Alexandru Zub – Apărarea identității proprii… e o necesitate inexorabilă

Alexandru Zub – Apărarea identității proprii… e o necesitate inexorabilă

by -
0 531

Interviu cu academicianul Alexandru Zub din 2010

de Cassian Maria Spiridon

Material preluat din Gazeta Culturală

Mă simt mai aproape de Jurnalul lui N. Steinhardt si de Memoriile optimisteale lui Andrei Ciurunga. Domnule academician Alexandru Zub, Memorialele lui Vasile Pârvan (de a cărui operă v-ati ocupat, îngrijind si publicînd, însotite de studii proprii,cîteva volume) aceste cutremurătoare, nu mai putin înăltătoare imne ale iubirii de Tară, ar mai putea fi prezentate si sustinute astăzi, dacă nu la nivel de liceu, măcar tinerimii universitare!? Ar mai putea să-i impresioneze nenumăratele jertfe ale înaintasilor întru continuitatea noastră? Spiritul lor ar mai avea capacitatea să rezoneze cu Memorialele marelui istoric?

Alexandru ZUB: Istoria e un proces în care totul se schimbă, inclusiv relatia oamenilor cu trecutul. În ultimul timp, mai ales după disolutia regimului comunist,această relatie s-a deteriorat sensibil, pe seama unor mutatii ce nu-i privesc doar pe români. Timpul are acum o altă cadentă si o altă sensibilitate. E normal ca tinerii să manifeste o anume impacientă în raport cu schimbările produse. Nu e de dorit însă ca această nerăbdare să devină un refuz al valorilor noastre istorice si de cultură, cele care ne asigură identitatea si viitorul.Momentan, ei par mai curînd înclinati spre refuz,însă nu se justifică o judecată globală de acest fel. Oricînd există, în orice generatie, elemente de redresare si de prospectie. Să fim optimisti, pe cît posibil, în spiritul Datoriei noastre, patetica lectie inaugurală a lui V.Pârvan, text ce ar trebui să stea la îndemîna oricărui pedagog de azi si cu atît mai mult a formatorilor de opinie.

Anii grei de detentie politică în ce măsură v-au marcat? V-au modificat psihic si moral?

Experienta recluziunii silnice lasă urme, adesea insesizabile ori anevoie de circumscris. Cît despre mine,cred că am depăsit acel moment (peste sase ani) destul de senin, fără vreo prejudecată si cu o mare dorintă de a fi util semenilor mei. În alte cazuri, închisoarea a produs însă efecte dramatice, de necompensat. Asa se explică si diversitatea de atitudini în raport cu acea experientă.Personal, mă simt mai aproape de Jurnalul lui N. Steinhardt si de Memoriile optimiste ale lui Andrei Ciurunga.

Ca istoric aveti o activitate stiintifică recunoscută nu doar în Tară. Între preocupările constante sînt si cele cu privire la unitatea natională, cu trimitere specială la Basarabia si nordul Bucovinei, teritorii încă despărtite de Tara mamă. Care sînt sansele reîntregirii în actualul context european?

Din moment ce au fost ratate ocaziile din 1990-1991,iar românii s-au văzut nevoiti a trăi încă în două state, le rămîne să-si împlinească visul unitătii politice în cadrul Uniunii Europene, acolo unde România se află deja de cîtiva ani si spre care, cel putin declarativ, aspiră si statul dintre Prut si Nistru. Poate că există si altă solutie, dar nu momentan, cînd Parlamentul de la Chisinău are încă o majoritate comunistă.

Conduceti Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” si aveti o răspundere în cadrul sectiei de resort a Academiei Române. Mai sînt tineri pasionati în studierea acestei discipline?

În orice generatie există asemenea tineri, capabili să se pasioneze pentru studiul trecutului istoric. Problema e de a-i identifica la timp si a-i pune în situatia de a fi productivi în domeniu. Nu cred că momentul actual dispune de cele mai bune instrumente de selectie si promovare, pe linie formativă, ca si în zona cercetării.Este o chestiune la care factorii responsabili nu par să aibă încă un răspuns convenabil. Cît despre misiunea mea în cadrul sectiei de resort, la Academie, ea s-a si încheiat.

Ce ne puteti spune despre studiul istoriei în institutele de învătămînt, la toate nivelele, dar mai ales a istoriei recente, cu trimitere specială la dictatura comunistă si ravagiile ei?

Nu mai sînt profesor la catedră de aproape un deceniu si de aceea nu am un contact direct cu noile generatii.Stiu însă, din presă si din unele dezbateri publice, că istoria, ca si literatura, nu se bucură de atentia cuvenită,în programe, manuale, proiecte de cercetare, lucru deloc încurajator pentru domeniul în care profesez.Academia Română a dat semnale de alarmă în mai multe rînduri, intervenind la diverse foruri pentru ameliorarea situatiei, însă rezultatele par să fie modeste,dacă nu insesizabile. Din păcate, „umanistii” nu prea au căutare la ora actuală, deciziile importante le iau persoane prea putin sensibile la valorile trecutului.

Memorialul Sighet, unicat în Europa privind genocidul comunist, poate constitui o bună sursă documentară pentru manualele de istorie recentă?

Nu doar o sursă între altele, ci una indispensabilă, deoarece Memorialul Sighet a strîns si sistematizat o informatie extraordinară, dispune de o bancă de date, cea mai consistentă si mai bine pusă la punct, precum si de un personal calificat capabil să urmărească problemele. Fireste, autorii de manuale, ca si cercetătorii preocupati de istoria mai nouă ar trebui să intre în contact cu acel Memorial, care e dublat de un centru de studii pe măsură, unul care a publicat deja numeroase volume tematice sau de altă natură.

Românii au produs, cu două decenii în urmă, o schimbare decisivă. Care sînt acum, după 20 de ani, semnificatiile lui decembrie ‘89 pentru dvs. Ca persoană, dar si din unghiul de vedere al istoricului ce sînteti?

Nu am cum disocia persoana de profesionistul istoriei.Putem conveni, la această aniversare / comemorare(cine să mai distingă nuanta?), că românii au produs,cu două decenii în urmă, o schimbare decisivă, chiardacă ea nu a fost destul de radicală pentru unii. Tîrzie si însotită de convulsii dramatice, schimbarea din decembrie’89 este echivalentul unei revolutii, din moment ce a dus, cu chiu, cu vai, la un alt regim social-politic. Disputele pe această temă vor continua, desigur,fiindcă evenimentul în discutie a polarizat lumea românească, ducînd la confruntări ce par să dispună încă de resurse emotionale.

Către sfîrsitul anului 2006, de la tribuna Parlamentului,presedintele Băsescu a condamnat comunismul.În 2007 Legea lustratiei a fost votată de Camera Deputatilor, dar nici pînă astăzi n-a intrat la Senat spre a fi legiferată. Cum apreciati acest esec perpetuat de la boicotarea Punctului 8 al Proclamatiei de la Timisoara din 1990, pînă la intrarea în adormire a Legii lustratiei, fapte ce au permis mentinerea si consolidarea Sistemului ticălosit?

Ce se întîmplă încă, sub acest raport, e urmarea optiunilor impuse în prima jumătate a anului ‘90, prin Frontul Salvării Nationale, prin alegerile din mai si prin mineriada din iunie, etape ale instalării unui regim care a nemultumit o bună parte a electoratului si a produs tensiuni de tot felul.Într-un interviu acordat în noiembrie 1994 regretatului Iosif Sava, afirmati: „Veneam dintr-o familie care avea respect deplin pentru traditie, pentru vechile valori, iar opera de subminare a valorilor românesti a produs în mine o reactie de protest, de natură defensivă, ceea ce explică oarecum si întîmplările care au dus la arestarea mea, în 1958. Fiindcă în anii studentiei, cînd dumnea-voastră presupuneti în mod necesar un angajament marxist, eu eram, dimpotrivă, adept al unui alt tip de angajament, în spiritul traditiilor noastre istorice, din care voiam să nutrim un întreg program regenerativ.Asta s-a întîmplat în timpul evenimentelor din Ungaria si îndată după aceea, cînd nu se putea imagina o reactie deschisă, coerentă si eficace la programul de sovietizare a tării.

Am încercat asadar o recuperare insidioasă, prin programe stiintifice si culturale, a valorilor trecutului”. În actualul context multicultural si globalist, care ar mai fi astăzi sansele, căile salvării si conservării traditiei si specificului national?

Apărarea identitătii proprii, sub unghi etno-cultural, în contextul globalismului si al integrării europene e o necesitate inexorabilă, care a dus la măsuri defensive în multe state. Să ne gîndim la Irlanda, la Tările de Jos, chiar la Franta, unde reactiile contra uniformizării au fost destul de vehemente pentru a impune cel putin un respiro în realizarea constitutiei europene, asa cum au gîndit-o artizanii ei. Această situatie se regăseste si în alte locuri, inclusiv la euroscepticii din România. Prudenta nu strică nicicînd. Integrarea europeană se cuvine a fi negociată, pas cu pas, competent si stăruitor,fiindcă interesul national nu dispare în noua formulă, ci reclamă numai adecvări de la caz la caz.

Scrisul istoric comportă si o dimensiune estetică Tot în acelasi interviu subliniati că literatura e un bun instrument de pătrundere spre aceleasi realităti, dat fiind că istoriografia are ea însăsi o certă dimensiune artistică, pe care istoricii o recunosc de multă vreme. Între volumele pe care le-ati publicat se află si În orizontul istoriei, Eminescu, Glose istorico-culturale sau Junimea – implicatii istoriografice,care vădesc aplecarea d-voastră spre literatură,stilul scrierilor d-voastră evidentiază scriitorul (să ne amintim că sînteti membru al breslei scriitoricesti).Cît e literatură si cît e istorie în lucrarea dvoastră istoriografică?

Am spus deja, pe urmele lui Xenopol si Iorga, nu mai putin în spiritul lui Pârvan, că scrisul istoric comportă si o dimensiune estetică, una ce l-a făcut pe Iorga să declare că ar fi vrut să aibă „mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr”. Adevărul istoric si„poezia” nu sînt incompatibile, iar marii istorici au fost adesea si scriitori remarcabili. Să ne gîndim la Cantemir, la Kogălniceanu, afară de cei amintiti deja, pentru a întări concluzia de mai sus. De altfel, este de retinută istoricul T. Mommsen a primit premiul Nobel pentru literatură, ceea ce înseamnă că la începutul secolului XX conditia de istoric era compatibilă cu aceea de scriitor. Cît despre mine, trebuie să spun că, dincolo de orice vanitate scriitoricească, m-a interesat stilul, adică o cît mai bună adecvare între continut si formă, limpezimea expresiei, în sensul ilustrat de marii înaintasi în domeniu. Desigur, istoriografia pasoptistă, epoca Junimii, figura lui Eminescu, memorialistica si scrisul istoric din perioada interbelică, la care se adaugă studiile despre istoriografia mai nouă, m-au silit cumva să acord o anume importantă dimensiunii estetice a domeniului, însă fără exagerări si fără ostentatie. Dacă ar fi să revendic niste modele, as numi aici e.g. pe Andrei Otetea si T. Vianu, asadar un istoric „clasic” si un literat de întîie mărime. La amîndoi m-a impresionat limpezimea ideilor, precizia si eleganta formei. Ce să-si dorească, mai mult, un istoric?

Considerati, pe urmele lui Hermann Hesse, că misiunea istoricilor, misiune tragică, e să caute mereu ordine în dezordinea lumii. Stă în puterea istoricului ca din haosul lumii să clădească cosmosul ei, unul în care ordinea să facă legea?

Invocîndu-l pe Hesse, mă gîndeam la initierea ucenicului în tainele istoriei, care înseamnă a căuta ordinea în haos, sensul devenirii, structura în materia informă, expresia limpede în ceea ce părea confuz si incongruent. Însă ideea scriitorului elvetian trimite însă mai departe, la dimensiunea metafizică a discursului istoric, zonă la care prea putini rîvnesc si încă mai putini au acces.

După căderea comunismului, intrarea în NATO si UE, parcă ne-am pierdut suflul. Sîntem într-o inertie extrem de periculoasă. Ce program de anvergură ar putea reanima România, ar putea-o relansa?Europenizarea, de la administratie la infrastructură?!

Am impresia că lumea noastră are nevoie de solutii simple, pentru lucruri oarecum simple, cele care tin de normalitatea vietii. Nu sînt de mare folos „programele de anvergură”, atunci cînd lucrurile elementare se află în carentă. Nu voi obosi să reamintesc îndemnul tînărului Xenopol, la serbarea de la Putna din 1871, acela de a se mobiliza cu totii pentru a făptui binele posibil si a-i extinde cît mai mult raza de actiune. Dacă fiecare sar conforma acestui îndemn, rezultatul de ansamblu ar fi de natură să-i bucure pe toti, stimulînd demnitatea natiunii.

Revenind la Junimea, subiect la care ati meditat pe numeroase pagini, cum considerati actuala serie a„Convorbirilor literare” (unde sînteti parte din colegiu si permanent colaborator), prin raportarea la prima serie de acum mai bine de o sută patruzeci de ani?

Ar trebui să nu răspund la întrebare, tocmai fiindcă sînt implicat, însă ceva trebuie spus (am mai făcut-o), în sensul că seria actuală se situează în bună continuitate fată de timpul „eroic” al „Convorbirilor literare”.

În încheiere, vă dorim multi ani cu sănătate si putere creatoare si vă întreb, de la înăltimea celor saptezecisicinci de ani, cum vă apreciati trecutul si ce ne rezervă viitorul nouă, în calitate de cititori ai cărtilor d-voastră, dar si nouă ca natiune?

Este o vîrstă ce impune prudentă. Tot ce pot spune este că din proiectele conturate de-a lungul anilor numai o mică parte au ajuns pe „santier” si încă mai putine în librării sau biblioteci. Trăiesc acest moment cu sentimentul unui debitor insolvabil.

(Visited 69 times, 1 visits today)

SIMILAR ARTICLES

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.