Transportul fantomă- Masacrele din lagărul Vaslui, 21 Septembrie 1939

Transportul fantomă- Masacrele din lagărul Vaslui, 21 Septembrie 1939

by -
0 6822

Dimineata înainte de apel. Prin cele douã curti ale lagãrului, încãtusate de câte 8 rânduri de sârmã ghimpatã si puternicã pazã jandarmereascã, cea dinspre soseaua ce duce la Iasi care nu cuprinde decât aleea din fatã latã de 4 metri si cea din spate putin mai mare, dar accidentatã si improprie pentru plimbat, bãietii îmbrãcati sãrãcãcios sorb cu nesat aerul rãcoros al diminetii bucurându-se de soarele care reusise sã se ridice deasupra unei trâmbe de nori negri ce obloneau rãsãritul. Multi cu galenti de lemn în picioare, bãsci pe cap si fetele înrãmate în bãrbi mari discutau în grupuri, spunând glume sau tãlmãcind vise. Stãnilã, a cãrui barbã amintea de pustnicii Tibetului, istorisea într’un grup restrâns un vis ciudat: „Mi se pãrea”, zicea el misterios, „cã eram toti îmbrãcati în costume nationale si cã un sarpe mare si lung trecea printre picioarele noastre. Unul dintre noi l-a apucat de coadã, l-a învârtit de mai multe ori si l-a aruncat în mijlocul unei multimi. În acest timp apare sublocotenentul în mijlocul nostru cu o listã în mânã, anuntând plecarea primului lot de bãieti pentru mâine dimineatã si al unui al doilea lot pentru ziua urmãtoare. În cel de al doilea parcã eram si eu”, continuã Stãnilã, apãsând cu bratul lui puternic pe ultimele cuvinte de parcã ar fi voit sã alunge o primejdie. „Mai departe, toti parcã aveam în mânã câte un ciorchine de strugure si mâncam”.

– „E semn rãu”, ziserã unii.

– „Supãrare”, întregeau altii.

– „Lacrimi si o mare nenorocire”, …stabilirã în fine, cei mai cunoscãtori într’ale viselor, asigurând pe câtiva din fatã care începuserã sã râdã, de nãzbâtiile de noapte ale lui Stãnilã.

Ziua s-a scurs în acelasi ritm de viatã, banal si sufocant. Soarele se culca dupã un deal, într’un pat rosu ca sângele, luându-si rãmas bun de la cei ce-l adulmecau dintre sârme, ca pe singura lor mângâiere. Noaptea cu umbrele ei negre a început sã se lase spre vale, învãluind copacii din jurul comandamentului militar. Încet, încet, întunericul deveni tot mai negru. Un glas de pasãre spintecã strident tãcerea si se pierdu ca un vaiet prelung. „Dati cu piatra în ea”, zise o voce de la o fereastrã, cãtre doi bãieti ce se mai plimbau prin curte, destãinuindu-si cine stie ce amintiri sau planuri de viitor. Un colt de cãrãmidã se înaltã îndatã spre coama acoperisului de tiglã a lagãrului unde o bufnitã îsi începuse concertul ei prevestitor de nenorocire. Un fluturat de aripi si apoi iarãsi tãcere adâncã. De vre-o sãptãmânã bufnitele ce-si aveau culcusul în podul destul de înalt al lagãrului îsi alternau concertul cu urletul unui câine de la comandament.

La ora 9 se dã stingerea. Lumina electricã, primitiv instalatã, se închide de la contor, îngropând întreg lagãrul într’un întuneric de mormânt. Încet, încet, cei închisi adorm. Multi viseazã. Visele sunt singura lor evadare si singurul lor contact cu lumea celor liberi. De aceea unii zâmbesc fericiti prin somn, altii întind mâna sã prindã chipuri dragi, altii rostesc fraze neîntelese… Câtiva sunt nelinistiti, au cosmaruri. Firi mai sensibile, sunt munciti de dihãnii monstruoase ce umplu vãzduhul si se coboarã asupra lagãrului cu gheare înspãimântãtoare. În dormitorul 15 Valeriu Cârdu se trezeste la trei noaptea tot numai apã si gâfâind din greu. A avut un vis teribil. Simte nevoia ca sã vorbeascã cu cineva spre a-si linisti spaima. Constatã cã nu e singurul care s’a trezit în dormitor. Încã tremurând, anuntã pe ceilalti cã se va întâmpla o mare nenorocire, fiindcã a avut un vis groaznic. Linistit de camarazii lui si obosit de sarpele colos care voia sã-l înghitã, atipeste din nou.

Afarã luna strãlucea puternic pe bolta înstelatã. Cu tot farmecul si cãldura plãcutã a noptii, ceva prevestitor de rele devenea tot mai apãsãtor. Se aud tropãituri de pasi grei, zãngãnit de arme, iar din când în când comenzi scurte care desi trebuiau sã fie tainice, se aud totusi destul de bine prin tonul apãsat si rãstit cu care sunt pronuntate: „Plutonul I, înconjurã aripa stângã a clãdirii. Plutonul II continuã învãluirea si tine contactul strâns cu întâiul. Compania a treia învãluie aripa dreaptã. Compania a patra pe frontul din fatã”. Comandantul, probabil cã orânduieste acum trupa în spate, cãci comenzile se aud tot mai încet dar prin aceasta tot mai fioroase. La câtiva metri de sârma ghimpatã soldatii sunt îngrãmãditi unul lângã altul având aspectul unor îngrãdiri vii. Pe sub copaci se vãd clar mitralierele instalate iar pe dealul dinspre apus douã sau trei tunuri. O agitatie extraordinarã. Spre ziuã clãdirea era luminatã din toate pãrtile cu reflectoare puternice, la lumina cãrora se vedeau mii de baionete, una lângã alta, dispuse împrejurul lagãrului. În jurul mitralierelor soldatii se asezaserã în pozitie de tragere. Dupã ce ochii au început sã se obisnuiascã cu lumina sãlbatecã a reflectoarelor, puteai observa cãstile de otel, hainele si fetele soldatilor din regimentul de infanterie Vaslui.

Stãnilã care dormea în odãita din capãtul dormitorului 16, este cel dintâi trezit de niste zgomote suspecte. Se ridicã si priveste pe geam. Este cea mai apropiatã fereastrã de comandamentul militar. Vede luminã în toate încãperile comandamentului si o mare animatie. Dinspre gardul de la drum poate prinde si el câteva comenzi scurte: „Grupa întâia treci lângã gard. Grupa a doua, ascultã comanda la mine”. Alarmat de toate aceste pregãtiri suspecte, Stãnilã deschide usa de la odaia lui, ce serveste de frizerie si unde doarme singur si iese pe scena din capãtul dormitorului 16. Jos în dormitor, de asemeni un zgomot suspect si la lumina ce se reflecta de afarã pe pereti, putu sã vadã un militar care cãuta pe peretele de lângã usã întrerupãtorul electric.

– „Ce cãutati Dvs.?” întreabã Stãnilã în timp ce sublocotenentul, cãci el era, învârtea zadarnic întrerupãtorul electric.

– „Ce, nu se aprinde”? rãspunse sublocotenentul.

– „Nu, replicã Stãnilã, fiindcã e întrerupt curentul de la contor”.

– „Unde doarme inginerul Mircea Teohari”? întreabã din nou sublocotenentul.

– „Aici lângã scenã, rãspunse Stãnilã si îi arãtã în jos, la picioarele lui, patul lui Mircea Teohari. Sublocotenentul îl scuturã cu mâna de piept si îi zise foarte tulburat:

– „Sculati-vã si vã faceti repede bagajul, cã mergeti la Ciuc”.

Vestea pãru suspectã. E pentru prima datã când jandarmii spun unde te duc. Grãbit apoi, trecu la alte dormitoare si din fiecare sculã, dupã lista pe care o avea în mânã, pe doi, trei, spunându-le acelasi lucru. Era ora trei si jumãtate când veni rândul sã-l scoale pe Valeriu Cârdu. Peste aproape o orã toti erau gata de plecare si asteptau la poarta strâmtã de iesire prin sârme. Erau urmãtorii 32:

1. Victor Puiu Gârcineanu             – Avocat             – Bucuresti             – Instr. leg.

2. Ion Belgea                          – Lic. Filosofie             – Bucuresti             – Comand. leg.;

3. Teodor Tudose               – Avocat             – Iasi                 – Comand. leg.;

4. Valeriu Cârdu                 – Publicist             – Banat             – Legionar;

5. Tudor Stahu                            – Avocat             – Fãlticeni            – Comand. ajut.;

6. Ion Antoniu                                     – Avocat             – Bârlad                    – Comand. leg.;

7. Iordache Spânu             – Lic. Ac. Com.             –                        – Comand. ajut.;

18. Traian Clime             – Student             – Bucuresti             – Comand. ajut.;

19. Spiru Bujgoli              – Stud. Maced. Rom.-Silistra  – Comand. ajut.;

10. Nicolicescu Ghe.     – Inginer             – Bucuresti             – Instr. leg.;

11. Morariu Alex             – Student             – Bucuresti             – Instr. leg.:

12. Dobre Radu             – Funct. S.T.B.   – Bucuresti             – Legionar;

13. Petre Rosianu             – Ing. Maior rez.            – Bucuresti             – Legionar;

14. Const. Dorin             – Stud. Drept    – Bucuresti             – Legionar,

15. Danielescu Zosim   – Lic. Ac. Com.             – Bucuresti             – Legionar,

16. Sola Stavre   – Stud. Maced. Rom.  –             – Legionar;

17. Busuioc Const.             – Ing. agronom             – Bucuresti             – Legionar;

18. Maricariu Nic.             – Locot. Geniu    – Bucuresti             – Legionar,

19. Popescu Vasile             – Lic. Teol.     – Bucuresti             – Legionar;

20. Borzea Virgiliu             – Student             – Bucuresti             – Legionar;

21. Boboc Const.             – Stud. Chimie – Bucuresti             – Legionar;

22. Comãnescu Nic.            – Stud. Drept    – Bucuresti             – Legionar;

23. Supila Polisperhon             – Stud. Maced. Rom. – Bucuresti             – Legionar;

24. Goga Mircea            – Stud. Maced. Rom. – Bucuresti             – Legionar;

25. Caratasu Chiriac            – Stud. Maced. Rom. – Bucuresti            – Legionar;

26. Calupãr Mihail             – Lic. Teol.     – Neamt                         – Legionar;

27. Gogu Rogman             – Inginer             –                       – Legionar;

28. Tucan Boris              – Elev de liceu              – Tighina – Legionar;

29. Teohari Mircea             – Stud. Medicinã             – Bucuresti             – Legionar;

30. Motoc Mircea             – Stud. Politehnicã – Bucuresti             – Legionar;

31. Popescu Spiru             – Stud. Maced. Rom. – Bucuresti             – Legionar;

32. Bolocariu Ghe.             – Funct. CFR      – Vaslui             – Legionar

Toti acestia erau cele mai pretioase flori ale lagãrului. Nici unul dintre noi care-i cunosteam, nu am fi putut alege mai bine. Înainte de plecare, fiecare îsi fãcuse în genunchi rugãciunea sa cãtre Dumnezeu si acum erau senini la fatã si veseli. Unii dintre cei rãmasi au vrut sã-i încurajeze cã nu poate sã fie nimic rãu si cã într’adevãr vor fi dusi la Ciuc, asa cum a anuntat sublocotenentul. Valeriu Cârdu însã, a fãcut un semn cu mâna si capul ca si cum totul s’a sfârsit, zicând: „Acesta e transportul fantomã.”

În acest timp au fost ridicate si santinelele de la dormitorul nr. 1 si astfel bãietii au putut sã ia contact cu cãpitanul în rezervã Ungureanu, care era izolat cu alti 18 bãieti adusi de douã zile din Bucuresti si care adusese vestea pedepsirii lui Armand Cãlinescu. Spre întãrirea celor spuse le arãtã si o bucatã de ziar pe care cu mare greutate a reusit sã o strecoare în lagãr. Bujin Nicolae a mai avut vreme ca sã strige de pe geam, în dialectul macedo-român, celor care plecau aceastã veste. Plecarea lor nu mai era o enigmã. Se asteptau cã va urma ceva groaznic si discutau cu înfrigurare prin dormitoare, ascunzând scrisorile pe care cei plecati le-au lãsat pentru pãrintii, sotiile si copiii lor. I-a trezit din aceastã frãmântare muzica militarã din Vaslui care a început sã cânte puternic un mars cu bãtaie de tobã la fiecare tact. La scurt timp o rafalã de mitralierã care a durat vreo zece minute, a rãsunat puternic de-a lungul vãilor, îngrozind pe cei dinãuntru. Mai apoi câte douã împuscãturi scurte au urmat, perechi, perechi, de 32 de ori. Simteam cum glontul se înãbusea aproape si intra în plin.

„S’au sãvârsit mucenicii nostri”, a adãugat într’un târziu, cãpitanul în rezervã Ungureanu, ca trezit din altã lume, în timp ce toti ceilalti cãzuserã în genunchi lângã paturile lor înãbusindu-si suspine, plângând cu hohote sau rostind rugãciuni. A durat situatia aceasta ceasuri întregi. În zilele urmãtoare nici nu se simtea cã mai este cineva în lagãr. Toti erau niste umbre.

Masa de la 12 si seara a rãmas neatinsã cãci nimeni n’a mâncat. O tãcere înãbusitã domnea. Fiecare, cufundat în sine, privea spre farfurie, cu gândul rãtãcit departe, fãrã sã scoatã o vorbã. Cine ar fi putut spune ce se petrecea în sufletele lor?! Era în tot cazul pregãtirea sufleteascã pentru a doua zi, când toti credeau cã vor apuca acelasi drum fantomã, drumul Golgotei. Chira Aurel, care se urcase în pod, ca sã poatã urmãri evenimentele istoriseste cutremurat, cum a vãzut cã i-a legat pe toti unul de altul (pe ce ucisi) si i-a scos fãrã bagaje, la marginea râpei din dreapta lagãrului si acolo sublocotenentul Cinghita, care îi si sculase din somn, a dat drumul mitralierei instalatã dinainte acolo si asa s’au prãbusit unul câte unul. Cerul, care pânã în zori s’a mentinut senin, s’a acoperit de nouri grosi, s’a învesmântat în doliu si apoi ca un plâns amar, cu rãbufnituri puternice, s’a rãzbunat într’o ploaie rece si plictisitoare, când însotitã de vânt puternic, când linistitã, care a tinut o lunã încheiatã. Pãmântul s’a desfundat pânã la genunchi, în timp ce apa se revãrsase peste santuri acoperind drumurile. Era ca si la moartea Mântuitorului. Dacã nimeni n’a plâns si nu s’a cutremurat de durere si miselie, apoi a plâns cerul si s’a cutremurat vãzduhul de tunete. Poate cã jertfele acestea atât de sfinte si curate nici n’aveau nevoie de plânsul mincinos, nevrednic si fãtarnic al oamenilor. Si dacã pentru trupurile lor nimeni nu s’a gãsit sã le ungã cu miresme si aloiuri, apoi le-a spãlat Dumnezeu cu apã curatã. A spãlat sângele mucenicesc scurs din rãnile lor pentru a nu fi atins de profanatori. Aceastã miselie a impresionat chiar si pe jandarmi. Astfel, un plutonier ce pãzea intrarea prin sârme îsi stergea din când în când câte o lacrimã. Pânã si majorul Ciomârtan, care s’a dovedit cea mai devotatã unealtã a cãlãilor n’a mâncat trei zile.

Seara dupã masacru, toti bãietii s’au adunat în hol pentru a face obisnuita rugãciune în comun. Vocea de tenor slãbitã dar curatã si duioasã a lui Zaharia, care fiind si teolog obisnuia sã zicã rugãciunea, nici odatã n’a fost mai plinã de sigurantã, de credintã, de transport divin si dulceatã ca în seara aceea. Era într’adevãr ceva din altã lume. „Tatãl nostru, Carele esti în ceruri… Vie împãrãtia Ta… Facã-se voia Ta…” Au fost ca niste peceti, rupte dintr’o stâncã de granit. S’a cântat apoi în comun: „Apãrãtoare Doamnã pentru biruintã îti multumim”…cãci în adevãr ei biruiserã moartea si apoi: „Sfinte Dumnezeule” si „Cu noi este Dumnezeu, întelegeti neamuri si vã plecati!” Ceva asemãnãtor numai în catacombele crestine s’a mai putut auzi. Era o foarte puternicã revãrsare divinã. Toti transfigurati la fatã, în tãcerea de mormânt a lagãrului, priveau cu ochii tintã la un crucifix, atârnat în perete si fãcut de unul din bãietii ucisi, ce pãstra ceva din aspectul puscãriei si al mortii. Din ochii tuturor radia o luminã tainicã, ceva ce nu poate fi asternut pe hârtie. Îti fãcea impresia cã parcã ar fi fost asezati pe un munte înalt si de acolo priveau sus, într’o lume care nu poate fi vãzutã decât de la înãltimea lor. Bucurosi cã vãd ceea ce alti muritori opaci nu pot vedea, fericiti cã s’au putut desprinde din tinã si cã acum sesizeazã marginile absolutului, ei respirã siguranta lumii de dincolo, lumea spiritului, a lui Dumnezeu. Nu mai au nimic cu pãmântul. Au siguranta cã în noaptea aceasta e rândul lor sã fie masacrati. Nu-i mai înspãimântã însã moartea, au învins-o. Aici e misterul bucuriei legionare si spiritualitãtii crestine, sã poti învinge moartea. Cuvintele „Întelegeti neamuri si vã plecati, cãci cu noi este Dumnezeu”, erau acum o profetie, o sigurantã si o realitate pe buzele lor.

Când s’a terminat rugãciunea priveau prin geamuri în noapte la lumea de dincolo de sârme, care se iroseste în poftele cãrnii, cu dezgust si compãtimire. Desigur cã sunt atât de ieftine aceste plãceri cã ti-e scârbã de ele atunci când trãiesti în lumea bucuriei spirituale. Noaptea a trecut greu, dar fãrã asa zisul „saxofon” cum îl numeau ei (adicã fãrã muzica care acompania mitraliera).

În cursul zilei, se vedeau din podul lagãrului cârduri de copii, strãjeri, soldati si jidani ce veneau sã vadã pe cei ucisi. Multi silabiseau scrisul asternut pe placarda mare asezatã deasupra celor morti asa cum a fost si deasupra capului Mântuitorului Isus: „Asa vor fi pedepsiti pe viitor toti criminalii dementi trãdãtori de neam”.

Multi copilasi au plâns si au lesinat în fata acestui spectacol barbar si înspãimântãtor. Nu stiu ce cap de pedagog scelerat s’a gândit sã facã educatie, în aburii calzi de sânge, tinerelor vlãstare.

Între multimea care se înghesuia tot mai numeroasã în spatele cordonului de jandarmi, aceleasi rânjete demonice ca si la moartea Mântuitorului, se bucurau de sângele mucenicilor lui. Erau jidanii ce abundã în Vaslui ca si în toate orasele moldovene. Legionarii împuscati erau umflati la fatã, plini de sânge închegat la un loc cu tãrâna în care cãzuserã, unii cu ochii scosi, altii cu gura sfãrâmatã sau fata zdrentuitã, aruncati în dezordine, unii la picioarele altora. Dupã douã zile au fost aruncati într’o groapã comunã în cimitirul de animale din Vaslui.

Buletin informativ No. 4 – numai pentru legionarii refugiati la Berlin, 25 august 1940

Notã: Sã ne cunoastem istoria, sã ne cunoastem pe noi. dacã a existat cândva si pe undeva o inchizitie, existã si o inchizitie româneascã si sunt trei mari inchizitori: Carol II ajutat de Armand Cãlinescu – care a fãcut tot ce a fãcut din “orbire” – si de N. Iorga – care avea “pozitie de savant”. Robespierul României (Carol) a sacrificat (=suprimat) 252 de legionari într-o noapte din perioada de noapte si negurã (Nacht und Nebel) dintre 11 februarie 1938 si 22 decembrie 1989. Care era vina legionarilor? Cã nu acceptaserã sã strige: Trãiascã Legiunea si Regele, ca si mai târziu, când nu vor accepta salutul: Trãiascã Legiunea si Generalul. Asa cã regele a transformat Legiunea în vânat; o datã a solicitat-o, iar o datã a exterminat-o, declansând un rãzboi româno-român, în care nu puteam avea victoriosi sau înfrânti!? Dacã istoria ar fi fost mai “indulgentã” cu ceilalti doi inchizitori, ar fi sfârsit ca Iuliu Maniu, în cel mai bun caz.

Cei din “transportul-fantomã” au fost în stare sã moarã. Suntem noi în stare sã-i evocãm?

Emil Cãlescu, revista Permanente, nr.10 – octombrie  2001

(Visited 245 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.