Aspecte spirituale în închisorile regimului comunist

Tentaţia de a îngroşa conturul lucrurilor, în bine sau în rău, stă oare­cum în natura omului. O notă subiectivă îi însoţeşte aproape orice act, iar judecata senină, definitivă, pare să rămână un pios deziderat. Nu e o con­cluzie decepţionistă, ci una extrasă dintr-o lungă analiză de fapte, mărtu­rii, restituţii fragmentare sau de ansamblu pe seama regimului comunist. După două decenii de la abolirea de jure a acestuia, suntem încă în situaţia de a-i aproxima conturul.

S-au pus în evidenţă, până acum, mai ales ororile, cruzimile, acţiunile bestiale din sistemul respectiv, iar bilanţul e teribil. Şi în acest domeniu, discursul restitutiv a pornit de la recuperarea faptelor pentru a ajunge la secvenţe monografice, la sinteze şi chiar la un metadiscurs, anevoie reali­zabil întotdeauna, dar, mai ales, la vreme de criză.

Modalităţile de recuperare răspund momentan la nevoile informării şi ale confesiunii, ceea ce i-a adus în prim-plan pe „arhivişti” şi pe autorii de memorii, mai mulţi decât se crede în genere. Chiar şi acolo unde imaginile sunt privilegiate, este evidentă preocuparea de a strânge şi sistematiza informaţia existentă. S-a imaginat chiar, ca formulă bilanţieră, o „arhivă a durerii”, abia schiţată la finele secolului XX şi rămasă un proiect deschis, conceput de câţiva istorici şi artişti. S-a tipărit apoi şi un preţios Album memorial, ilustrând monumente ce glorifică lupta împotriva sistemului comu­nist. Un alt corpus îi evocă plastic pe noii martiri din zona carpato-danu­biană, nesfârşită catenă de orori ale regimului totalitar, ateist şi violent, care s-a înstăpânit la noi după ultimul mare război. Să mai amintim încă unul, Fericiţi cei prigoniţi, la fel de impresionant în ilustrarea prigoanei comuniste.

Grafica unui bun cunoscător sprijină efortul restitutiv cu privire la „gula­gul românesc”, aruncând o lumină crudă asupra acelui univers. Ea nu spune însă nimic sau aproape nimic direct despre latura inefabilă, de rezis­tenţă spirituală, care a făcut posibilă supravieţuirea. Pictorul trecut prin arcanele acelui gulag declară singur că şi-a propus să prezinte numai „latura întunecată a sufletului omenesc, viziunile nemiloase, dramatice şi înspăi­mântătoare, fantasme care prind viaţă atunci când raţiunea adoarme şi voinţa omului este guvernată de ură, de pustie, durere şi mârşăvie”. Spera ca în felul acesta să impresioneze mai mult noua generaţie. Dar e destulă această selecţie de imagini terifiante? Spun ele tot adevărul despre acel univers al ororii? Mâinile împreunate a rugă şi blestem cu care se deschide albumul sugerează deja un răspuns. Există şi o altă dimensiune, nu mai puţin reală, aceea a rezistenţei spirituale, a dimensiunii creştine, nu o dată pusă în lumină sub presiuni de orice fel: „Dacă vor tăcea ei, vor striga pie­trele” (Ioan, 9, 40).

Mărturiile culese până acum, din proprie iniţiativă sau pe seama unor instituţii specializate, constituie deja o masă enormă, susceptibilă de cele mai diverse abordări. Domină însă cantitativul, ca răspuns, desigur, la nevoia de a stabili mai întâi faptele, ca la orice temă studiabilă. Observaţia pe orizontală a putut înregistra aspectele demne de interes sociologic, dar nu era în măsură să dea seama de cealaltă dimensiune, verticală, a existen­ţei noastre. Cantonarea excesivă în imanent a sporit cazuistica, nu şi efor­tul interpretativ, a cărui „modestie” a fost deplânsă nu o dată. Mircea Eli­ade a făcut-o în mai multe rânduri, ca unul ce se interesa în exil de realită­ţile româneşti sub dictatură, identificând mai cu seamă experienţele spiri­tuale la limită. Jurnalul său conţine multe comentarii de acest fel, între care, venind din spaţii filozofico-morale diferite, experienţele asumate de Mircea Vulcănescu, Richard Wurmbrand, N. Steinhardt, pentru a nu aminti decât nume de rezonanţă.

I-au atras atenţia doi cineaşti francezi care fuseseră la Buchenwald şi Dachau. „Amândoi spun că au descoperit o nouă condiţie umană în închi­soare; s-au convins acolo că omul este şi altceva decât crezuseră până atunci; că există o realitate spirituală, că există stări indescriptibile”. O asemenea realitate consolează şi edifică asupra unui absolut de care omul modern nu mai e conştient, capacitatea lui de a uita fiind fără limită. Pe fostul său prieten M. Vulcănescu, care şi-a sfârşit zilele în închisoare, eroic, îl citează cu îndemnul testamentar „Să nu ne răzbunaţi”, concluzie la care au ajuns şi alţi comilitoni. Întâlnirea dintre călău şi victimă, în spaţiul recluziunii, comportă oricum o dimensiune spirituală peste care nu se poate trece. Memorialistica e plină de asemenea exemple, încă nepuse în lumină de exegeţi, deşi s-au făcut unele sistematizări pe această linie.

În numele unei serii de mărturisiri, un preot se socotea îndrituit să spună, consensual, că „a trecut de la luptă la jertfă, de la jertfă la iertare, de la iertare la iubirea vrăjmaşului”, realizând o metamorfoză spirituală întru modelul cristic, cel despre care Vladimir Ghika spunea că e „singurul care nu uită”. La un moment dat, supus unei intervenţii chirurgicale, Monseniorul se ruga, deplin conştient că are „în acelaşi timp abdomenul deschis, ochii deschişi şi cerul deschis”, cerimea la care se raporta, atât de frumos, în alt loc. Cum era să nu se simtă un om liber? Cum să nu-i fi îndemnat şi pe alţii să devină liberi prin contopirea cu divinul?

Împăcarea cu statutul închisorii ca detentio honesta era o soluţie la înde­mâna oricui, însă deloc uşor de pus în practică. Filosoful Constantin Noica a mers până la a-l preface pe adversar în „fratele Alexandru”, un semen afin cu fratele biblic, pentru care se cuvine a ne ruga, căci numai astfel se poate rupe catena răului, cauzalitatea malefică. Se putea ajunge foarte sus în această compasiune. În timpul unei anchete nocturne, cum erau atâtea, Nicole Valéry-Grossu L-a invocat pe Dumnezeu, ceea ce a produs o dezlănţuire de mânie a anchetatorului: „Niciodată n-am fost atât de înspăi­mântată ca în noaptea aceea. Mă învinuiam că prin cuvintele mele l-am incitat pe acest om la ură şi blasfemie împotriva Creatorului”. Eroina acestui episod e chiar autoarea cunoscutei cărţi de memorii Binecuvântată fii, închisoare, gândită în consonanţă cu ceea ce scrisese şi Soljeniţîn des­pre rolul recluziunii politice.

Se admite că „unii au acceptat de la început temniţa ca pe o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi ca prilej de studiu şi meditaţie. Astfel, Ioanide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unei trăiri interioare ce au dus la o cunoaştere de sine şi la înlocuirea patimilor cu virtuţi, după modelul Sfinţilor Părinţi”, echivalând cu o renaştere.

Au suferit mai mult, pare-se, cei care socoteau că se află după gratii numai ca rezultat al unei erori ce se cuvenea denunţată, dacă nu şi supusă vindictei de îndată ce va fi posibil. O asemenea logică prelungea la nesfârşit catena răului, sporind, totodată, chinurile recluziunii.

Aşa o prezintă N. Steinhardt în „jurnalul” său, cu trimiteri insistente la valorile creştine, pe care le asumase cu fervoare, însă şi la stoica aequani­mitas, pe care o regăsea acum şi în practica monahală. Dacă evreul citat s-a convertit la creştinism printr-un monah ortodox, o creştină evreică, Sabina, soţia pastorului Wurmbrand, a făcut-o pe Nicoleta-Valeria Bruteanu (alias Nicole Valéry) să se devoteze misiunii creştine, binecuvântând chiar temniţa în care i-a fost dat să facă această alegere. Lacrimile de pocăinţă intră în această alchimie a regăsirii de sine, a unui nou echilibru bazat pe primatul spiritului. Pentru Liviu Brânzuşi, zidul temniţei devenea oglindă autocritică, bezna lăuntrică se prefăcea în lumină roditoare. Nici un pro­gres lăuntric nu i se părea posibil fără un riguros examen de sine, fără a interioriza suferinţa. Celula ajunsese, pentru el, ca şi pentru alţi comili­toni, o chilie monahală, un dar divin, o cale a crucii. Pentru altul, carcera însăşi, cu toate asprimile ei, devenea prilej de bucurie, de meditaţie senină.

Cei vizitaţi de muze se puteau socoti în avantaj, fiindcă puteau acorda timpului o altă valoare, consonantă cu vocaţia lor intimă. Creaţia răscum­pără orice suferinţă, spusese Lucian Blaga, în acord cu poetica înfiripată din vechime. În activitatea poetică a unora (Lena Constante, Harry Brauner, Nichifor Crainic etc.), depusă în deplină izolare carcerală, M. Eliade intuia „regăsirea funcţiei primordiale a memoriei”, salutară în acele împrejurări.

Poate nicăieri omul nu experimentează mai bine tăria Cuvântului ca acolo, între zidurile bine păzite ale închisorii. Cuvântul îi rămâne încă la dispoziţie pentru a-şi dovedi propria tărie, un mijloc de creaţie şi de elibe­rare totodată. Prin Cuvânt, el se pune în armonie cu El, cu sursa iniţială şi ultimă a Creaţiei.

Un arhiereu care a stat mulţi ani după gratii va mărturisi că rugăciunea şi poezia l-au făcut să reziste. Rostea „întregul rozar cu cele trei mistere, de bucurie, durere şi mărire”, se adâncea apoi în meditaţii pe teme religi­oase, compunea versuri, iar căutarea rimelor îl făcea să-şi uite un timp condiţia. „Eram fericit şi liniştit. Conversam cu cerul, cu natura”, medi­tând marile teme ale credinţei, căutând expresia adecvată fiecărui gând.Un fel de a petrece timpul cvasiuniform al recluziunii, dar şi de a exersa memoria, imaginaţia, aptitudinea conexiunilor. „Sufletul meu, pelerin pierdut”, aşa se definea la un moment dat, prin analogie cu păsările toam­nei sau cu miracolul primei zăpezi. Lupta cu timpul impunea o disciplină aparte, „iubire şi abandon în Providenţă”. Compasiunea pentru cei puşi să gestioneze închisoarea („instrumentele Domnului”) încăpea în această filosofie de viaţă dobândită cu vremea.

A suporta „calvarul” detenţiei în acele împrejurări nu era tocmai sim­plu şi nu sunt chiar puţini cei care au dat, pe parcurs, semne de oboseală, abandon, conduită nedemnă de statutul unui creştin. Anduranţa are limite pe care închisorile comuniste le-au pus adesea în lumină.

În cazul episcopului Anton Durcovici, se ştie că intransigenţa l-a condus spre un sfârşit prematur şi martiric, întâmplat la 10/11 decembrie 1951, la Sighet, acolo unde funcţionează acum un Memorial şi un Centru de studii privitoare la regimul comunist, memorial în care efigia arhiereului figurează la loc de cinste. Demnitatea lui, născută din credinţă şi din exerciţiu spi­ritual, s-a impus celor din jur, fie aceştia comilitoni sau torţionari, după cum ne asigură un alt prelat, Ioan Ploscaru, ale cărui amintiri din reclu­ziune constituie o preţioasă mărturie despre epocă, îndeosebi asupra rezis­tenţei religioase sub dictatura comunistă.

Aceeaşi soartă au avut-o, între alţii, tot la Sighet, istoricii Al. Lapedatu şi G. Brătianu, ultimul fiind omorât anume fiindcă refuzase să-şi schimbe opiniile despre teritoriile răpite de sovietici, convins că „adevărul rămâne, oricare ar fi soarta slujitorilor săi”. Credinţa, în acest caz, se afla în deplin acord cu adevărul în discuţie. În celula 8, unde fusese izolat la începutul anului 1952, G. Brătianu scrijelise pe zid un plan de istorie universală, un crucifix şi o rugăciune pe care un alt deţinut, Alexandru Raţiu, care i-a succedat în acelaşi spaţiu imund, a şi memorat-o. Rugăciunea adresată Mântuitorului era „foarte frumoasă, dogmatică şi poetică”, revelând un spirit profund creştin şi sensibil pe care însă martorul a uitat-o cu timpul.

Credinţa în Dumnezeu şi, pe cale de consecinţă, încrederea în izbânda adevărului l-au făcut pe G. Brătianu să reziste atunci când i s-a propus să fugă din ţară sau când, la Sighet, i se cerea să abjure ce scrisese despre Basarabia ca pământ românesc, dacă vrea să scape cu viaţă. A refuzat, acceptând jertfa, spre a salva adevărul pentru care militase ca istoric. Era convins că acel adevăr va dăinui.

Am evocat câteva exemple dintr-o vastă cazuistică a cărei analiză se află abia la început, în pofida imensei bibliografii acumulate. Se poate spune însă de pe acum că rezistenţa la opresiune şi supravieţuirea morală în închi­sorile regimului comunist s-au întemeiat, mai ales, pe credinţă, indiferent de confesiune, şi că apartenenţa cultică n-a fost acolo un impediment pen­tru dialog şi convieţuire fraternă. Analiştii cei mai avizaţi au sesizat în mediile respective manifestările unui homo religiosus, ale cărui note speci­fice urmau să prindă contur mai exact în viitor. „În căutarea plenitudinii noastre spirituale”, sintagmă deja în curs, e poate nota cea mai de seamă.Tipologia manifestărilor în cauză e complexă şi nu se poate defini în acest cadru, menit doar a semnala unele modalităţi mai accesibile. Regatul sufe­rinţei e nesfârşit.

Acad. Alexandru Zub, Iași 2010