Arhitectura bucureșteană – o dilemă

Arhitectura bucureșteană – o dilemă

by -
0 784

Luând la pas Bucureștiul zilelor noastre, este imposibil să nu remarcăm diversitatea stilurilor arhitecturale care îi presărează străzile mai mult sau mai puțin atinse de istorie. De la „clasicele” bulevarde în stil franțuzesc, la case românești și clădiri multifuncționale și ultramoderne, cu un număr de etaje compus din două cifre și… să nu uităm, vibrantul Centru Vechi al urbei, în zilele noastre loc de pelerinaj pentru tineretul bucureștean, fie el nativ sau venetic.

Bucureștiul acesta are multe locuri și clădiri-simbol, spații încă frumoase și neatinse foarte tare de blueprintul postmodernist – spre exemplu, clădirile din Piața Revoluției, cu al său Ateneu sau cu actualul Muzeu Național de Arte. Cu toate acestea, la numai doi pași de clădiri exponente ale unui stil arhitectural coerent și elegant, întâlnim și exemple de clădiri noi, vechi, sau – și aceasta este chiar cel mai bizar ideal-tip – combinații (să le spunem de vechiou, adică și vechi și nou în același timp, dar fără de început, fără prezent și cu un viitor incert), construcții care ies în evidență fie prin mărime, fie prin colorit, fie prin formă, fie prin plasament.

Un astfel de exemplu îl constituie chiar sediul Uniunii Arhitecților din România, care, grație unei legi urbanistice deosebite, păstrează o fațadă și astfel o primă jumătate (partea inferioară) arhitectonică de inspirație aproape clasică pentru București, deasupra căreia se înalță somptuos încă niște etaje de sticlă gri-albăstruie care reflectă psihedelic blocurile comuniste din jur1. Acesta este doar un exemplu, dar (din păcate) Bucureștiul ne oferă alte atâtea posibile subiecte de comentariu!

Să ajung și la marea, vechea și veșnica mea dilemă din ultimii ani: ce influență are această semi-debandadă arhitecturală asupra locuitorilor capitalei? Mă întreb, mai știm să fim vecini? Dacă am fi la o conferință, poate aș solicita a show of hands pentru aceia dintre dumneavoastră care stau la bloc și intracționează cu vecinii mai mult decât cu un „Bună ziua!” grăbit și impus de spațiul mereu neîncăpător al liftului. Bănuiala mea este că nu aș reuși să ridic prea multe mâini.

În termeni sociologici, aș vrea să aflu dacă interacțiunea umană este în vreun fel condiționată de stilul arhitectural. Aș spune „stilul arhitectural dominant”, dar mă tem că nu mai putem identifica o dominantă în București, poate doar dacă fracturăm orașul în zone, în spațiu și timp. Ca să ofer și un răspuns dilemei, pregătesc (împreună cu o colegă) o mică cercetare de teren menită să răspundă măcar parțial întrebării de mai sus.

Până atunci, însă, închei cu un pasaj dulce-amărui din Tudor Arghezi: „Bucureștii au un farmec imprecis, și cu atât mai decisiv absoarbe, catifelează și digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari și mai bine înzestrate decât ale țărilor cu o veche cultură a pietrei și a canalizării. Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viața, încă de la gară. Viața este pe stradă, mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu. Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestânjenită.” (Cu bastonul prin București)

O singură rectificare – pe lângă uliță și mahala, care poate nu sunt atât de maligne, acum mai intră și occidentul, călare pe buldozer, ținând într-o mână legi aberante și în cealaltă planuri urbanistice incerte.

Acesta este doar un exemplu, să mă ierte arhitecții din toată țara pentru îndrăzneală, dar a fost parcă cel mai la îndemână, având în vedere că această clădire a reușit sa ajungă în numeroase topuri ale celor mai bizare/extraordinare (a se citi ieșite din comun) clădiri din lume sau din Europa. (autor: Andreea Băceanu, Revista Clipa)

(Visited 198 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.