Gand pentru fratii basarabeni

Gand pentru fratii basarabeni

by -
0 487

Ruga vazuta a fiecaruia se-nsoteste, cohorta nevazuta, cu ruga tainica a lumii. Toti cei care ne-au fost dragi, ori sunt: parinti, sfinti, frati, ingeri, arhangheli, pasesc alaturea cu noi, se roaga alaturea cu noi, ne stau aproape, ne imbie, ne sustin. Si-alaturi de ei ne stau: râul si ramul, muntele si codrul frate.
Asa as vrea sa ma simti si pe mine astazi iar: al tau, dintre ai tai. Sa ma auzi soptindu-ti soapte de nadejde. Si glasul meu sa nu-ti fie strein. Si soapta lui sa ti se para c-ai mai auzit-o. Si dupa ce eu voi fi tacut, tu s-o auzi in tine mai departe.
*
Si iata ca te paste astazi deznadejdea!
Te surprind fara sa vrei stergandu-ti lacrima si intrebandu-te, cum se intreaba alesii: – De ce eu? De ce, dintre atatia frati, am fost tocmai eu sortit durerii? De ce casa s-a pradat si de ce-au fost risipiti tocmai ai mei? De ce nu se putea sa treaca paharul de la mine?
Pacatul meu nu-ntrece pe al celui de alaturi.
N-am alergat, ca soimul, la glasul tarii care m-a chemat s-o apar? N-am facut streaja la hotar doua veri, fara sa murmur, cu toate c-am lasat campul parloaga si am parasit pe ai mei? Nu eram gata sa-mi vars sangele pentru lege, pentru limba, pentru datini, pentru dreptate? N-au suferit indeajuns, in trecut, ai mei? Nu marturiseste de jalea lor fiecare deal, fiecare poiana, fiecare raspantie?
Atunci de ce m-au vandut ai mei altora? Pentru ce m-au tradat ai mei?
Te aud frate, soptindu-ti mereu, singur si nelamurit, aceleasi intrebari in noapte.
Greu lucru e, intr-adevar, sa intelegi durerea care te loveste, durerea care cade orb asupra celor ce-ti sunt dragi si pe care – tocmai pentru ca-ti sunt dragi – ii socotesti la adapostul ei! Greu e sa crezi ca ceea ce simti ca n-ar fi trebuit sa ti se intample are rost! Mai ales cand, scrutandu-ti adancul constiintei, nu te simti vinovat de raul care ti se-ntampla.
Stapan in casa ta, n-ai fost nicicand prigonitor de altii. Alaturi de tine, peste tine chiar, ai lasat pe altii sa huzureasca. Chiar dac-ai patimit in trecut, de la altii; daca te-ai regasit cu ai tai, de bucurie, ai iertat si ai uitat…Parloaga ce ti-a cazut in parte ai prefacut-o in gradina. In locul nestiintei, saraciei, impilarii si prigoanei, ai raspandit lumina, ingaduinta si propasirea printre toti cei cu care ai conlocuit.
De ce atunci s-a iscat impotriva ta prigoana? De ce ti se spun azi cuvinte de ocara? De ce ai fost despartit de ai tai?
Intrebarile deznadejdii care ispiteau pe Iov se cuibaresc in sufletul tau, frate!
*
Poate, frate, ca nu te-am iubit indeajuns. Poate ca nu ne-am pretuit cum se cuvine. Poate ca n-am stiut a ne cunoaste. Poate c-am fost superficiali, usori, sub vremurile mari ale-mplinirii care ne-ar fi cerut altfel. Vom fi luat in deşert lucruri sfinte. Vom fi gresit fara sa ne dam seama. Vom fi adormit ca fecioarele nebune si ceasul desteptarii ne va fi gasit fara ulei in candele. Nu vom fi bagat de seama semnele care ni se faceau in jur, sau glasul celor care – desteptati de dimineata – ne vor fi vestit ivirea lor. Si iata ca ceasul meu, ceasul tau, ceasul nostru, pe care neamul l-a asteptat de un mileniu, ceasul pe care Dumnezeu ni l-a dat sa-l implinim, sa-l pecetluim cu pecetia fiintei noastre, a trecut nesocotit. N-am stiut sa te caut, sa-ti spun cat te-am asteptat, cat te-am dorit! Iata, imi vin in minte imprejurarile de la inceput si cele de mai pe urma. Vai, cate lucruri sfinte am fi putut face pe care nu le-am facut! Lenea, cautarea fiecaruia de ale sale, nebagarea indeajuns de seama, bucuria lumii ne-au furat cu ale lor.
Ce-am facut oare in acest rastimp binecuvantat, nu numai pentru a ne apara hotarele pamantului vazut; dar pentru apararea hotarelor nevazute ale fiintei noastre din duh?
Ma gandesc ca am fi putut fauri laolalta macar o icoana a ceea ce nazuiam sa fim, o icoana a omului românesc de totdeauna, atat de stralucitoare la privire, incat o mie de ani dac-ar fi trebuit sa intram iarasi in noapte, razele ei sa ne mangaie si sa ne calauzeasca pasii in streinatate, asa cum e calauzita lumea inca de amintirea raiului ori romanitatea de amintirea Daciei Felice.
*
Dar iata ca ne scuturam de pacatele noastre! Ca ne spala apa amara a caintei. Ca ne rugam Domnului sa se-ndure de nevrednicia noastra si – indreptandu-ne – sa invredniceasca iar, de aceea ce n-am fost inca vrednici a fi pentru totdeauna.
Nu s-au aruncat inca bine hotarele ce ne despart si un duh nou isi face iz de tinerete in madularele neamului nostru sfartecat.
Auzi-i pulsul, frate, si ridica fruntea sus! E inca numai un zumzet. Dar creste. Si zvonul lui se ridica si umple vaile ce duc spre culmi. In curand iuresul lui va fi iar la tine-n poarta.
Cand ne vom intalni iarasi, frate, lucrurile vor fi altfel. Despartirea ne-a deschis ochii unora si altora. De aceea ce din nebagare de seama am gresit unii fata de altii sau de cei care ne-au tradat in vis ne vom feri in viitor. Usurinta, nebagarea de seama, ingaduinta prea mare, uitarea chiar – pe care le va fi explicat poate bucuria de a ne fi gasit iarasi laolalta dupa atatea pribegii – nu vor mai fi printre noi. Vom pasi toti, cu fruntea sus, ca sa ne implinim chemarea laolalta. Chemarea de a straluci lumii, in felul nostru, bucuria de a fi-n lume, chemarea de a rasfrange româneste chipul lui Dumnezeu, chemarea de a savarsi mantuirea româneste.
*
Iata pentru ce suferi tu astazi, frate. Iata de ce au suferit prin veacuri atatia din cei mai buni dintre noi, cu a caror suferinta te infratesti si tu astazi.
Caci una as mai vrea sa stii bine, frate: Nu esti singur in suferinta ta. Nimeni nu e niciodata rastignit singur, cum nu se roaga nimeni niciodata singur. Crucile se-nfratesc totdeauna cate trei. Cuiele care ti-au strabatut mainile le-am simtit in oasele noastre. Loviturile care-ti sfarteca trupul le-au sfartecat pe ale noastre. Gloantele, funia care au rapus pe ai tai au rapus si pe cei mai buni ai nostri. Nu este deosebire. Suntem partasii suferintei tale, cum ai luat asupra ta partea ispasirii pacatelor noastre.
Dar in ziua cand masura jertfei si a suferintei vor fi fost implinite, cand se va fi zugravit printre noi, in neam, chipul spalarii, cand sufletele noastre curatite ca aurul prin foc vor fi fost iarasi topite si calite laolalta – Dumnezeul parintilor nostri se va indura si va ridica dintre noi pe Razbunatorul menit sa ne indeplineasca dreptatea. Nu ti s-a zis oare, prin gura mucenicilor tai: “Si Domnul parintilor vostri se va indura de lacrimile slugilor sale si va scula pe unul dintre voi, care va aseza pe urmasii vostri iarasi in volnicia si puterea lor de mai inainte?”
Il va ridica, fecior curat, dintr-un sat de la noi si adunand in jurul lui toate puterile neamului ii va pune in mana sabia dreptatii românesti si pe frunte cununa biruintei.
Spada lui va fi spada lui Stefan si puterea ei va fi taria credintei, a rabdarii si a nadejdii noastre. Iar cununa lui va fi cununa de mucenic a capitanilor neamului nostru, cununa lui Horea si a lui Iancu.
La aceasta cununa esti partas astazi, frate asuprit, si ea este intelesul incercarii tale. De aceea gandul si rugaciunea noastra, unite, sunt atintite toate catre tine si ne rugam lui Dumnezeu sa ne invredniceasca de impartasirea jertfei si a biruintei tale.

dupa Mircea Vulcanescu
Titlu original: Ganduri pentru durerea si nadejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele ramas departe., conferinta rostita initial la Radio Bucuresti, la 18 octombrie 1940. Text publicat apoi in revista Dacia, an I, nr. 3, 15 mai 1941.

(Visited 96 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.