Alba Iulia – un vis devenit realitate

Alba Iulia – un vis devenit realitate

by -
0 644

În Transilvania, mişcarea naţională română era cea mai puternică din toate teritoriile locuite de români şi aflate sub stăpânire străină. Aici exista o puternică burghezie română, cu solidă cultură politică, iar cele două biserici, ortodoxă şi greco-catolică, peste anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, dăduseră un sprijin masiv efortului de emancipare naţională; se manifestase, de asemenea, ca o forţă politică, vrednică de luat în seamă, secţia română a Partidului Social-Democrat din Ungaria, care, în toamna anului 1917, pentru a-şi marca individualitatea, a luat numele de „Comitetul Central român al Partidului Social-Democrat din Ungaria”.

Intrarea României în război şi primirea entuziastă făcută de românii transilvăneni trupelor eliberatoare au determinat măsuri represive ale autorităţilor maghiare: arestarea şi internarea în lagăre a unui mare număr de români, îndeosebi intelectuali (între care istoricul Ioan Lupaş), suspendarea publicaţiilor româneşti, maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti din zona de frontieră; au fost luate în considerare şi au cunoscut un început de aplicare planuri de colonizare maghiară în zonele româneşti.

Situaţia românilor transilvăneni, obligaţi să lupte în armata austro-ungară, drama lor de conştiinţă au fost ilustrate de personajul Valeriu Bologa din romanul Pădurea spânzuraţilor al lui Liviu Rebreanu. Cei ajunşi în prizonierat, pe frontul rus, au putut să-şi exprime liber convingerile politice. Ei s-au constituit în detaşamente de voluntari pentru a lupta pe frontul din România. Transilvănenii şi bănăţenii din lagărul de la Darniţa (în apropiere de Kiev) au redactat un manifest în aprilie 1917, în care se spunea: „cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional român, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înalte democraţii”.

Declaraţia de la Darniţa dă glas asocierii dintre aspiraţiile naţionale şi cele sociale; revoluţia din Rusia şi orientarea spre stânga, generată de suferinţele războiului, au potenţat curentele favorabile schimbărilor economice şi sociale — unele radicale, mergând până la instaurarea unor regimuri comuniste. Astfel de orientări se făceau simţite şi în Ungaria, unde criza militară şi politică era văzută ca un prilej prielnic de ieşire din monarhia habsburgică. Apariţia unei Ungarii independente însemna deopotrivă împlinirea unei aspiraţii ce urca la revoluţia din 1848 şi desprinderea de o Austrie considerată a fi, alături de Germania, culpabilă de declanşarea războiului.

Agitaţiile de la Budapesta şi asasinarea contelui Tisza, fostul prim-ministru identificat ca simbol al conservatorismului şi ultranaţionalismului ungar, au deschis calea spre putere contelui Mihaly Karolyi, un aristocrat veleitar, cu simpatii de stânga. Încă înainte de a fi numit prim-ministru, el intrase, prin Oszkar Jaszi, un intelectual, ce se manifestase încă dinainte de război ca apărător al naţionalităţilor nemaghiare oprimate, în legătură cu fruntaşii mişcării naţionale române.

Discuţiile cu naţionalităţile nemaghiare şi recunoaşterea, în principiu, a dreptului lor la autodeterminare urma, aşa cum se arăta în Declaraţia din 26 octombrie 1918 a Consiliului Naţional Ungar (ce reunea partidele Independent, Radical şi Social-Democrat) „să asigure o bază mai solidă integrităţii teritoriale a Ungariei”.

Partidul Naţional Român, al cărui Comitet Executiv îşi afirmase încă de la 12 octombrie intenţia de a asigura românilor transilvăneni statutul unei „naţiuni libere” şi de a-şi asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, a învestit pe Alexandru Vaida-Voevod să prezinte în parlamentul de la Budapesta poziţia partidului şi a constituit o delegaţie permanentă — o adevărată conducere operativă — alcătuită din Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad.

La 18 octombrie, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voevod a rostit cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”. Era întâia afirmare oficială a dreptului românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată.

în acest timp, venit la Viena de pe frontul italian, Iuliu Maniu găsea capitala imperială pradă haosului şi descurajării. Hotărât să pună bazele unei armate române, el a găsit nucleul ei în Regimentul 64 din Orăştie, care cu un efectiv de 5 000 de militari, rămăsese singura unitate militară unde disciplina continua să fie respectată. Preluând comanda regimentului — deşi avea doar gradul de locotenent —, Maniu s-a prezentat ministrului de Război, generalul Stoger-Steiner, pentru a-l informa că îşi asumase comanda unităţilor române din armata austro-ungară (în Capitală şi la Wiener-Neustadt se aflau circa 60 000 militari români). Unităţile române, al căror comandament s-a instalat în Ministerul de Război, au fost, în acele zile, singurele forţe de ordine într-o capitală anarhizată, pe ale cărei străzi răsuna „Deşteaptă-te, române!”. Pamfil Şeicaru consideră că în acel moment, „Iuliu Maniu înlesnea revanşa lui Avram Iancu şi a unchiului său (al lui I. Maniu — n.n.) Simeon Bărnuţiu. Niciodată in cursul vieţii lui politice Iuliu Maniu nu a mai atins culmea la care s-a înălţat în octombrie şi noiembrie 1918”.

La iniţiativa fruntaşului socialist Ion Flueraş, s-a constituit la 31 octombrie 1918, pe baze paritare — şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social-Democrat — Consiliul Naţional Român, organism destinat să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei naţionale. Câteva zile după crearea lui la Budapesta, Consiliul şi-a mutat sediul la Arad si a dat publicităţii un manifest, în care, după ce denunţa politica de oprimare şi deznaţionalizare dusă de guvernul ungar, declara: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă stăpânitoare istorică, naţiunea română, prin fiinţa ei însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoșesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti”. Manifestul respingea, în termeni categorici, orice formă de menţinere a românilor în frontierele unui stat maghiar, indiferent de regimul său: „Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania […] nu mai voieşte, sub nici o condițiune, să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent”.

În Transilvania şi în Banat, în timp ce maghiarii încercau, mai ales după răsturnările din Budapesta, în urma cărora puterea fusese luată de Mihaly Karolyi (iar Oszkar Jaszi devenise ministrul Naţionalităţilor), să-şi asigure controlul, românii se organizau atât pe plan politic cât şi militar. Simultan cu lupta naţională se desfăşurau şi acţiuni violente de caracter economic şi social. La Făget, ţăranii români, care atacaseră nişte magazii cu alimente — potrivit versiunii ungare — au fost supuşi focului jandarmilor, dar, în imposibilitate de a restabili ordinea, s-a făcut apel la …aviaţie! Un avion a bombardat ţăranii revoltaţi, provocând 104 morţi. La Giurcuţa, în urma atacării de către ţăranii români a castelului lui Urmanczy, deputat maghiar, detaşamentul sosit pentru restabilirea ordinii a executat 44 de persoane, arse apoi pe un rug improvizat.

Acte de violenţă s-au comis şi în Secuime, unde fruntaşi locali sau simpli locuitori români au fost oribil torturaţi, înainte de a fi executaţi.

Guvernul ungar a încercat să oprească secesiunea românilor prin trimiterea ministrului Naţionalităţilor, Oszkar Jaszi, la Arad pentru a duce tratative cu fruntaşii Consiliului Naţional Român, încercarea reprezentantului Budapestei de a păstra Transilvania în cadrul statului ungar, beneficiind de un statut de autonomie, a eşuat: Iuliu Maniu a rezumat la 14 noiembrie în două cuvinte obiectivul mişcării naţionale române: „Separarea deplină”.

Ea — separarea — trebuia să fie proclamată în cadrul unui for naţional reprezentativ, a cărui convocare ar fi fost anunţată de Consiliul Naţional Român. Guvernul ungar încheiase la 13 noiembrie un armistiţiu, la Belgrad, cu generalul Franchet d’Esperey, comandantul trupelor Antantei, în urma căruia ele puteau să înainteze, în Transilvania, până la Mureş.

În vederea desfăşurării Marii Adunări Naţionale, în întreaga Transilvanie, în condiţii de insecuritate, create de atacurile unor cete înarmate maghiare, românii şi-au desemnat delegaţii pentru adunarea ce urma să se desfăşoare la Alba Iulia, oraşul încărcat de amintiri istorice: cârmuirea lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei şi martiriul lui Horea şi Cloşca.

Pentru socialiştii români adeziunea politică unionistă nu a fost lipsită de întrebări asupra corectitudinii opţiunii lor. Keith Hitchins a explicat corect dilema socialiştilor români: „puteau ei însă să abandoneze cu conştiinţa împăcată o republică democratică (Ungaria după 31 octombrie 1918 — n.n.) în care se câştigase cea mai amplă libertate pentru un regat cu o lungă tradiţie a opresiunii de clasă, chiar dacă el era de aceeaşi naţionalitate cu ei? Astfel de considerente i-au determinat să stăruie ca Transilvania şi alte zone din Ungaria, locuite de români, să rămână autonome până când ar fi existat suficiente garanţii că România va deveni o ţară democratică şi că liderii ei vor înfăptui reforma constituţională şi cea agrară, garantând poporului bunăstarea şi o voce dominantă în conducerea propriilor treburi. Hotărârea lor de a sprijini unirea finală cu România, dacă aceasta era voinţa poporului român, nu a şovăit, totuși, niciodată”.

Socialiştii (Iosif Jumanca, Ion Flueraş şi alţii) au înţeles că obiectivele lor social-economice nu puteau fi obţinute decât într-un stat naţional, în cadrul căruia, prin unificarea partidelor socialiste, avea să se creeze un partid socialist puternic, în măsură să promoveze interesele muncitorimii şi ţărănimii. Este un semn al maturităţii lor politice faptul de a nu fi cedat la cântecul de sirenă al socialiştilor unguri şi de a fi acordat prioritate naţionalului faţă de social.

La marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au participat 1 228 delegaţi; prezidată tic Gh. Pop de Băseşti, adunarea a ascultat mai multe cuvântări (Şt. Cicio Pop, Iuliu Maniu şi alţii) rostite şi primite într-o atmosferă de mare entuziasm, în timp ce în afara clădirii peste 100 000 de români, veniţi din întreaga Transilvanie, fremătau, în aşteptarea unei decizii care li se părea încă a fi un vis minunat.

Hotărârea de la Alba Iulia aducea o notă distinctă, în raport cu cele de la Chişinău şi Cernăuţi. În primul său articol, ea proclama solemn că „Adunarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”. În continuare, hotărârea formula un şir de prevederi destinate să asigure individualitatea acestor teritorii în faza de tranziţie spre desăvârşirea instituţională şi, mai ales, îndeplinirea dezideratelor de ordin social, economic şi politic, în care se recunoştea uşor programul socialiştilor. Cea de a doua prevedere, imediat după unire, era cea a autonomiei tranzitorii: „Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomia provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal”. Principiile pe temeiul cărora urma să fie organizată Transilvania erau riguros formulate: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-1 alcătuiesc”; egalitatea şi autonomia confesională: „înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani la reprezentare în comune, judeţe ori parlament”. O atenţie deosebită era acordată viitoarei împroprietăriri a ţăranilor: „Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestor conscrieri, desfiinţând fideicomisele şi în temeiul dreptului de a se micşora după trebuinţă latifundiile, i se face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure), cel puţin atât cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de-o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii”. În privinţa condiţiilor de viaţă ale muncitorilor, hotărârea prevedea: „Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.

Hotărârea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul naţional şi cel social şi o sinteză între unirea necondiţionată şi unirea condiţionată. (Există mărturii că un grup de tineri ofiţeri ardeleni alarmaţi de zvonurile despre o unire condiţionată au pătruns în camera în care se redacta hotărârea şi au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiţionate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuţii cu Al. Vaida-Voevod, partizan ferm al unirii necondiţionate.) Ea exprima o anumită rezervă critică faţă de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie faţă de orientalismul moravurilor, mizeria ţărănimii şi imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României. Teama de politica de centralizare autoritară, atribuită lui Ion I. C. Brătianu, i-a făcut pe basarabeni să voteze iniţial o unire condiţionată, pe bucovineni să facă referiri la viitorul regim democratic şi pe transilvăneni să expliciteze amănunţit libertăţile democratice, reforma agrară radicală şi drepturile muncitorimii.

Românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banat voiau unirea cu Vechiul Regat şi crearea statului naţional român, dar, în acelaşi timp, voiau şi garanţii că acele aspecte negative din societatea românească de peste Prut şi Carpaţi — adică din patria-mamă — nu se vor extinde şi asupra lor.

Dincolo de aceste rezerve — lesne de înţeles şi, în fond, benefice pentru naţiunea română —, Marea Unire din 1918 a fost — şi rămâne — pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată  într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit.

Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat.

Războiul început de România în 1916 s-a încheiat prin pacea de la Bucureşti din 1918. Prost pregătit, el a cunoscut înfrângerile din 1916 şi izbânzile din 1917, care nu au mai putut modifica însă situaţia frontului, aşa cum el fusese fixat în iarna 1916/1917; ieşirea Rusiei din război a făcut imposibilă continuarea operaţiilor militare de către România, singură, şi a impus, ca urmare a păcii de la Brest-Litovsk, pe cea de la Bucureşti.

În acele zile, când se plăteau deopotrivă păcatele guvernului liberal din anii 1914-1916 şi se îndurau urmările defecţiunii ruse, au intervenit cele două evenimente de însemnătate continentală şi universală, graţie cărora românii din teritoriile stăpânite de Rusia şi Austro-Ungaria au putut să-şi exprime şi să înfăptuiască voinţa lor de a se uni cu Ţara, cu România. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional. Aşa cum în secolul al XIX-lea, în Peninsula Italică, atunci când se discutau modalităţile de unificare a statelor italiene (sub egida Papei, a Regatului Sardiniei etc.) se spunea Italia fara da se (Italia se va face prin ea însăşi), tot astfel, România — căreia îi spunem Mare pentru a o deosebi de cea mică (Vechiul Regat), dar care este, de fapt, România nu mare, ci firească, un stat ce corespunde frontierelor ei fireşti — această Românie s-a făcut de la sine, peste erorile şi îndoielile clasei politice.

O necesitate istorică — naţiunea trebuie să trăiască într-un stat naţional — s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetenţă, şi, punând în mişcare naţiunea, i-a dat acea forţă uriaşă ca peste toate adversităţile să dea viaţă aspiraţiei sale: statul naţional.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a – Istoria modernă, Cap. 6 – România Mare, p. 295-302, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 177 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.