Stalin şi parada militară din Piaţa Roşie

La Moscova, la 9 mai 2010, s-au marcat cei 65 de ani trecuţi de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial, parada din Piaţa Roşie impresionând din toate punctele de vedere: participare a militarilor, invitaţi, tehnică de luptă, eforturi materiale şi umane. De altfel, autorităţile au cheltuit câteva zeci de milioane de euro pentru organizarea ei şi alte 15 milioane pentru asigurarea condiţiilor atmosferice necesare bunei sale desfăşurări.

Înainte de toate, dacă parada a mai impresionat prin ceva, atunci acest lucru a constat în respectarea regulilor stabilite de Stalin încă din 24 iunie 1945, atunci când, în Piaţa Roşie, s-a celebrat prima oară victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei. E adevărat, la ora aceea, Stalin, deja la 65 de ani, nu s-a urcat pe calul alb pentru a comanda parada, însă totul s-a executat potrivit ordinelor lui. Aşadar, azi, Kremlinul a ţinut seamă întocmai de ceea ce „Părintele Popoarelor” decisese acum 65 de ani. Mai precis, el a invitat în premieră să defileze trupe din SUA, Marea Britanie, Franţa şi Polonia, adică militari din ţări care au fost aliate ale URSS în război. Dacă, în primele două cazuri, nu trebuie date explicaţii, în ce priveşte Franţa este vorba de escadronul Normandie (Niemen), creat de gen. Charles de Gaulle în 1942 şi care, apoi, s-a alăturat URSS, iar Polonia a avut acel guvern în exil condus de gen. Wl. Sikorski, recunoscut de aliaţi. N-au fost, aşadar, trupe ale unor state NATO, aşa cum s-au grăbit aiurea să spună unii, care au uitat aversiunea viscerală a Moscovei faţă de Pactul Nord-Atlantic, manifestată încă de pe când trăia Stalin. Că, ulterior, acele state au aderat la NATO, este o altă problemă.

Tot din categoria celor decise acum 65 de ani şi rămase bătute în cuie, în pofida scurgerii vremii şi unei noi perspective asupra celor petrecute în anii 1944-1945, face parte tratamentul aplicat României, ţară care, la 23 august 1944, s-a alăturat aliaţilor, calitate în care, spun specialiştii, a contribuit la scurtarea substanţială a războiului. Cum se ştie, nici de acest fapt deosebit nu s-a ţinut seama când s-a stabilit tratamentul aplicat României în cadrul Tratatului de pace de la Paris, din ordinul expres al lui Stalin, care se prevala de cele adjudecate cu W. Churchill şi F. D. Roosevelt în celebra lor întâlnire de la Ialta, din februarie 1945. Ca urmare, în 2010, cârmuitorii de la Kremlin n-au invitat România la ceremoniile din Moscova, ocazionate de împlinirea celor 65 de ani de la victoria asupra hitlerismului. În schimb, de pildă, au fost oaspeţi de onoare preşedinţii unor foste republici unionale sovietice, cu care Rusia are azi relaţii bune, dar nu şi Letonia, Lituania ori Estonia. A fost, de asemenea, invitat preşedintele R. P. Chineze sau premierul Italiei. Ajunşi în acest punct, să subliniem că Moscova nu l-a acceptat pe vicepreşedintele SUA, Joe Biden, întrucât Barack Obama nu a putut onora invitaţia, aceeaşi poziţie stalinistă fiind adoptată în cazul Marii Britanii, când Medvedev şi Putin nu au agreat ideea venirii prinţului moştenitor Charles în locul reginei.

Ajunşi aici, să cităm la loc de cinste gestul extraordinar al preşedintelui Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a declinat orice invitaţie, el subliniind poziţia deosebit de incomodă în care s-ar fi aflat, dat fiind că numeroşi veterani, concetăţeni de-ai săi, au luptat în Armata Română, iar alţii, din vrerea aceluiaşi Stalin, au ajuns în Armata Roşie.

A fost invitat să asiste la paradă şi Mihai I, ca fost şef al statului român şi comandant suprem al armatei în momentul actului din 23 august 1944, recunoscându-i-se deci calitatea ce o avea atunci şi pentru care a şi fost decorat atât de preşedintele SUA, Harry Trumann, cât şi de Stalin, cu Ordinul Victoriei cu diamante „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”.

În legătură cu prezenţa cancelarului german Angela Merkel la ceremonii este de semnalat semnificaţia simbolică a gestului, ea dorind să omagieze uriaşele pierderi umane şi materiale ale gazdelor în timpul conflagraţiei mondiale, cât şi aportul lor decisiv la victoria finală. Pe urmă, prezenţa sa la Moscova a fost şi o subliniere a nivelului înalt al raporturilor ruso-germane de azi, unii comentatori reputaţi opinând că înţelegerile actuale dintre cele două ţări depăşesc ca profunzime şi amploare Pactul Molotov-Ribbentrop din 1939! Ar mai trebui remarcat şi un alt fapt care sare în ochi: grija Kremlinului de a combate orice idee care susţine caducitatea sferelor de influenţă. Se aplică în acest caz şi cu prisosinţă celebra vorbă a lui George Orwell, potrivit căreia „cine controlează trecutul, controlează viitorul”. De altfel, în 2009, când s-au împlinit 70 de ani de la acea sinistră înţelegere sovieto-germană promovată de Stalin şi Hitler, nu au fost deloc puţini cei care au observat că Moscova merge pe o reabilitare în forţă a pactului respectiv. Astfel, după ce Parlamentul European a votat o rezoluţie ce instituie 23 august ca Zi de comemorare a victimelor nazismului şi stalinismului, preşedintele Dimitri Medvedev a semnat decretul 549 privind crearea unei Comisii de luptă împotriva tentativelor de falsificare a Istoriei CE ADUC ATINGERE INTERESELOR RUSIEI. Cum titulatura ei spune totul, comentariile sunt de prisos!

Dintr-o atare perspectivă, ni se pare semnificativ că, marcând cei 65 de ani, Radio Vocea Rusiei a difuzat şi un comentariu cu un titlu elocvent: Spiritul de la Ialta planează şi azi asupra Balcanilor. Înainte de orice observaţie, ar trebui văzute câteva fragmente importante. „Cu 65 de ani în urmă, pe 4 februarie 1945, la Palatul Livadia din Ialta a avut loc cea de a doua dintre cele trei întâlniri ale liderilor coaliţiei antihitleriste – URSS, SUA şi Marea Britanie – consacrate problemelor de război şi viitoarei ordini mondiale. De altfel, tocmai la Conferinţa de la Ialta au fost examinate multilateral problemele viitorului continentului european şi regiunilor sale de importanţă strategică, inclusiv a (le-n.n.) Balcanilor. Pacea şi stabilitatea în perioada postbelică din Europa, în ansamblu, şi din Balcani, în mod special, a reuşit să fie menţinută graţie Conferinţei de la Ialta şi maturităţii politice a liderilor de atunci ai URSS, SUA şi Marei Britanii (!? – n. n.). Stalin, Roosevelt şi Churchill erau conştienţi că, după înfrângerea nazismului, nu vor înceta opoziţia ideologică, lupta pentru resurse şi sferele de influenţă. Cu toate acestea, ei au reuşit să aşeze această luptă într-un cadru civilizat – iar lucrul cel mai important, să pună bazele pentru cooperarea minimă între blocurile politico-militare care abia urmau să fie înfiinţate: NATO şi Tratatul de la Varşovia. Este cunoscută declaraţia prim-ministrului britanic, Winston Churchill, care i-a îndemnat pe colegii săi, în special pe Iosif Stalin: «Haideţi să rezolvăm problemele noastre din Balcani… Să nu ne împotmolim în detalii». Mai este cunoscut şi faptul că Balcanii au fost scena unor jocuri geopolitice ale Marilor Puteri cu mult înainte de întâlnirea dintre Churchill şi Stalin… În istoria ţărilor balcanice, deceniile de după război au fost pline de multe evenimente importante. Însă, niciodată până la sfârşitul anilor 1980, divergenţele interstatale şi conflictele intereselor Estului şi Vestului nu au adus această zonă în pragul unui război. (…) A fost acesta un rezultat al înţelegerilor de la Ialta, între altele al propunerilor lui Churchil referitoare la împărţirea 50% la 50% a influenţei Marii Britanii şi URSS în treburile iugoslave? Răspunsul se află la suprafaţă. La fel, nu este pus la îndoială faptul că tocmai distrugerea înţelegerilor de la Ialta, la sfârşitul anilor 1980, a adus aceeaşi Iugoslavie în vâltoarea războaielor fratricide. La baza crizei iugoslave au stat mulţi factori. Dorinţa Germaniei reunite de a-şi înapoia rolul de lider în treburile europene, între altele în cele balcanice, şi tentativele cercurilor occidentale influente de a încercui Rusia în sud-vest cu un cordon sanitar format din ţări-tampon şi intenţia SUA de a pune o mină cu acţiune întârziată sub UE, care se forma atunci. Toate cele enumerate mai sus nu sunt nimic altceva decât încălcarea nu numai a literei, ci şi a spiritului de la Ialta. Însă de acest lucru nu sunt vinovaţi liderii care s-au reunit acum 65 de ani la Palatul Livadia, ci succesorii lor din epoca extinderii NATO”.

Este un text care, atât direct, cât şi indirect, spune multe despre viziunea de azi a Kremlinului şi spiritul ce-o tutelează, chit că Medvedev a încercat să spună că nu generalissimul este cel căruia ar trebui să-i atribuim meritul principal în victoria finală asupra nazismului.

autor: Dumitru Constantin

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti