tarani romani apoca Legea agrară din 1921a) Legea pentru reforma agrară*

(17 iulie 1921)

 

Partea I – Exproprierea

Capitolul I- Îndreptăţirea şi măsura exproprierii

Art. 1 Se expropriază pentru cauză de utilitate naţională proprietăţile rurale, în măsura condiţiilor cuprinse în legea de faţă, în scopul de a spori întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti, de a înfiinţa păşuni comunale, precum şi pentru scopuri de interes general, economic şi cultural.

Pământul cultivabil din raza comunelor urbane este considerat ca proprietate rurală din punctul de vedere al legii de expropriere.

Art. 2. Pământul expropriat şi accesoriile, pe baza decretului nr. 3.697/1918 şi prin aplicarea scarei progresive anexată lui, este definitiv expropriat, cu rezerva dispoziţiilor prevăzute în art. 54, în limitele şi aşezarea hotărâtă de organele de aplicare prevăzute în acel decret, cu modificările aduse prin decretul nr. 2.011/1920, iar statul este considerat proprietar al pământului expropriat de la 15 decembrie 1918. […]

 

Capitolul IX – Plata preţului şi lichidarea sarcinilor

Art. 69. Plata preţului cuvenit proprietarului expropriat se poate face în numerar sau în titluri de rentă amortizabilă în 50 de ani şi purtătoare de dobândă de 5 la sută pe an.

Valoarea nominală este socotită la plată drept valoare reală.

Plata exproprierii pentru toate persoanele morale se face în rentă perpetuă purtătoare de dobândă de 5 la sută pe an. […]

 

Partea II – Împroprietărirea

Capitolul X – Ordinea de preferinţă la împroprietărire

Art. 78. Pământul expropriat se vinde celor îndreptăţiţi în următoarea ordine de precădere:

1. Mobilizaţilor în războiul 1916-1919;

2. Mobilizaţilor în campania din 1913;

3. Văduvelor de război pentru copii;

4. Agricultorilor mici lipsiţi de pământ;

5. Agricultorilor cu proprietăţi mai mici de 5 ha.;

6. Orfanilor de război.

Art.79. La condiţiunile egale de îndreptăţire se vor prefera în aceeaşi categorie:

a) Invalizii;

b) Cei care în trecut au muncit pe moşie;

c) Cei care au inventar şi gospodărie întemeiată;

d) Cei mai în vârstă. […]

Art. 84. Se consideră ca îndreptăţiţi: preoţii, învăţătorii, precum şi toţi ceilalţi funcţionari publici având reşedinţa în comunele rurale, absolvenţii şcolilor de agricultură de toate gradele, sub condiţiunea ca unii şi alţii să locuiască la ţară şi să se oblige să lucreze pământul.

Meseriaşii ca: lemnarii, fierarii, croitorii, lăutarii, etc., care în trecut nu
s-au ocupat cu agricultura, cârciumarii şi diferiţi comercianţi, precum şi acei din orice categorie ar fi, care, având pământ, l-au vândut, nu vor fi îndreptăţiţi.

 

Monitorul oficial, din 17 iulie 1921

b) Reforma agrară din 1921 şi consecinţele acesteia

În comparaţie cu reformele agrare de la mijlocul secolului 19, cea din anul 1921 a reprezentat o acţiune de vânzare în masă a majorităţii pământului marii proprietăţi, ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin. Ea a diminuat substanţial marea proprietate funciară de peste 100 de ha, reducând-o la 15-17% în suprafaţa arabilă a ţării, şi la 27-28% în suprafaţa agricolă, moşierilor rămânându-le însă importante masive păduroase. Ţărănimea, mica proprietate şi producţia ei agricolă au devenit predominante în suprafaţa şi agricultura ţării.

Datele mai remarcă faptul de importanţă socială că din 2.309 mii ţărani fără pământ sau cu pământ insuficient, înscrişi pentru împroprietărire, au primit loturi 1.479 mii sau 64%, ceea ce înseamnă că o serie de ţărani a rămas şi după 1921 fără pământ.

Pozitiv şi inedit pentru reforma din 1921 este formarea izlazurilor comunale, din lipsa cărora ţărănimea şi-a adâncit dependenţa de marii proprietari şi arendaşi jumătate de secol. Totodată, statul şi-a mărit rezerva sa cu peste 1,5 milioane de ha, majoritatea păduri. Prefacerea marii proprietăţi funciare în mica proprietate ţărănească, pe lângă efectele sociale de împroprietărire a celei mai mari părţi a ţărănimii, în plan economic, a redus marea exploataţie cu avantajele sale, la una mică cu inventar rudimentar şi randamente scăzute. […]

În 1927, când operaţiunile de împroprietărire erau spre final, datele confirmă deplasarea fundamentală petrecută: 64% din suprafaţa arabilă revenea categoriilor ţărănimii cu loturi până la 10 ha; urma apoi, ca pondere, categoria mijlocie de 10-50 ha cu 16,6%; 10,4% aparţinea proprietarilor cu pământ între 50-250 ha; aici se cuprinde, desigur, şi o parte din marea proprietate în măsura în care aceasta se clasează de la 100 de ha în sus. Moşiilor de peste 250 ha le reveneau doar 9,1%.

Astfel, mica proprietate devenea dominantă, cea mijlocie dobândea importanţă mai mare, iar proprietatea mare apărea redusă substanţial, la 10-15%.

Dintr-o ţară a cărei agricultură era dominată la începutul secolului de mari latifundii, România s-a transformat, în urma redistribuirilor masive a moşiilor, într-un stat cu economie agrară predominant ţărănească, fără a dispune, însă, de un sector avansat de proprietate şi gospodărie mijlocie modernă.

 

V. Axenciuc, Evoluţia economică a României. Cer-cetări statistico-istorice. 1859-1947, vol. II. Agricultura, Bucureşti, Editura Academiei, 1996, pp. 99, 107.

 


Share on Facebook