Rusia şi ruşii în cronici populare româneşti de la 1800

Rusia şi ruşii în cronici populare româneşti de la 1800

by -
0 841

Pentru un public de extracţie folclorică, ţinând de o cultură populară (şi nu ţărănească), un public interesat de tot ce se petrecea în marea împărăţie creştină ortodoxă de la Răsărit – până şi de întâmplarea unor „Robinsoni polari”, aidoma marinarilor ruşi ajunşi în Oceanul Îngheţat de Nord, despre care, după o povestire cultă, se prelucra în româneşte o „vrednică de însemnare întâmplare” a patru corăbieri „care au fost strâmtoraţi de iarnă în ostrovul Spiţberg la anul 1743”, şi care au făcut „boala scorbuticească” -, ceea ce avea atingere cu realităţile româneşti ale vremii era cu atât mai demn de consemnare.

Avem aici cel puţin trei mărturii care au în comun apartenenţa autorilor la aceeaşi categorie socială umilă, dar tot mai vocală, la acelaşi mediu bisericesc al Ţării Româneşti, activi în aceeaşi perioadă cuprinsă între 1800 şi anii ‘30 ai veacului al XIX-lea, comentând uneori şi evenimente dintr-a doua parte a secolului precedent. Pentru o bună echilibrare a opiniilor avute în epocă la nivel popular, voi adăuga că doi dintre ei- Dionisie, ţăran vâlcean ajuns eclesiarh al episcopiei Râmnicului, dar şi copist, caligraf, ilustrator şi Ioan Dobrescu, dascăl la biserica bucureşteană a Batiştei, dar şi cojocar şi negustor – erau filo-ruşi declaraţi, în timp ce al treilea, Ilie, popa „ot Butoi” din Dâmboviţa nu deborda de simpatie pentru împărăţia ţarilor.

Pitorescul, dar relativ bine informatul Dionisie Eclesiarhul- informat „după spunerea gazeturilor”, – preocupat de „răzmiriţile muscalilor”, adică de războaiele timpului său duse de colosul de la Răsărit şi de „secreturile muscăleşti” prin care împărăţia pe care o admiră a izbândit, pleacă de la domnia Ecaterinei a II-a şi de la prima împărţire a Poloniei din 1772 („au luat supt stăpânire înpărăţiei Rosii a treia parte din Lehiia)”, pentru a consemna marea sa satisfacţie de român şi de slujitor al bisericii râmnicene atunci când, în 1769, Dumnezeu „s-au milostivit asupra norodului său cel ce crede în numele lui şi, dând putere oştilor muscăleşti şi biruinţă, au intrat în ţară în mare război.”. Nu va fi inutil de adăugat că, pentru exact acelaşi moment, când ruşii luau de la turci şi raiaua Hotinului, o cronică rimată dădea glas, plin de ironie, bucuriei româneşti: „Hotine, Hotine/ Găteşti-te bine/ Că moscalul vine/ Ş-a fi rău de tine!/ Saltă şi te văsăleşte,/ Că moscalul sosăşti!”; iar pentru intrarea ruşilor în Bucureşti, în acelaşi an, tot în mediul popular, apropiat cumva de boierii Cantacuzini filo-ruşi, altă cronică rimată reflecta, stângaci, dar sincer, bucuria colectivă ce omagia pe suverana Rusiei: „În zioa sfintei Ecaterini/ Pentru-al împărătesi nume,/ Făcură o mare veselie,/ Sus, în deal, la mitropolie./ Foarte frumos o cinstiră,/ Dar muschiceşte băură./ De la masă se sculară,/ Care vrură şi jucară”.

Şi tot acestui moment de la 1769 îi sunt dedicate aşa numita „Pătimire a Galaţilor” sau „Istorie de patima Gălaţilor”, unde autorul anonim se bucură când „bat moscalii pre turci foarte”, învingându-i la Şerbeşti – şi pe aliaţii lor tătari la Giurgiuleşti -, salvând prosperul oraş dunărean sau povestirea despre luptele cu final fericit, de la Prut şi Dunăre, ale feldmareşalului Piotr Alexandrovici Rumeanţev, ceea ce a prilejuit la Iaşi „vivat peste vivat cu bună tocmire”.

Este drept, uneori, Dionisie – pentru a reveni la el – inventează evenimente, cum ar fi o încoronare a Ecaterinei cea Mare ca „înpărăteasă a Crîmului” – de fapt ţarina dăduse un manifest cu ocazia alipirii Crimeii în 1783 -, fantazează despre o adunare de împăraţi cu acest prilej, auzind probabil ceva despre o întâlnire dintre Iosif al II-lea şi Ecaterina a II- a, care a avut loc în 1787 la Kerson. El mai ştie câte ceva despre Potemkin, „ibovnicul” împărătesei care, de altminteri, îi făcea acestuia „împutăciune” pentru că ar fi luat bani de la turci, despre „Suvaro ghenerar” ce era victorios la Ismail spre bucuria Eclesiarhului, care relatează şi despre un „congrez” ce a urmat – de fapt, tratativele de pace cu austriecii de la Şiştov în 1791 şi cele cu ruşii de la Iaşi în 1792-, despre campania „franţozilor” în „Misir” – era aceea a lui Napoleon în Egipt la 1798- 1799-, confundă pe ţarul Pavel cu succesorul său Alexandru I când vorbeşte „despre jalba ce o au dat toţi boerii şi arhierei la înpărăţia rosieniască”, deşi ştia că fanariotul Constantin Ipsilanti fugea, în 1806, la curtea ţarului Alexandru, „fiindcă Pavel, tată-său, au răposat de dambla. Iară unii spun că l-au omorât miniştrii cu vicleşug, mergând noaptea la iatacul lui” (zvonul era înregistrat de Eclesiarh, nefiind însă departe de adevăr, de vreme ce ţarul Pavel fusese asasinat în martie 1801, fiul şi urmaşul său susţinând că a sucombat în urma unei apoplexii).

Filorusismul Eclesiarhului se traduce şi în satisfacţia de a-i vedea pe turci învinşi adesea de „cazacii muscăleşti, călări”, ce erau ca „ulii cei iuţi să prinză vânat”, salvând ceea ce unii contemporani numeau „ticăloasa raia”, adică ţările române: „Măcar de ar fi vrut turcii să stea să mai jăfuiască, dar nu avea vreme, că îi îmbulziia muscalii”, ceea ce făcea ca între români să fie „atâta bucurie… cât călca unul pe altul.” Chiar dacă există izvoare care spun limpede că ocupaţia rusească în Principate a fost teribil de grea, Dionisie vedea în culori trandafirii tot ce era rusesc: ţarul Alexandru era, fireşte, „bunul şi creştinul înpărat”, la fel erau vrednici de laudă generalii săi, Isaiev sau Kamenski, căruia se simte obligat să-i traducă numele – „care în limba românească va să zică Al pietrii sau Pietrariul”-, chiar dacă este critic cu generalii Ivan Ivanovici Michelson şi Andrei Simionovici Miloradovici despre care amintitul vodă Ipsilanti reclama la Petersburg „că stau numa de baluri şi tractaţii” sau cu un anume general Zass, cu nume germanic, la care explicaţia binecredinciosului autor e simplă: „acesta fiind om rău, spun unii că n-au fost muscal creştin”. Chiar şi atunci când, prin pacea de la Bucureşti din 1812, Rusia lua şi Basarabia, autorul nostru este mulţumit şi constată, în numele unei solidarităţi pravoslavnice: „Aşadar, înpărăţiia Rosii, înputerniciindu- să şi lărgindu-să cu voia lui Dumnezeu, fiindcă iaste creştină”. Informaţiile despre înfrângerea, de către ruşi, a lui Napoleon, când împăratul fugar trecea „o apă ce-i zice Borontina” – evident Berezina, afluentul Niprului în Bielorusia, – seamănă cu cele date de alte izvoare favorabile Rusiei cum este cronica urbană a lui Ioan Dobrescu, unde detaliile sunt mai numeroase, iar comentariile mai suculente, acest cojocar bucureştean, căsătorit cu fiica unui şalvaragiu, fiind chiar martor ocular, în acelaşi an 1812, la Colentina, când Kutuzov „ş-au luoat ziua bună de la mic până la mare. Şi de aici au plecat cu poştea la Rosiia. Şi acolo eram şi eu şi l-am privit cum căta spre Bucureşti.”

autor: acad. Razvan Theodorescu

(Fragment din comunicarea Rusia şi ruşii în cronici populare româneşti de la 1800,susţinută la 13 aprilie 2011 la Academia Română de Acad. Răzvan Theodorescu)

 

 

 

 

(Visited 247 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.