Regele Ferdinand şi România (1865-1927)

Regele Ferdinand şi România (1865-1927)

by -
0 1122

Principele Ferdinand a ajuns pe Tronul României în urma unui concurs de împrejurări. Prima a fost aceea că domnitorul Carol I nu a avut copii (singura fetiţă a murit la 4 ani). Ca urmare, s-a aplicat articolul 83 din Constituţia României care prevedea: „În lipsă de coborâtori în linie bărbătească a Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora“. A doua, s-a datorat faptului că principele Leopold, căruia i s-a făcut oferta, în calitate de frate mai mare al lui Carol I, nu a acceptat să devină principe moştenitor al Coroanei României. A treia, a constat în faptul că Wilhelm, nepotul  cel mai în vârstă al lui Carol I, a notificat că nu primeşte propunerea de a deveni moştenitor al Tronului României. Ca urmare, s-a apelat la principele Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold, care a fost de acord să primească această demnitate.

La 1 decembrie 1880, Adunarea Deputaţilor a votat legea prin care principele Ferdinand de Hohenzollern devenea moştenitorul Coroanei României.

Tânărul principe (născut la 12/24 august 1865) şi-a continuat studiile liceale, militare şi universitare în Germania, după care, în aprilie 1889, s-a stabilit în România. A urmat lecţii de limba română, de istoria şi de geografia României, avându-l între profesori pe N. Iorga. Acesta avea să precizeze: „Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii.“

Pasionat de literatură, muzică, teatru, principele Ferdinand participa la seratele oferite de regina Elisabeta, prilej cu care a întâlnit-o pe Elencuţa (Elena) Văcărescu, de care s-a îndrăgostit. Cei doi s-au logodit, dar guvernul condus de Lascar Catargiu s-a opus căsătoriei.

Drama sentimentală a fost depăşită după ce Ferdinand a cunoscut-o pe Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. A fost cucerit de frumuseţea acestei tinere (avea doar 17 ani), de dezinvoltura cu care se comporta în societate.  În memorii, regina Maria avea să scrie: „Tânărul prinţ era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această timiditate mă atrăgea […] Cum a găsit el curajul să-mi facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un prilej de uimire, dar mi-a făcut-o şi eu o primii“.

Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893. Peste mai puţin de un an, în octombrie 1893, Maria a născut un băiat, care a primit numele de Carol. Astfel s-a asigurat succesiunea la tron, spre marea bucurie a regelui Carol I. Cei doi au mai avut cinci copii: Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana şi Mircea.

Regele Carol I nu l-a implicat pe moştenitorul tronului în problemele politice ale României, stabilindu-i numai unele datorii pe linie militară şi de reprezentare.

Ferdinand a fost la un pas de a-şi pierde calitatea de moştenitor al tronului la 25 septembrie/8  octombrie 1914, când Carol I – grav afectat de faptul că la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914 nu s-a acceptat propunerea sa ca România să intre în război alături de Germania şi Austro-Ungaria – a cerut secretarului său, Basset, să redacteze „cuvântarea pentru abdicare“, prin care își anunţa decizia de a încredinţa puterea unei Locotenenţe Regale, ceea ce semnifica retragerea dinastiei de Hohenzollern de pe Tronul României. Dar, peste două zile, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I a încetat din viaţă, astfel nu a putut duce la îndeplinire această decizie.

Un rege necunoscut

După ce timp de 34 ani a îndeplinit funcţia de principe moştenitor, la 28 septembrie/11 octombrie 1914, Ferdinand devenea regele României. Referindu-se la acest moment, regina Maria avea să scrie că soţul său „era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea. O idee similară exprima N. Iorga, scriind că noul rege „era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă“.

În cuvântarea rostită după depunerea jurământului, regele Ferdinand a dat asigurări că va fi un „bun român, ceea ce însemna că nu se va opune voinţei naţionale privind atitudinea faţă de cele două tabere aflate în război (Antanta şi Puterile Centrale).

Regina Maria, purtând un văl negru, prezentă la ceremonie împreună cu copiii săi, a câștigat simpatia poporului pentru noul suveran: „Simţii deodată că trebuie să-mi descopăr faţa, în ochii  întregii Adunări, că trebuie s-o întorc spre ea, fără văl cernit care să ne despartă. O aclamare prelungă, ce mă umplea de fiori, izbucni din sutele de inimi: Regina Maria !“ . Peste ani, regina avea să scrie în memoriile sale: „Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume“.

Spre deosebire de Carol I – căruia îi plăcea să aibă o imagine de rege puternic, intransigent, dominator -, Ferdinand era, după expresia omului politic liberal I.G. Duca, de o „timiditate bolnăvicioasă“, nu-i plăcea să ţină discursuri, să comande, să asculte cuvinte elogioase la adresa sa. Era omul discuţiilor în cercuri restrânse, despre subiecte diverse: muzică, literatură, artă, biologie, istorie etc. Constantin Argetoianu se referea la atitudinea regelui Ferdinand, care se deosebea radical de cea a lui Carol I: „Distanţa dintre suveran şi omul de rând a dispărut. Suveranitatea olimpiană lăsa locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul unui deget ţi se întinde azi o mână întreagă, care zguduie cu frenezie braţul poftitului, căruia i se prezintă un scaun, o ţigară, un pahar, o glumă, un râs deschis“.

… cu o regină iubită

În timp ce Carol I nu i-a permis soţiei Elisabeta să se implice în problemele politice, regele Ferdinand i-a lăsat câmp liber de manifestare reginei Maria, care i-a fost de mare ajutor, mai ales în momentele dificile pentru ţară. De asemenea, l-a avut alături pe Ion I. C. Brătianu, preşedintele P.N.L., om politic cu un larg orizont şi foarte eficient în acţiunile sale. Ferdinand se sfătuia adesea cu administratorul Domeniilor Coroanei, Barbu Ştirbey, o persoană discretă şi înţeleaptă.

La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, regele Ferdinand s-a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Antanta, spre indignarea lui P.P. Carp, care a ţinut să-i amintească faptul că era un Hohenzollern. Replica regelui a fost memorabilă: „Domnule Carp, ştiu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să-mi aminteşti dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n-aş ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi cea mai uşoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conştiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi în consecinţă cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea; asta nu a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că decizia acestei zile este singura care concordă cu destinul ţării mele“.

În Proclamaţia către ţară semnată de rege şi de membrii guvernului, difuzată după această decizie, se afirma: „Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor“.

Ferdinand I a înfruntat cu demnitate greutățile războiului: victoriile iniţiale în Transilvania, înfrângerile din toamna anului 1916, retragerea în Moldov. În calitate de „cap al puterii armate“ şi comandant al trupelor române, a elogiat eroismul ostaşilor în Ordinul de zi din 12/25 august 1917: „Cu mândrie mă uit la voi şi vă aduc mulţumirile mele călduroase şi recunoştinţa mea ofiţerilor şi trupei care v-aţi purtat atât de bravi“.

Ferdinand cel loial

Sub domnia lui Ferdinand, în anul 1918, s-a realizat cel mai important act naţional din istoria poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi Transilvaniei cu Patria Mamă. Familia regală a revenit în Bucureşti chiar în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie, când la Alba Iulia se desfăşura Marea Adunare Naţională. Regina Maria scria: „Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici“. Actele de Unire au fost ratificate prin decrete regale, apoi prin legile votate de primul Parlament al României Întregite.

La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii solemne, desfăşurată la Alba Iulia, regele Ferdinand a fost încoronat ca „rege al tuturor românilor“, împreună cu regina Maria. În Proclamaţia  difuzată cu acel prilej regele aprecia: „Punând pe capul meu, în această străveche  cetate a Daciei romane,  Coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci Coroana României Mari, mă închin cu evlavie în faţa memoriei celor care, în toate vremurile şi pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfele lor, au asigurat unitatea naţională“.

Regele şi-a câştigat respectul românilor, care l-au numit „Ferdinand cel loial“, deoarece în momentele cruciale şi-a jertfit propriile sentimente, s-a despărţit de părinţi şi de rude, a rămas devotat ţării sale, acţionând pentru înfăptuirea idealului naţional al poporului în fruntea căruia se afla.

 Imediat după ce România a intrat în război împotriva Germaniei, regele Ferdinand a fost şters din evidenţele familiei de Hohenzollern, iar împăratul Wilhelm al II-lea i-a retras gradele militare şi decoraţiile. Suveranul a primit cu demnitate asemenea veşti: „Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană!“.

 Şi-a botezat toţi copiii în religia ortodoxă, deşi această obligaţie se referea numai la primul băiat, care devenea moştenitorul Coroanei. Acest gest i-a atras excomunicarea din partea papei. Catolic, profund religios, Ferdinand a fost puternic afectat de această decizie. A stăruit ca România să semneze Concordatul cu Vaticanul, act realizat la 10 mai 1927, fapt ce a dus la ridicarea interdicţiei papale, cu câteva luni înainte de moartea sa.

A fost numit şi „Regele ţăranilor“, pentru că a susţinut necesitatea reformei agrare şi a celei electorale. La 23 martie/5 aprilie 1917, Ferdinand s-a adresat ostaşilor de pe front: „Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului“. În mai 1917, a fost modificată Constituţia României, pentru a se permite exproprierea pentru „cauză de utilitate naţională“ şi extinderea dreptului de vot.  În noiembrie 1918, Ferdinand a semnat decretul pentru introducerea votului universal, iar în 1921 legile pentru reforma agrară, prin care s-a realizat cea mai amplă expropriere din Europa acelei perioade (6,6 milioane ha de teren arabil), fiind împroprietărite circa un milion şi jumătate de familii ţărăneşti.

Regele şi-a legat numele de întreaga legislaţie vizând consolidarea statului naţional unitar român, în primul rând de Constituţia din 1923, precum şi de legile de unificare administrativă, judecătorească etc.

Ca urmare a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhat, în ziua de 1 noiembrie 1925, Ferdinand a înmânat cârja – simbol al noii demnităţi – mitropolitului primat Miron Cristea (Magazin istoric nr. 8 – 9/2014), care a devenit primul patriarh al României.

A validat, prin semnătura sa, legile economice care aveau la bază concepţia „prin noi înşine“, fapt ce a asigurat crearea unei industrii naţionale şi modernizarea societăţii româneşti.

De-a lungul întregii domnii, Ferdinand I a militat pentru o viaţă politică liniştită, pentru colaborarea partidelor şi realizarea unor guverne de concentrare naţională. Era iritat de faptul că apelul său nu a fost ascultat, că societatea românească era marcată de vrajba dintre liderii politici, pe care nu reuşea să-i aducă la masa tratativelor. Ca urmare, s-a bizuit pe Ion I.C. Brătianu, pe care-l considera „zodia bună a României“, şi nu s-a înşelat.

Spre sfârşitul domniei a avut parte de o mare decepţie: la 28 decembrie 1925, fiul Carol a renunţat la calitatea de moştenitor al tronului. O mai făcuse de două ori, în 1918 şi 1919, astfel că regele a convocat Consiliul de Coroană pentru ziua de 31 decembrie, declarând că a decis să taie „creanga putredă din arborele frumos al dinastiei“. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a hotărât proclamarea ca succesor a lui Mihai, fiul lui Carol, şi constituirea unei Regenţe care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că acesta (atunci în vârstă de cinci ani) ar ajunge rege înainte de vârsta majoratului.

Regele Ferdinand a încetat din viaţă la Sinaia, în ziua de 20 iulie 1927, în urma unei boli cumplite (cancer – Magazin istoric nr. 10/2000). A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, alături de înaintaşul său, Carol I.

Locul şi rolul oamenilor politici în istorie se apreciază după rezultatele activităţii lor.

Din acest punct de vedere, Ferdinand rămâne o personalitate pozitivă. În 1914, când a urcat pe Tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km2. În 1927, România avea 17,1 milioane locuitori şi 295.000 km2. Dintr-o ţară mică, a ajuns un stat de mărime medie în Europa: locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă. În cei 13 ani de domnie, România a făcut progrese considerabile pe toate planurile, la realizarea cărora regele Ferdinand şi-a adus contribuţia.

Semnificative sunt cuvintele principalului său colaborator, Ion I.C. Brătianu: „Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului, bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a identificat cu poporul său şi care a înfăptuit marile reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi liniştea“.

La scara istoriei, Ferdinand I a fost singurul şef de stat (domnitor, rege, preşedinte) care a condus o Ţară Întregită (România Mare) şi s-a putut intitula, cu deplin temei, „regele  tuturor românilor“.

Am ţinut să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari, care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi şi nobil popor, care-şi are locul, deşi pe nedrept necunoscut, în istoria lumii“ – Nicolae Iorga. (autor: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, sursa: Blog personal Ioan Scurtu)

(Visited 374 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.