Europa Centrală se balcanizează

Europa Centrală se balcanizează

by -
0 527

*Materialul de față face parte din comunicarea ținută de prof. univ. dr. Ion Bulei la al 21-lea Congres mondial al istoricilor, Amsterdam – 2010. Din aceeași serie vezi și Schimbările teritoriale şi căderea imperiilor.

 Graniţele şi formula imperială
Trasarea granitelor printre atâtea popoare rupte din imperiile din care făcuseră parte n-a fost deloc uşoară. Conferinţa de Pace de la Paris a avut serioase probleme teritoriale de rezolvat. Comisiei pentru problemele teritoriale, condusă de André Tardieu, i se vor adăuga Comisia Alsaciei şi Lorenei, Comisia regiunii Saare, Comisia afacerilor cehoslovace, Comisia afacerilor poloneze (cu două subcomisii, misiunea interaliată în Polonia şi Comisia Teshen-ului), Comisia afacerilor româno-iugoslave, Comisia afacerilor greceşti şi albaneze, Comisia afacerilor belgiene şi daneze, Comisia afacerilor coloniale… Naţiunile abia eliberate începeau conflictele între ele, ceea ce, de altfel, era de prevăzut.
Mai cu seamă în Europa Centrală dificultăţile sunt mari. Italienii intră în dispută cu iugoslavii pentru Dalmaţia, cehii şi polonezii pentru Tsechen, iugoslavii şi românii pentru Banat, polonezii şi lituanienii pentru Vilna. Europa Centrală se balcanizează, după o expresie care începea să devină la îndemână şi care funcţiona ca o monedă în uz indiferent de situaţii. O condamnare a lumii balcanice fără menajamente. În Orientul Mijlociu situaţia e complicată de acordul anglo-francez de împărţire a spaţiului la sfârşitul războiului (acord necunoscut de americani) şi de încurajarea de către Londra a naţionalismului arab, încarnat în 1919 de Faycal, susţinut de Laurence. Până la urmă teritoriile arabe, care făcuseră parte din Imperiul Otoman, sunt încredinţate spre administrare Angliei şi Franţei. Palestina, Mesopotamia (devenită acum Irak) şi Transiordania (regat sub conducerea lui Abdullah, fratelui lui Faycal) intră sub mandat britanic, iar Siria sub mandat francez. În celălalt Orient, numit de europeni Extremul Orient, japonezii sunt marii beneficiari ai războiului (flota comercială trece de la 1,6 milioane de tone la 3,2 milioane în 1919, iar balanţa de plăţi, deficitară în 1914 cu 4,7 milioane de yeni, ajunge în 1919 la un excedent de 371 milioane de yeni) şi teritorial intră în posesia T’sing-tao-ului, exercită mandatul lor asupra ex-coloniilor germane Carolines şi insulele Mariannes şi obţin mari avantaje economice în Manciuria, unde înlocuiesc influenţa rusă.
Imperiile coloniale îşi dau o nouă organizare. În 1917, la conferinţa imperială de la Londra se stabilesc principiile unei alte organizări. Loialitatea coloniilor în timpul războiului trebuia recompensată. Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană sunt reprezentante la Conferinţa de Pace de la Paris şi semnează tratatul. Aşa cum Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană vor avea sub mandat administrarea fostelor colonii germane. Trezirea coloniilor are şi un alt efect: pune în discuţie imaginea europenilor. În India din 1919 începe o nesupunere civilă faţă de britanici. În Afganistan, la fel. Imperiul francez are o structură diferită de cel britanic (termenul de imperiu voia să presupună o dorinţă de unificare. Imperiul francez era mai recent decât cel britanic. Raporturile metropolei cu coloniile erau deocamdată „assez intimes et cordiaux”. Africa neagră era încă liniştită. Bogata Indochină nu era încă despărţită între Vietnamul de Nord şi Sud, Cambodgia, Laos… Algeria însemna trei „departamente franceze”, fără gânduri secesioniste. Marocul începea să dea semne de trezire, dar încă nu era neliniştitor pentru Franţa. În Liban francezii sunt bine primiţi. La fel şi în Siria. Probleme mai mari au italienii în Libia, unde se mulţumesc doar cu suzeranitatea, iar olandezii în Indiile olandeze.
Formula imperială era condamnată şi înainte de războiul mondial, dar devine o permanenţă a gândirii politice după aceea, între altele şi pentru că imperiile erau considerate vinovate de măcelul dezlănţuit: Imperiul German, Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist. Locul formulei imperiale e luat cu hotărâre de statul-naţiune. Astăzi vorbim tot mai mult de deconstrucţia statului-naţiune. Un alt congres mondial de istorie, cel de la Montreal, din august 1995, a avut ca subiect principal de dezbatere „Naţiunile, Popoarele şi Statele”. S-a pus în discuţie ecuaţia stat-natiune, exagerându-se importanţa disfuncţionalităşilor cuplului stat-naţiune. Şi de aici s-au dat pronosticuri asupra epocii postnaţiune. Este reacţia istoricului la masacrele din primul război mondial, la exterminările din al doilea război, la iraţionalismele secolului 20, într-un cuvânt la spectrul naţionalismului. Dar prudenţa care domină judecata istoricului n-a întârziat să reacţioneze. Un istoric precum Nicolas Roussellier constata pe bună dreptate că deconstruirea legăturilor dintre naţiune, stat şi popor nu înseamnă pur şi simplu o criză a naţiunii şi nici sfârşitul unor forme de manifestare a statului-naţiune nu îndreptăţeşte istoricul să devină heraldul postnaţionalului.

Multe sunt statele moderne care îşi datorează existenţa destrămării imperiilor. Aşa s-au născut statele Europei Occidentale ieşind din Imperiul Romano-German (Franţa), state care îşi afirmă identitatea religioasă proprie contra universalismului catolic (Anglia). Aşa au ieşit statele balcanice din Imperiul Otoman, naţiunile americane sau africane din imperiile coloniale.

Noile state de după Marele Război apar într-un cadru de contestare a formei imperiale şi din punctul de vedere al dezvoltării unei modernizări viabile. Forma imperială apărea ca un teren al contradicţiilor dintre necesităţile legate de modernizarea politico-administrativă şi coeziunea regimului multinaţional. În Imperiul Austro-Ungar funcţiona principiul „pacification par separation” (faptul de a acorda naţionalităţilor o autonomie administrativă nu teritorială, ci prin intermediul unor instituţii reprezentative separate).
Voind să păstreze identificarea dintre stat şi unitatea teritorială, dar acceptând principiul naţionalităţilor, Austro-Ungaria a fost silită să lase să se afirme un proces de separare etnică ce a accentuat criza de legitimitate a regimului. Într-o soluţie imperială prelungită, cum s-a dovedit a fi aceea propusă de bolşevici în Rusia după 1917, şi-a manifestat prezenţa, în linii mari, aceeaşi dilemă. Pe teritoriul fostei Rusii a ţarilor, pe de o parte regimul bolşevic recunoştea existenţa juridică a diverselor naţionalităţi, pe de alta căuta să menţină unitatea politică şi teritorială a noii Rusii, URSS, creată între graniţele vechii Rusii. Pe de o parte recunoştea drepturile diverselor popoare, chiar până la autodeterminare şi despărţire, pe de alta voia crearea unui stat socialist care presupunea o reducere a acestor drepturi naţionale. În fapt, în numele construcţiei unui stat socialist, sunt reprimate toate tendinţele de independenţă sau autonomie. Cu mare brutalitate, mergând până la deportarea unor popoare întregi: tătarii din Crimeea, germanii de pe Volga, coreenii. Un fel de soluţie completă a „chestiunii naţionale”. „Modelul neoimperial al Uniunii Sovietice a demonstrat toate contradicţiile unui stat care se întemeia pe nonidentitatea între cetăţenia sovietică şi naţionalitate”. În Rusia ţaristă nu erau precizări de graniţe între diferitele etnii, unele dintre ele foste state, cucerite de ţari cu începere din secolul 16. În imperiu rus nu exista un stat metropolitan. «Tout est empire et tout est colonie”, după expresia fericit aleasă de Marie Mendras. Ţarul domnea asupra «toutes les Russies», incluzând în acest apelativ şi toate popoarele din Caucaz, Ucraina, Bielorusia, de la Marea Baltică şi pe cele din ultimul val al cuceririlor ruseşti din Asia Centrală şi Extremul Orient. Expansiunea spre Vest a Rusiei răspundea nevoii de deschidere spre Occident şi de apartenenţă la Europa. Expansiunea spre est şi sud răspundea nevoii de a asigura o securitate naturală Imperiului şi de a găsi ţinuturi de populare. Ruşii de rând nu se vedeau un popor cuceritor, colonizator, ci se regăseau în formula de civilizatori, de constructori ai unui mare stat european şi asiatic, apărător al creştinătăţii, o formulă creată de propaganda oficială. De aceea nu înţelegeau lupta popoarelor neruse pentru eliberare de sub ruşi.
Istoriografia rusă vede construcţia imperială rusă în termeni pozitivi. Istoricul rus Kliucevski scrie o istorie a sfintei Rusii şi nu una a popoarelor din Imperiu. Procesul de expansiune a acestui vast imperiu rus a fost mai rapid decât resursele existente. «Extensia teritorială rusă a depăşit mijloacele existente pentru a-i asigura guvernarea şi apărarea». Nu întâmplător istoricul francez Anatole Leroy-Beaulieu, în lucrarea lui L’Empire des tsares, scria de organizarea rudimentară a imperiului rus, care în afară de biserică nu avea instituţii. Totul era despotism bazat pe autocraţie. Cucerirea vastelor teritorii ale imperiului s-a făcut cu forţa puterii, fără împărţirea suveranităţii, s-a făcut cu mijloace puţine, impuse, de regulă, cu aceleaşi metode. Stăpânirea lor s-a făcut, ca şi cucerirea, tot prin despotism. Când acest despotism a încercat să fie «luminat», de fiecare dată imperiul s-a găsit în pericol de destrămare sau chiar s-a destrămat. Când în 1917 autocraţia cade, cade şi imperiul. „Rusia nu are o istorie distinctă de construcţia sa imperială”. Îi va lua locul un ansamblu de republici naţionale, teoretic reunite într-o federaţie. O creaţie teoretică, fără funcţionare practică, nedorită de bolşevici. Prăbuşirea sistemului comunist în 1991 pune în faţa noii Rusii ceea ce unii istorici numesc „dublul fenomen al decompunerii”. Pe de o parte confruntarea cu decolonizarea, cu naţiunile neruse din Federaţia Rusă care şi-au revendicat independenţa sau autonomia şi au refuzat recunoaşterea autorităţii federale: cecenii, tătarii. Pe de altă parte au apărut revendicări de autonomie în Siberia şi în regiunile populate şi conduse de ruşi. Confuziile de suveranitate şi de puteri dintre centru şi regiuni a dus la serioase incidente economice. Multe dintre dificultăţi şi-au găsit o rezolvare în timpul prezidenţiatului lui Putin. Dar altele aşteaptă. Rusia este încă în redefinirea unor fundamente ale statului: identitate naţională, instituţii politice, sistem economic, legitimitate şi mai ales frontiere.

Migraţia populaţiei
O consecinţă a schimbărilor teritoriale de după primul război mondial a fost migraţia populaţiei. În fostul Imperiu Habsburgic germanii erau etnia dominantă, Staatsvolk, şi, cu excepţia celor 220.000 din Burgenland, din vestul Ungariei, cedat Austriei, ei devin minoritate naţională în Ungaria, România, Iugoslavia, Cehoslovacia: trei milioane din regiunea Sudet, un milion şi circa un sfert cedaţi de Austria Poloniei, o jumătate de milion în România, o jumătate în Ungaria, un sfert de milion în Tirolul italian. Germanii pleacă puţini din fosta zonă maghiară a Imperiului Habsburgic şi mulţi din teritoriul care a revenit Poloniei – aproape 600.000 în anii imediat postbelici. Majoritatatea pleacă din Posen şi din Pomerania poloneză. Apoi din Silesia Superioară. În zece ani aproape jumătate dintre germanii din Polonia emigrează. Din regiunea sudetă emigraţia e mult diminuată comparativ. Cehii şi slovacii au un comportament mult mai tolerant faţă de germani decât autorităţile poloneze. În fapt, majoritatea germanilor din teritoriile noilor suveranităţi de după primul război rămâne pe loc. Nu emigrează. O vor face după al doilea război şi în condiţiile ocupaţiei sovietice asupra Europei Centrale şi Orientale şi a schimbării politicii germane faţă de propria diasporă, care e solicitată nu să rămână în locurile unde se găsea, ci să plece spre Germania.
Ungurii, după Trianon, cunosc o emigraţie mult mai slabă decât aceea a germanilor (doar 13%). Tratatul de la Trianon consfinţea în 1920 cedarea a 2/3 din teritoriul Ungariei istorice şi a 3/5 din populaţie către statele vecine (70% din populaţia pierdută nu era însă maghiară). Pleacă 13,4% din maghiarii aflaţi în România, 13,7% din cei aflaţi în Cehoslovacia, 9,5% din cei din Iugoslavia. În principal emigrează elita dată de burghezie şi de marea burghezie, emigrează cei prea tare legaţi de politica de maghiarizare anterioară: mari proprietari, funcţionari din fosta administraţie centrală şi locală, din justiţie şi poliţie mai ales. Au plecat marii proprietari loviţi de reforma agrară, dar nu şi ţăranii maghiari, care, dimpotrivă, au beneficiat de pe urma reformei în Cehoslovacia, în România. Autorităţile din noua Ungarie, redimensionată, nu încurajează în niciun fel emigraţia, între altele şi pentru că nu se voia slăbirea politicii revizioniste. Populaţia Ungariei post-Trianon nu creşte decât cu 5% în primii cinci ani de după război.
Migraţia e mai pronunţată în Peninsula Balcanică. Ea începuse la sfârşitul secolului 18, se manifestă lent până în ultimul sfert al secolului 19, devine puternică imediat după (lord Curzon vorbea de un „eclatement des peuples”, „unmixing of peoples”, Marrus 1985, p. 41). E o perioadă în care sunt puse în mişcare, în cadrul unui proces de emigrare-migrare, de fugă-refugiu, milioane de oameni. E aproape un continuu schimb de populaţie între state sau, când acesta nu pot interveni, de expulzare a unor întregi colectivităţi: greci, bugari, aromâni, sârbi, croaţi, armeni, evrei, turci, tătari, germani… Spaţiul îşi accentuiază puternic trăsătura de mozaic etnic şi confesional.
Cercetătoarea Elena Siupiur constată, într-un studiu recent, că emigraţia a fost un fenomen de masă şi mai înainte de sfârşitul secolului 19, condiţia însăşi de existenţă a regiunii. Fenomenul a fost impulsionat de politicile de colonizare practicate de Imperiul rus, care a căutat să izgonească sau să mute în interiorul Rusiei populaţii musulmane, evreieşti şi să aducă în zonele de margine ale Imperiului Ţarist populaţii sud-slave din Imperiul Otoman (aceasta era şi politica Curţii de la Viena, care urmărea să faciliteze emigrarea unui tip de populaţie şi imigrarea altui tip).
De pildă, în Basarabia, partea Moldovei ocupată de Rusia în 1812, ruşii aduc 60.000 de bulgari, 20.000 de ruşi, 120.000 ruteni, 78.000 de evrei, 3.000 de armeni, 1.000 de greci, 2.000 de găgăuzi, 24.000 de germani, 2.000 de polonezi (14-16 minorităţi) şi expulzează peste 5.000 de tătari. Rezultatul este că între 1812-1897, în spaţiul basarabean, la o populaţie de 1.900.000 locuitori 1.000.000 îl reprezentau minorităţile venite aici pe parcursul unui secol. Stabilirea unei Pax Otomana în Balcani a favorizat abolirea frontierelor statelor feudale şi mişcările de populaţie, un proces pe care secesiunea statelor naţionale balcanice l-a accentuat foarte mult ulterior. „Mai bine de un milion de musulmani au părăsit Balcanii în ultimele trei decenii ale secolului al 19-lea şi s-au stabilit în Istanbul şi în Anatolia”. Locul lăsat de ei este ocupat de creştini. Cele mai importante au fost migraţiile din timpul celor două războaie balcanice şi din timpul primului război mondial şi al războiului greco-turc. Atunci au fost afectaţi de dislocări aproape 2 milioane şi jumătate de oameni (un milion şi jumătate de greci din Asia Mică, o jumătate de milion de musulmani, un sfert de milion de bulgari…). Mari dislocări de populaţie au loc în timpul celui de al doilea război mondial. Pentru a da un singur exemplu, în 1940, când URSS atacă România şi îi răpeşte Basarabia şi Bucovina de Nord, peste 100.000 de germani sunt deportaţi prin Pactul Ribbentrop-Molotov spre Polonia şi apoi spre Germania. În acelaşi an şi în anii următori se vor refugia sute de mii de evrei, câţi scapă de Holocaust, sute de mii de români… Mişcări masive de populaţii, de etnii şi confesiuni urmează mişcările teritoriilor. Va fi una dintre cele mai dezastruoase consecinţe ale mişcării graniţelor. Milioane de oameni trăiesc astăzi pe teritoriul fostei URSS drama refugiaţilor. Ei constituie o grea sarcină pentru statele unde aceştia se găsesc, cu toată asistenţa pe care refugiaţii o primesc de la le Haut Commissariat pour les Réfugiés, de la le Comité International de la Croix Rouge şi de la l’Organisation Mondiale de la Santé. (articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din 22.10.2010)

(Visited 201 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.