Universitățile și unitatea națională

Universitățile și unitatea națională

by -
0 740

Prea grăbiți să trecem prin lume, uităm adesea lucrurile esențiale și ne lăsăm copleșiți de nimicurile cotidiene. Iar când ne aducem aminte de esențe, o facem cu sfială sau rușine chiar, ca să nu ieșim din tipare, să nu tulburăm comoditatea unora, să nu facem figură proastă în fața intelectualilor „subțiri”. O asemenea temă plină de sevă este cea referitoare la Primul Război Mondial, de la declanșarea căruia au trecut o sută de ani și care presupune o seamă de comemorări de-a lungul anilor 2014-2018. Aproape fiecare națiune a lumii are ce să-și aducă aminte, gândind la acel interval de timp, la marele conflict în care omenirea a intrat fără să fie întrebată și care a adus pe toate continentele, dar mai ales în Europa, o enormă suferință. Suferința s-a potolit treptat, dar urmările marii confruntări au rămas și se văd – cele mai multe – până astăzi. Cele mai multe popoare, mai ales dintre cele mijlocii și mici, după liniștirea ostilităților militare și alinarea durerilor, au privit scena lumii cu optimism și mulțumire: patru imperii europene – Austro-Ungar, Otoman, Țarist și German – se destrămaseră, iar noii lideri ai statelor, cu anumite excepții și rezerve, promiteau să conducă omenirea spre mai bine. Alte popoare, mai puține, erau sau au fost învățate să fie frustrate, să trăiască cu nostalgia trecutului, să viseze la felurite revanșe și revizuiri. Românii se situau în prima categorie, fiindcă, după război, și-au chivernisit o țară de aproape 300.000 de km pătrați, cu circa 16 milioane de locuitori (dintre care aproape trei sferturi etnici români).

În urma mișcării de emancipare națională și a împrejurărilor internaționale favorabile, la 1918 s-a putut realiza Marea Unire în jurul Vechiului Regat al României. Țara noastră, formată din țări, s-a putut afirma astfel drept locul de conservare, de organizare și de ocrotire al majorității absolute a românilor. Cel mai repede (la 27 martie/9 aprilie 1918) s-a unit cu Țara Basarabia, aceea care fusese ruptă cel mai recent (la 1812) – de circa o sută de ani – din trupul Moldovei, adică din trupul țării românești de la răsărit de Carpați. Apoi s-a unit Bucovina (la 15/28 noiembrie 1918), partea Țării de Sus care fusese înstrăinată în urmă cu circa un secol și jumătate (în 1775). Cel din urmă și cel mai greu s-au unit Transilvania și regiunile vecine (la 18 noiembrie/1 decembrie 1918), adică acele țări românești care nu apucaseră niciodată să trăiască sub stăpânire politică românească și să facă parte efectiv, împreună, din vreun stat românesc. De aceea, românilor din Transilvania, care se pomeniseră din moși-strămoși ocupați de stăpâni străini, le-a venit cel mai greu să se adapteze noilor împrejurări. Ei, cu mentalitatea sedimentată de supuși, se trezeau acum, dintr-o dată, stăpâni în țara lor, liberi să vorbească românește, să-și construiască biserici, să-și țină sărbătorile, să-și îngroape morții cu plânset, să-și boteze copiii cu râset, să se cunune jucând hora fără grijă… Nici nu le venea să creadă. Atunci a scris Blaga Poemele luminii, iar Goga s-a preumblat slobod prin „codrii verzi de brad”, de-a lungul întregului Olt, exultând de fericire. Altminteri, le-a rămas mereu o teamă de a se bucura pe de-a-ntregul, mai ales după afirmarea deplină revizionismului, în deceniul al patrulea al secolului trecut.

Un act cultural de mare importanță, după 1918, a fost înființarea universităților românești din Cluj și Cernăuți. De-atunci au trecut 95 de ani. Acestea se adăugau mai vechilor așezăminte naționale de învățământ superior de la Iași și București. De la făurirea acestei din urmă universități, situate în capitala țării, a trecut un secol și jumătate. Aceste rânduri se vor și un omagiu din partea tuturor generațiilor de români transilvani care s-au dedat, de-a lungul secolelor, muncii tăcute ca să poată trăi și pentru ca urmașii lor să poată înălța marile școli ale neamului, între care Universitatea din București se află în prim plan. Efigia aceasta prețioasă – Universitatea din București – s-a constituit timp de secole, dar actul de refondare din 1864 este fundamental, fiindcă la împlinirea lui a contribuit întreaga națiune, în frunte cu principele Alexandru Ioan Cuza (moldovean prin naștere), cu pleiada de dascăli munteni, olteni, transilvani, plini de erudiție și de speranță.

Judeţele şi regiunile istorice ale României Mari după 1926. Fotografie de Andrei Nacu - English Wikipedia [1]. Sub licență Public domain via Wikimedia Commons - http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Greater_Romania.svg#mediaviewer/File:Greater_Romania.svg

Județele și regiunile istorice ale României Mari după 1926.

Învățământul superior în limba română s-a format însă treptat și concomitent, în mai multe centre ale spațiului locuit de români. Un om de spirit, din boema clujeană de-odinioară, cu iz de cafenea vieneză, le spunea confraților „regățeni”, la un pahar prelung de vin de Jidvei, să nu se laude prea tare cu realizările lor de peste munți, „căci, noi, ardelenii, așa înstrăinați și umiliți cum am fost prin secole, v-am dat două lucruri esențiale, anume statele românești și școlile românești”. Aluzia, deși învăluită în aburii licorii lui Bachus, era clară: Țara Românească se trezise la viață, ca dintr-o lungă letargie, în urma descălecatului lui Negru Vodă, pe la 1290 (prin anii ʼ70 ai secolului trecut ieșiseră la iveală noi dovezi, inclusiv arheologice, ale trecerii unei cete de făgărășeni, conduși de un voievod al lor, pe la finele secolului al XIII-lea, spre Câmpulung și Argeș; datele acestea le evidențiase istoricul sibian Thomas Nägler, pe urmele lui Gheorghe I. Brătianu); Moldova supusă Ungariei și Moldova liberă se născuseră grație impulsurilor venite din Maramureș, prin Dragoș și, respectiv, Bogdan, priviți amândoi ca voievozi întemeietori; mai târziu, scrisul românesc și tiparul românesc s-au născut în Transilvania, ca și prima școală în care s-a predat românește, în Șcheii Brașovului; iar când s-a pus problema trecerii la școli românești la sud și est de Carpați – unde slavonia și limba greacă păreau să îngroape spiritul național – impulsul a venit tot dintre munți, de unde un Gheorghe Lazăr a reînviat la Academia Domnească din București, fondată de domnul-martir Constantin Brâncoveanu, româna ca limbă de predare… Apoi, când Alexandru Ioan Cuza a creat prima universitate modernă a țării, Universitatea din Iași, a apelat, pentru alcătuirea corpului profesoral de elită, la dascăli români ardeleni – de la Simion Bărnuțiu până la Ștefan Micle – formați în școlile de tradiție ale Occidentului. La fel s-a întâmplat și la 1864, când s-a creat Universitatea din București și la 1866, când s-au pus bazele Academiei Române. De aceea, sărbătoarea Universității din București, la 150 de ani de la înființare, este și sărbătoarea noastră, a urmașilor acelor ardeleni care, trecând Carpații, s-au dus în țara-mamă, în acea primă „libertate românească” – după fericita formulă a lui Nicolae Iorga – menită de soartă, inclusiv denumire, să reconstituie unitatea politică a poporului al cărui nume îl purta. Țara Românească a avut, cel puțin de la Mihai Viteazul încoace, un destin unificator precis, reportat la întregul popor român. Etapele acestui destin s-au consumat la 1848-1849, la 1859-1866, la 1877-1878, la 1884 și la 1914-1918… În 1918, soarta poporului român se schimbase radical. Era ora astrală a românilor de pretutindeni. La 1 Decembrie 1918 se putea face un bilanț incredibil: teritoriile și poporul din afară unite cu vechea Românie în acel an reprezentau mai mult decât vechea țară; cu alte cuvinte, Regatul României de la finele anului 1918 crescuse mai mult decât de două ori; unii spuneau că nu provinciile istorice se uniseră cu Vechiul Regat, ci acesta cu provinciile care formau România din afară. Cei care nu înțeleg acest lucru, cer, animați de multă suficiență în gândire, schimbarea zilei naționale, fără să vadă că 1 Decembrie 1918 marchează nu unirea Transilvaniei, ci însăși formarea Țării în granițele sale firești.

Cel mai greu de integrat în România era, firește, Transilvania, privită în sens larg, cu Banatul, Crișana și Maramureșul. Erau singurele teritorii locuite în majoritate de români, care, de circa un mileniu, de când avusese domnia – în chip legendar și mitic, peste o frântură de loc din preajma Clujului – „Gelou, un anumit român”, nu mai aveau viață politică și organizare românească. Ardealul fusese pentru români și din punct de vedere românesc, secole la rând, o țară de „sate și preoți”, cum notase bine același vizionar Nicolae Iorga. Ținuți intenționat la periferia societății și discriminați prin lege sau prin măsuri cu valoare de lege, românii își văzuseră confiscată majoritatea bunurilor lor imobiliare, majoritatea instituțiilor și prerogativelor. Aflați în atare situație, firește că s-au înverșunat și s-au înrăit, încercând adesea să-și reia cu forța ceea ce considerau că era, de drept și de fapt, al lor. Fiindcă li se luau mai toate roadele muncii, au trecut la viața de subzistență, producând doar strictul necesar și ducând o viață modestă, demnă de milă. Au fost, de aceea, numiți în înscrisurile oficiale ale stăpânirii „hoți”, „răufăcători”, „leneși” sau „murdari”. Prin repetarea tuturor acestor fapte timp de generații, în cadrul unei propagande bine orchestrate începând cu epoca modernă, românii au dobândit mentalitate de supuși, ajungând să creadă, mulți dintre ei, că sunt născuți inferiori, slabi, fără calități. Dimpotrivă, minoritatea conducătoare sau națiunile recunoscute de lege au dobândit repede mentalitate de stăpâni, fiind animate de convingerea că sunt rase superioare și dominatoare pentru eternitate, „civilizatori ai Bazinului Carpatic”, dotați cu harul de a administra, organiza și crea valori spirituale. Crearea Universității moderne clujene, cu limba de predare exclusiv maghiară, la 1872, a reprezentat, între altele, și o sfidare teribilă la adresa românilor transilvani, care formau două treimi din populație și care erau considerați incapabili de civilizație și de cultură autentice.

După 1918, șocul vechilor stăpâni a fost comparabil cu un adevărat cataclism natural. Cum să ajungă supușii lor modești și proști, buni numai de muncă brută, stăpâni peste Transilvania, perla coroanei ungare, vatra bogățiilor naturale, leagănul culturii elitare? S-a scris imediat despre incapacitatea genetică, funciară a românilor de a administra această „patrie ungară”, de a organiza o viață instituțională decentă, de a duce mai departe marile realizări înfăptuite sub dubla monarhie. Dar cea mai mare sfidare pentru clasa intelectuală a vechiului regim a fost Universitatea românească, aceea fondată în 1919 și pe care Vasile Pârvan a numit-o „Universitatea Națională a Daciei Superioare”. Cum să creadă românii că pot să se ridice la înălțimea marilor savanți care au ilustrat universitatea ungară, fondată la 1872?

Și iată că, după zece ani de funcționare, când s-a tras o linie și s-a făcut un bilanț, Universitatea clujeană românească, numită acum oficial „Regele Ferdinand I”, era una dintre cele mai bune din Europa Centrală, cu profesorii și studenții ei, în cea mai mare parte „valahi”. Cum s-a putut realiza această minune? Mai întâi, pentru că nu există popoare superioare și inferioare, ci numai popoare care au șanse variabile de a-și pune în valoare capacitățile, după un număr de parametri favorabili sau defavorabili. În al doilea rând, Universitatea din Cluj a fost rodul energiilor creatoare reunite ale întregii elite românești, nu numai al celei din Transilvania. Au venit atunci la Cluj personalități din întreaga Românie întregită, mai ales de la București, Iași și Cernăuți, adică de acolo de unde tradiția academică și universitară românească era veche, verificată și glorioasă. Primul rector, Sextil Pușcariu – cel mai mare lingvist român din toate timpurile – deși ardelean prin naștere, venea de la Cernăuți și fusese singurul profesor român ajuns decan sub regimul austro-ungar. Vasile Pârvan și Nicolae Iorga – primul cel mai important arheolog, al doilea cel mai mare istoric – veneau de la București, dar erau moldoveni de origine. Și enumerarea poate continua pe multe pagini. Totuși, făcând un calcul sec, dar precis, constatăm un fapt deosebit: cei mai mulți profesori veniți să ridice Universitatea Clujului după fondare, exceptându-i pe transilvăneni, veneau de la Universitatea din București sau erau formați acolo, la lumina marilor dascăli și a marilor școli. Tot ceea ce dăduse Ardealul de-a lungul timpului, revărsându-și preaplinul spre sud și est, în țările românești în care și conducerea politică era românească și unde națiunea noastră se simțea ocrotită, se întorcea acum la matcă înzecit.

Acum, la aproape un secol de la Marea Unire, este bine să ne aducem aminte că nu ne-am născut din nimic ca națiune și că, în ciuda cârcotașilor, românii de dincolo și de dincoace de Carpați au construit împreună această țară. Norocul stă tot în înțelepciunea noastră țărănească și conservatoare, în veșnicia născută la sat, în încrederea despre care spunea Bărnuțiu că trebuie să o avem în noi înșine. O dreaptă și simplă judecată ne arată că am trăit înstrăinați cam un mileniu și că trăim împreună, în România, de mai puțin de un secol. Oare se poate compara un mileniu de singurătate cu un veac de unitate? Orice nemulțumire pălește în fața răspunsului simplu și direct. Să ne gândim că un răspuns pripit îi face să lăcrimeze pe toți moșii și strămoșii morți în bătălii pentru țară, în închisori sordide, în lagăre chinuitoare, printre străini cruzi. Nicolae Iorga, cu puțin înainte de moarte, a avut o presimțire și scris poezia Brad bătrân, din care două strofe spun așa: „Au fost tăind un brad bătrân/ Fiindcă făcea prea multă umbră/ Și-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgân:/ Voi, cei ce-n soare cald trăiți/ Și ați răpus strămoșul nostru/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteți așa grăbiți?”. Înainte de a huli țara (în genul „M-am săturat de România!” sau altminteri), să ne gândim dacă am făcut destul ca s-o schimbăm în bine. Ne putem supăra pe oameni, pe lucruri, pe împrejurări, pe noi înșine, dar nu pe țară, căci ea este zestrea, este limba, este mama și bunica, este casa în care venim osteniți și primim adăpost. Amarul vărsat pe țară este ca ura îndreptată spre mamă! Este ceva neomenesc! Noi știm cu toții toate aceste lucruri, le simțim, dar ne sfiim să le spunem. Haideți să ne trăim viața prin a le spune, ca să ne câștigăm demnitatea față de noi și față de oameni, care au dreptul, cu toții, la patriile lor.

Numai popoarele care se iubesc pe sine le pot iubi și pe celelalte popoare. (autor: acad. Ion Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

(Visited 186 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.