica despre Avram Iancu, din perioada mureşeană, a reţinut şi relatări despre implicarea sa în acţiuni de sprijinire a iobagilor români angrenaţi în procese nesfârşite cu proprietarii de pământuri, nobili maghiari şi secui, sau cu administraţia fiscală. Iobagii români care percepeau pe bună dreptate nobilimea maghiară ca fiind răspunzătoare de asuprirea socială şi naţională la care erau supuşi căutau ajutor la „canceliştii” români de la Curtea supremă de justiţie de la Tg.Mureş (Tabla regească), dar în primul rând la Iancu pe care îl considerau, datorită originii sale sociale şi solicitudini ca fiind unul de al lor. Acest fapt a atras admiraţia, încrederea şi dragostea românilor asupriţi faţă de Iancu constituind şi unul dintre motivele pentru care el a putut organiza, sub comanda sa, chiar de la debutul revoluţiei, mii de români dornici să-şi dea viaţa pentru el şi dezideratele sociale şi naţionale ale revoluţiei paşoptiste din Transilvania! Tot în perioada cât s-a aflat la Tg.Mureş, fiind interesat să cunoască cât mai multe despre situaţia iobagilor români, Iancu face dese deplasări în satele din Câmpia Mureşului, Bogata de Mureş, Chiraleu şi Sîngeorgiu unde intră în contact cu suferinţele şi nedreptăţile la care erau supuşi ţăranii români şi unde îi va cunoaşte pe fruntaşii locali Nicolae Vlăduţiu, Vasile Moldovan, Nicolae Mureşan şi Simion Farago. Adepţi, ca şi el, şi susţinători ai ideii necesităţii luptei pentru libertate naţională şi socială toţi aceştia se vor alătura lui Avram Iancu, ca luptători, în revoluţia ce se apropia. Dintre ei, Simion Farago a avut un sfârşit tragic la începutul anului 1849, când fiind luat prizonier de unguri a fost omorât, în mod barbar, prin sfâşierea în bucăţi a trupului său. Referindu-se la aceste peregrinări ale Iancului, istoricul Silviu Dragomir explică şi scopul lor: „Excursiile întreprinse de-a lungul Cîmpiei ardelene recoltează şi alţi aderenţi pentru lupta de emancipare socială şi naţională. Nicolae Vlăduţiu, tânăr preot în Bogata de Mureş şi Vasile Moldovan, teolog în seminarul din Blaj, vor deveni luptători combatanţi alături de Iancu. Ei au fost cuceriţi de firea deschisă, de temperamentul vesel şi de încrederea nemărginită a acestui moţ în biruinţa dreptăţii. Contactul cu viaţa cărturarilor de aici îl ajută pe viitorul conducător de mase să cunoască mai aproape nevoile unui ţinut roditor, transformat însă prin regimul social într-o ţară de şerbi. Dar chiar şi în căsuţele popilor de la ţară şi ale ţăranilor iobagi, care îl cinstesc cu dragostea lor, el găseşte pretutindeni semnele redeşteptării.” În paralel cu aceste călătorii, Iancu ia cunoştiinţă despre mişcările de revoltă periodice, protestele în faţa autorităţilor, plângerile şi răzmeriţele locale ale iobagilor români din satele Munţilor Apuseni precum au fost cele de la Câmpeni, Baia de Arieş, Zlatna şi Abrud sau cele din 1846-1847 conduse de Ecaterina Varga. El cunoştea viaţa grea a moţilor săi şi savamolniciille de tot felul pe care trebuiau să le suporte pentru a-şi asigura existenţa. Datorită asupririi de nesuportat exercitate de autotputernica nobilime maghiară dar şi de aparatul fiscal excesiv habsburgic se produce, mai ales acum, între locuitorii Munţilor Apuseni şi autorităţi o ruptură ce se va perpetua, va deveni iremediabil de asanat şi va genera dorinţa tot mai evidentă pentru românii din întreaga Transilvanie de a declanşa lupta deschisă pentru liberate naţională. La acestea se adăugau acţiunile tot mai numeroase de maghiarizare forţată şi deznaţionalizare a românilor ardeleni, lucru pe care Avram Iancu îl cunoştea, de altfel, şi din perioada şcolii de la Zlatna, când i-au fost maghiarizate forţat numele şi religia! Şi în perioada petrecută la Tg. Mureş, ca şi la Cluj, Avram Iancu a fost preţuit şi respectat de colegii săi. La aceasta a concurat bineînţeles şi faptul că el devenise matur din punct de vedere politic şi beneficia de o solidă educaţie intelectuală şi socială, realitate recunoscută chiar şi de unii dintre colegii săi maghiari. În acest sens, Csernatoni Zsigmond scria într-un ziar de limbă maghiară, apărut la Tg.Mureş, la câţiva ani după revoluţie, că: „Iancu era personalitatea cea mai distinsă dintre canceliştii români atât prin cultură cât şi prin calităţile sale;el precum şi Papiu…erau conducătorii tineretului de naţionalitate română”. În ceea ce-l priveşte pe Avram Iancu formaţia sa intelectuală, consolidată definitiv în perioada petrecută la Tg.Mureş, se încadrează, aşa cum specifica istoricul Pompiliu Teodor „pe coordonatele spiritualităţii secolului naţionalităţilor, înscrisă în cadrul romantismului european”. Prin urmare, potrivit aceluiaşi istoric renumit „Cel care (n.n.-Avram Iancu), prin mediul social din care se ridică, cunoştea mai bine decât oricare altul viaţa poporului său nedreptăţit, a ştiut să detaşeze dintr-o amară experienţă socială valoarea elementului popular pentru devenirea istorică a naţiunii”, căci „ călăuzit de ideile bărnuţiene, ale revoluţiei româneşti, Avram Iancu îşi desfăşoară activitatea prin apelul la acţiune populară”. Cu o personalitate bine definită în faţa moţilor săi care îl considerau drept conducătorul lor încă din primăvara anului 1848, reperat ca atare de autorităţi şi nobilimea maghiară, guvernatorul Transilvaniei, Teleki, un şovin notoriu, declanşează o serie de acţiuni de îndepărtare a Iancului din mijlocul moţilor şi de a-l împiedica să acţioneze, toate rămase fără rezultat. Aşa cum se va vedea, Avram Iancu va imprima revoluţiei cele două coordonate fundamentale, liberate socială şi liberate naţională, enunţate în primul rând de Simion Bărnuţiu, dar şi de alţi teoreticieni ai ideologiei naţionale a românilor din Transilvania.
Va urma…
material de Colonel (r) prof. Claudiu Aiudeanu