Românie personalist-conservatoare

de Ovidiu Hurduzeu

Trăiesc confortabil, deci exist!

Am ajuns să considerăm reală, în firea lucrurilor, viaţa noastră de sclavi fericiţi. Suntem atât de angrenaţi în sistem, atât de fragmentaţi, sfârtecaţi, catalogaţi, formataţi încât nu ne mai dăm seama că trăim un coşmar. Discutăm inutil despre „drepturile omului” atâta timp cât omul nu-i decât o îngrămădire de funcţii utile. Ceea ce numim „existenţa noastră”: o masă vâscoasă, informă, un bloc gelatinos care împiedică viaţa să ia forme armonioase, să se desfăşoare în ritmuri organice. Să privim în jur. Totul a devenit excesiv, obez, proliferant – de la plodul îndopat cu E-uri până la securistul supraponderal, de la viloaiele construite fără nici o noimă la bolizii de oţel gonind pe şoselele desfundate care duc… unde? Nimic nu-şi mai are ritmul şi rostul. Nimic nu mai este viu, natural. Jinduim după normalitate, dar „normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în „normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu „să-ţi vezi de treabă”, ca un „cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până în noapte, să te uiţi la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, „normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să „dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău. Accepţi normalitatea anormalului, absurdului şi incoerentului întrucât nu ai alt ideal decât CONFORTUL.

Confortul este ideologia mediocrităţii şi filistinismului, delăsării şi facilităţii prin care singur îţi pui cătuşele la mâini şi-ţi legi ghiuleaua de picioare. Omul capitulează în faţa „meciului de fotbal” şi a ideilor preambalate. Aici sfârşeşte creştinismul şi începe servitudinea voluntară. Iubim confortul întrucât ne economiseşte eforturile. Viaţa noastră devine mai uşoară când totul „merge şnur”. Nu există confort fără adaptabilitate – Petre Ţuţea ar zice „de ploşniţă” – la scheme abstracte şi drumuri bătătorite. Confortabil este echivalentul lui convenabil, „ceva” este redus la forma sa instrumental-utilitară. Nu mai este confortabil să fii creştin ortodox. Posturi peste posturi, slujbe lungi la ore nepotrivite, rugăciuni, viaţă de familie. Prea complicat, faci o donaţie şi ţi-ai rezolvat problemele de conştiinţă. Nu mai este convenabil să ai un copil acum, când ai devenit manager şi în joc este cariera profesională. Avortezi. O viaţă cu adevărat confortabilă are cel perfect adaptat la o lume de forme şi imagini prestabilite, „raţionalizate”. Este mult mai confortabil să emigrezi în Elveţia decât să-ţi câştigi existenţa în România: Ţara Cantoanelor îţi cere doar să te adaptezi la structurile ei eficiente. Acolo, funcţionezi ca într-o baie de ulei, în timp ce în România, dacă vrei să trăieşti cu adevărat, ar trebui să lupţi, să înfrunţi asaltul realităţii concrete. Imigrant în Elveţia, vei deveni probabil un sclav fericit; în România, ai încă şansa să rămâi om liber. Cu o condiţie: să te dedici unei cauze serioase, să iubeşti şi să rezişti pe baricade.

Confortul îţi oferă iluzia certitudinii şi a siguranţei. Dacă eşti adaptat la sistem, nu-i nevoie să ai un centru de greutate pentru a-ţi găsi echilibrul existenţial. Eşti calibrat din afară prin tot felul de inginerii economice şi sociale. Funcţionezi pe pilot automat. Nu poţi să te împotriveşti angrenajului diabolic întrucât utilul agreabil a devenit un idol. Corespunde perfect aşteptărilor „omului recent”, acest enorm stomac ce digeră perpetuu. Pe creştin nu-l poate mulţumi confortul, căci îi cere să se supună „veacului acestuia” (adaptarea este o supunere deghizată). Persoană divino-umană, creştinul este stârnit mereu de nevoia autodepăşirii, a trăirii exigente într-o realitate transfigurată. Dacă sclavul fericit îşi doreşte cât mai mult confort, creştinul jinduieşte să trăiască într-un lux desăvârşit: în iubire.

Intelectualul confortabil

În numărul pe luna ianuarie 2008 al revistei „Idei în dialog”, Horia Roman Patapievici şi-a început comentariul despre manifestul A Treia Forţă exprimându-şi… inconfortul: „Citind şi recitind acest ‘manifest la două mâini’ (cum l-au numit autorii lui), nu m-am putut împiedica să nu resimt o tenace senzaţie de inconfort moral, în ciuda confortului intelectual pe care mi-l procură anumite teme şi diagnostice ale autorilor. Neîndoielnic, sursa inconfortului moral venea din împrejurarea că, deşi puteam consimţi la detaliul anumitor analize, simţeam că, în ansamblu şi pe fond, trebuia să resping întregul propunerilor făcute” 1 . Judecarea unor idei radicale, care îşi propun să schimbe o paradigmă culturală, din prisma senzaţiei de confort/inconfort este simptomatică pentru modul de a reacţiona al intelectualului confortabil din România. După 1989, în locul mult aşteptatului discurs critic, „elitele” româneşti au instituţionalizat conformismul şi retorica autojustificării, trecând la implementarea noilor ideologii „democratice”. Conştiente fiind că manipulează un discurs diversionist, „elitele” au tremurat permanent la gândul că duşmanul de moarte al ideilor şi atitudinilor confortabile, intelectualul critic tradiţional, s-ar putea să revină acasă. Am putea compara teama lor în faţa tradiţiei critice cu frica de monarhie a clasei politice. De ce, oare, în ochii „elitelor” intelectualul critic tradiţional pare o figură nesuferită? Motivele ar fi multe, dar ne mărginim să enunţăm doar câteva. În primul rând, intelectualul critic este o persoană autonomă care nu depinde de o reţea. Autoritatea sa nu derivă dintr-un statut instituţional sau mediatic, ci se bazează strict pe prestanţa ideilor profesate. Neinteresat să fie recunoscut, recompensat şi promovat de reţele, este greu de redus la tăcere. Şi mai greu de cooptat. În al doilea rând, intelectualul critic nu face politică de partid sau culturală, doar „politica adevărului” (C. Wright Mills). Pentru intelectualul confortabil, să gândeşti mânat de adevăr este un anacronism întrucât adevărul este o „construcţie” relativă care nu poate să se erijeze într-o autoritate. Un al treilea aspect inacceptabil: intelectualul critic nu numai că discută idei serioase în lumina adevărului, dar are şi ambiţia ca ideile sale să câştige publicul încă independent în gândire. La polul opus, „confortabilul” traduce în limbaj savant realităţile status quo-ului. Se adresează unei mase docile şi conformiste: masteranzi formataţi de „studiile culturale”, carierişti universitari şi din mass media, teologi ecumenici, stângişti de bibliotecă, neoconservatori „în pat” cu transnaţionalele şi mafioţii locali, „iubitori de cultură” fără cultură, pensionari abonaţi pe vremuri la „România literară”, specialişti în management cultural, clienţii sucursalelor din străinătate ale Institutului Cultural Român etc.

Un alt aspect ce-i creează „elitei” un sentiment profund de „inconfort”: intelectualii critici sunt coerenţi cu ei înşişi. Leagă semnificatul de semnificant, gândirea de faptă. Este o practică străină „confortabililor” proteici care mizează pe coerenţa incoerenţei. În jurul ideilor confortabile 2 şi al confortului material se organizează întregul sistem de (non)valori al „elitelor” româneşti. Ideile, grupate în tematici politic corecte, „se dezbat” la workshop-uri, în cadrul programelor de schimburi culturale, prin sălile de conferinţe ale fundaţiilor. Confortul este cel care le personalizează şi pune în circulaţie. Confortabile, ideile devin apetisante, au gust de cremşnit, cornuleţe sau euroi. A gândi pe cont propriu, pe banii tăi, pe timpul tău e un hobby. Iar dacă mai vrei să schimbi şi lumea e nebunie curată. Oare…?

Filistinismul competenţei

Nu trece zi lăsată de la Dumnezeu în care aşa-zisele elite româneşti să nu predice pe toate canalele mediatice „nevoia de competenţă”. De douăzeci de ani, discursul mafioto-securist îi spune cetăţeanului român „eşti un nimeni, nu faci bani!”, la care cel elitist-managerial adaugă: „Eşti un nimeni, nu ai competenţe!”. Cele două discursuri se completează de minune la nivelul „pieţei unice” monopoliste. Ideile, înainte de a intra în dialog, trec prin birourile diferiţilor sponsori. Sunt invitate în sala de conferinţe, unde experţi în managementul cultural le explică în power point câteva principii ale economiei actuale: 1) Precum banii, ideile trebuie să circule, să nu aibă miros şi o origine clară. 2) Precum mărfurile, să posede valoare de schimb. Cum circulaţia impune competenţa şi nu viceversa – sau, marxist vorbind, valoarea de schimb primează în faţa celei de uz – ideea-marfă va înlătura de pe piaţă atât „neprofesionista” idee cinstită cât şi ideea „tare” dar fără ambalaj politic protector. În noua societate conexionistă, tezaurizarea ideilor este o etapă depăşită a istoriei. Acum se trăieşte pe credit. Mai ales în cultură. Cine posedă idei proprii devine suspect. Conceptele şi doctrinele se împrumută de la băncile de idei acreditate, de obicei Neocon Bank of America şi Banca della Sapienza Sinistra. Ideile împrumutate se investesc în mici biznisuri – un articolaş într-una din revistele „elitelor”, un interviu la România Cultural. Oricum, nu contează, e o simplă „dezbatere”. „Purtătorii de mesaj” din România sunt supăraţi că publicul îndărătnic nu răspunde pavlovian la stimulii lor ideatici, nici nu se năpusteşte să cumpere părerile oamenilor „validaţi într-un circuit internaţional” 3 . Le place să creadă că imobilismul consumatorilor de cultură s-ar datora birocraţiei. Sau ignoranţei. Sau schimbării anotimpurilor. Atât de vârtos au interiorizat lumina suficienţei de sine încât nu realizează că piaţa liberă de idei – dacă o asemenea potemkiadă ar exista cu adevărat – le-ar aduce pieirea.

De la „omul de cultură” la „intelectualul de elită”

În timpul comunismului, Cuvântul lui Dumnezeu fusese interzis în spaţiul public şi izgonit din sufletele oamenilor. Cum nevoia de Dumnezeu nu poate fi eradicată, ea a fost satisfăcută pidosnic printr-un ersatz religios. „Omul de cultură” l-a înlocuit pe preot şi duhovnic, ba chiar a pozat în martir. Din coasta „omului de cultură”, „spiritualitatea românească” aflată sub oblăduirea partidului a fabricat criticul literar. În absenţa filozofului şi preotului, criticul literar fusese învestit cu o nemeritată autoritate, risipită în mare parte pentru satisfacerea unor nevoi personale şi orgolii mărunte. Remarcându-se prin cameleonism şi slugărnicie în relaţiile cu regimul, prin judecăţi de valoare după cum „vroiau muşchii lui”, criticul literar a fost, cu foarte puţine excepţii, pseudopersonalitatea prin excelenţă a culturii române sub comunism. În loc de o conştiinţă, un parazit umflat deopotrivă de puterea comunistă, adulaţiile servile ale scriitorilor şi fascinaţia exercitată asupra unui public cititor „captiv”, privat de Memorie şi de accesul la informaţie 4 . Criticul literar formatat de sensibilitatea comunistă a introdus în cultura română moda intelectualului dezîntrupat 5 animat de o aroganţă gnostică faţă de realitatea „vulgară”. Estetismul şi apologia „competenţei intelectuale”, cultivate din raţiuni politice 6 , i-au permis să eludeze responsabilitatea morală şi să-şi ascundă incapacitatea de a înfrunta adevărul în trupul realului însuşi. După 1989, „oamenii de cultură” în loc să se căiască, au continuat să nărăvească sub o nouă formulă. Când, în jurul lor, au început să foiască Merţane şi BMW-uri încărcate cu analfabeţi iubitori de manele, „oamenii de cultură” au simţit cum le fuge pământul de sub picioare. Amantele i-au abandonat, portofelul li s-a golit, autoritatea lor pe plan social a tins spre cota zero. Ca să nu rămână de căruţă în noua societate, s-au reinventat. Au abandonat vechea denumire („oameni de cultură”) şi s-au declarat „elite”. Astfel a apărut clubul „elitelor validate internaţional”, unde se fac tranzacţii cu idei-marfă importate prin reţeaua dealerilor de idei autorizate. Istoria va consemna marea diviziune a muncii din epoca prelungit comunistă. Mafia economică a monopolizat „economia de piaţă”, iar cartelul cultural, „piaţa ideilor”. Sub privirile paternalist-dojenitoare ale EUrabiei 7 , cele două structuri monopoliste au construit „cealaltă Românie”: România globală a securiştilor miliardari, a culturii transformate în mahala mediatizată şi inginerie stângist internaţionalistă. „Cealaltă Românie” – tentaculară, burtoasă, nesimţită în prosperitatea ei parazită – stă alături de România reală, înghesuind-o, încercând s-o scoată afară din rostul ei milenar. Autointitulatele „elite” româneşti suferă de autarhie mentală şi sentimentală. Nu „simt” România fiindcă n-au stat niciodată faţă în faţă cu Viaţa. Au perceput-o indirect, prin abstracţiuni exterioare, în loc s-o perceapă concret, din interiorul Bisericii vii. Iată de ce nu-şi înţeleg nici aproapele şi nici neamul, şi tot mută discuţia pe terenul abstract al „omului” cu drepturile lui universale, al „naţiunii”, al „imperiului” şi al altor construcţii asemănătoare. Întrucât Dumnezeu creează prin Cuvânt, vorbele omeneşti au „greutate” şi „putere”. Dar ele nu pot fi separate de cel care vorbeşte, aşa cum cuvintele lui Hristos nu pot fi separate de Persoana sa. „Cine spune” nu poate fi dezlipit de „ce spune”. Declaraţia de condamnare a comunismului în România îşi pierde credibilitatea din moment ce în spatele ei se află Vladimir Tismăneanu, un intelectual cunoscut pentru conexiunile sale cominterniste. Cine a scris cartea Despre idei şi blocaje? Horia-Roman Patapievici, persoana care sprijină circulaţia liberă a ideilor sau Horia-Roman Patapievici, directorul unor instituţii care blochează sau filtrează opiniile politic incorecte? „Cineva” viu sau „ceva” necrozant îl mărturiseşte pe distinsul nostru intelectual? Depărtându-se de Dumnezeu, „elitele” rostesc un discurs lipsit de conţinut, greutate şi coerenţă. Un discurs autistic, pentru uzul administratorilor de reţea, dumnezeii externi şi interni care dau „elitelor” calificative de bună purtare. În aceste condiţii, cum să mai creadă „masele iubitoare de cultură” cuvântul scris şi vorba-imagine? Când totul a devenit o „imensă acumulare de spectacole” (Debord) 8 şi „o uriaşă îngrămădire de mărfuri” (Marx), când tot ceea ce era trăit direct s-a depărtat într-o reprezentare vicleană, cum evităm soluţiile diavoleşti: revoluţia şi apatia? Oricât am vrea să-l scoatem pe Marx din ecuaţie, el va reveni pe uşa din dos atâta timp cât nu vom mai accepta Viu, printre noi, Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt l-au căutat tinerii când au luat cu asalt sala „Rapsodia” pentru a trăi spectacolele lui Dan Puric. În timp ce „figurile atinse de nimbul excelenţei” se plâng că vocea lor nu este ascultată în România, Dan Puric reuşeşte de unul singur să demareze o adevărată renaştere culturală. Cum de-a reuşit un actor acolo unde elitele au eşuat?

Actorul sau întoarcerea la viaţă

În existenţa cotidiană, sclavul fericit sălăşluieşte doar în confortul rutinei, în experienţa sa imediată care-i oferă certitudinea evidenţei. Rutina nu este o ancorare în real, ci un raport de adecvare dintre sclav şi imaginile plăcute în care îşi oglindeşte, narcisist, chipul. Gol pe dinăuntru, nu posedă o consistenţă proprie; „substanţa” sa derivă din imaginile-obiect care-l reprezintă. El însă nu are nici o putere asupra acestor imagini, fericirea sa depinde de instanţa care manipulează oglinda. Dacă spargi oglinda, sclavul fericit se prăbuşeşte ca o marionetă abandonată de păpuşar. Sau se eliberează din închisoarea certitudinilor mincinoase; revenit cu picioarele pe pământ, purcede la recuperarea sa pe un sol ontologic stabil. Actorul adevărat distruge echilibrul facil al rutinei, destramă perspectivele călduţe şi autosatisfacţia. Pe scenă, situaţiile statice şi chipurile îngheţate ale „realităţii prin adaptare” sunt supuse unor perturbări creatoare. Actorul „deformează”, „dislocă”, „desincronizează” şi în final transfigurează imaginile-obiect care alcătuiesc înşelătorul univers cotidian. Jocul său eliberează energiile vitale pe care sclavii fericiţi, înconjuraţi de imagini-obiect, nu le mai simt (imaginileobiect sunt necrozante şi energofage, absorb energia în loc s-o degaje). Pe scenă are loc o „întoarcere la viaţă” în sensul în care o sămânţă îngheţată învie. Scopul actorului nu este să elibereze energii haotice. Pe scenă, energia se manifestă ca „putere” (vechiul ei sens aristotelic), în vreme ce sclavul fericit n-o cunoaşte decât sub forma risipitoare a activităţii frenetice şi a comportamentului violent. Chiar dacă actorul rămâne nemişcat şi tăcut, simţi cum pulsează în el viaţa. Energiile sale vitale nu circulă însă printr-un corp lipsit de organe, ele sunt încarnate, devin „putere”, prezenţă scenică. În lumea sclavilor fericiţi, construită pe o „coloană absentă”, prezenţa este o ficţiune. Nu poţi fi „prezent” decât în şi printr-o „re-prezentare”. Într-un univers mortificat, eşti „cineva” (o prezenţă) când reprezinţi „ceva”. Un obiect printre obiecte. Actorul redă prezenţei demnitatea şi taina ei originară, transformând-o într-un eveniment. Evenimentul nu este un happening spontan. Pe scenă, actorul nu discută idei, ci le dramatizează, încarnează în gesturile sale. Ideile nu mai sunt ficţiuni sau reprezentări, precum în gândirea postmodernă – ele sunt „evenimente” care „semnifică”, acţiuni îndreptate spre un anumit scop. Deşi improvizează adeseori, jocul său este bazat pe un „meşteşug”, face parte dintr-un sistem riguros articulat. Haotic, dezlânat poate fi doar accidentul, energia care explodează haotic. Evenimentul, ca joc al actorului, se desfăşoară în chip de „dilatare strunită”. Înfruntă rezistenţele întâlnite în cale şi echilibrează mereu tensiuni contrare, pe un plan superior. Jocul actorului este atât denotativ cât şi conotativ, uneşte semnificatul cu semnificantul, conceptul (ideea) cu gestul, sufletul cu corpul. O uniune tensionată, nicidecum o fuziune. La baza evenimentului scenic se află „meşteşugul”. Pe scenă, actorul, meşter dibaci, curăţă mişcările sale de amănunte superflue, le imprimă ritm şi stabilitate, ca într-un dans. Evenimentul ia naştere când artistul îl transportă pe spectator de la un plan la altul, de la o perspectivă nouă la o perspectivă total neaşteptată, printr-o deplasare ritmică a centrului său de gravitaţie. Dansatorul se mişcă mereu, dar nu-şi pierde niciodată „stabilitatea”. Actorul nu fascinează spectatorul printr-o prezenţă spectrală, de idol, ci prin capacitatea sa de a elimina rutina vieţii din habitatul postmodern. În locul rutinei şi al realităţii prin adaptare, actorul introduce ritmul viu, dansul, mişcarea îndreptată spre un „altceva”. Spectacolul ca eveniment nu este însă un carnaval revoluţionar, în care spectatorii şi actorii se amestecă „obscen” unul cu altul. Jocul unui mare actor, prezenţa sa scenică urmăreşte atât manifestarea, cât şi tăinuirea adevărurilor esenţiale (a se compara cu reality show-ul după care se dau în vânt sclavii fericiţi). În teatru, adevărul se trăieşte ca prezenţă totală. Trebuie să te lepezi însă de ochelarii de cal prin care vezi doar fragmentul şi neesenţialul. Dan Puric a dinamitat convenţiile „societăţii spectacolului” prin dogmele teatrului veritabil. Doar un actor ar fi putut să înţeleagă că „viaţa societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de spectacole” 9 . Nimeni altul n-ar fi înţeles mai bine primejdiile şi scopurile procesului de teatralizare a societăţii româneşti. „În lumea realmente răsturnată, adevărul este un moment al falsului” 10 . Iată de ce Dan Puric purcede la repunerea lumii pe făgaşul ei originar. Obiectivul său imediat: să-i redea societăţii româneşti „organicitatea” ei originară. Nu este nici reacţionar, nici fundamentalist ortodox. În Teatrul cruzimii, Antonin Artaud reacţionează împotriva fosilizării teatrului, a transformării lui într-un mijloc de amuzament. Dan Puric reacţionează împotriva unui fenomen mult mai grav. Transformarea unei ţări întregi într-un circ roman, cu privilegiaţi la tribune şi fiare sălbatice devorând oameni cinstiţi în arenă. Poate mai important este faptul că Dan Puric îşi obişnuieşte publicul cu un nou mod de percepere a realităţii. El nu discută idei confortabile, dramatizează idei colţuroase. Vorbele sale au greutatea şi coerenţa pe care gesturile actorului le au pe scenă. Vorbind în picioare, pe masă, în faţa unei săli pline de studenţi, stabileşte un mod personal-evenimenţial de comunicare; ideile sunt percepute concomitent ca o putere fizică, literalmente reală, şi una spirituală. Succesul de care se bucură spectacolele şi conferinţele lui Dan Puric indică un fenomen cu implicaţii sociale şi culturale profunde. Pentru prima dată observăm cristalizarea unei mişcări dezinhibate de contestare a status quo-ului din România (în special) şi a tehnoglobalismului (în general). Pentru prima dată este „spart” monopolul discursului intelectual pe care-l deţin în prezent „elitele”. Indiferent de culoarea politică adoptată la un moment dat, „elitele” postdecembriste sunt de sensibilitate stângistă pe linia „globalismului cu faţă umană” trasat de Andrei Saharov încă din 1968 11 . Rolul lor a fost şi rămâne să legitimeze în plan conceptual şi simbolic convergenţa dintre comunism şi capitalism într-un sistem mondial totalitar – totalitar în sensul că urmăreşte să „fondeze o sferă generală totală care să se constituie într-un nou absolut” (Apostolidès, sublinierea autorului) 12 . Apartenenţa la „elită” a unui intelectual român nu este dictată de „competenţă” sau de „moralitate”, ci de capacitatea sa de a interioriza gândirea unică, de a se adapta confortabil la modelele politic corecte ale momentului actual. Deşi discursul intelectual al elitelor este falimentar, el nu a putut fi contestat până acum din lipsa unor puncte de vedere coerente situate în exteriorul sistemului. Doar o privire „din afară” ar fi putut cristaliza o conştiinţă contestatară, lucidă şi dezinhibată. Până recent, orice punct de vedere „politic incorect” strecurat în mainstream-ul cultural căuta să conveargă într-un fel sau altul cu cel „elitist” (oficial). Puţinii critici urmăreau „să joace în teren”, ceea ce le oferea „elitelor” un enorm avantaj; plasate pe post de arbitri şi de facilitator, administratori ai „dialogului, „elitele” puteau să dicteze oricând eliminarea unui jucător indisciplinat 13 . Rebelii erau reduşi la tăcere, nu atât prin cenzură, cât pe plan simbolic, fiind plasaţi într-o poziţie de „încarn
atori” ai negativităţii absolute. Etichetele „legionar”, „fundamentalist”, „ultranaţionalist”, „antioccidental” sunt variantele carpato-dunărene ale „rasistului” sau „dead white man” prin care stânga occidentală îi rade pe oponenţii Vajnicii Lumi Noi. Dan Puric a acţionat împotriva „sistemului ticăloşit” de pe poziţia unei duble exteriorităţi, cea a artistului şi a creştinului ortodox. Nu atât critica sistemului a strâns rândurile unei mişcări contestatare în jurul lui Dan Puric, cât promovarea unui model de socialitate personalist-evenimenţială. Oamenii au simţit că Dan Puric nu-i mai consideră nişte sclavi fericiţi, li se adresează în chip de persoane care luptă să devină evenimente. Dintr-o lovitură, a căzut întregul edificiu elitist al intermedierilor abstracte. * Dumnezeu, creând lumea prin Cuvânt, pune la temelia tuturor vorbelor omeneşti relaţia. A grăi înseamnă a te afla într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu semenii tăi. Cuvântul ca relaţie presupune apropierea de adevărul celuilalt prin dragoste ascetică. Te întrebi: cine este X? Ca să răspunzi la întrebare trebuie să-l cunoşti pe X în integritatea sa vie. Iubindu-l, reuşeşti să treci dincolo de carapacea proprietăţilor sale inesenţiale şi necrozante, dincolo de acel „ceva” care roade „cineva”-ul din el şi-i menţine fiinţa într-o permanentă stare de dezechilibru ontologic. Dar ca să-l cunosc pe X, nu-i suficientă doar dragostea mea. Faţă către faţă, îi adresez o chemare, îl îndemn să iasă din el pentru a mă cunoaşte în plinătatea mea existenţială. Îl invit să-mi descopere chipul de om decis şi integru. X este liber să vină la întâlnire sau să rămână în carapacea sa. Dacă răspunde chemării, amândoi vom reuşi să transformăm individualitatea noastră autarhică într-un eveniment existenţial. Nu mai există „eu” şi „tu” separaţi, ci eu, persoana-eveniment în unire fără contopire cu „tu”, persoana-eveniment din faţa mea. Nu formăm un spaţiu comun, o „casă europeană” în care amândoi ne pierdem identitatea. Nu! Te-am primit în casa mea pentru că, şi tu, m-ai primit în inima ta. Relaţia dintre noi nu este narcisistă, nu suntem unul oglinda celuilalt. Am creat un eveniment întrucât amândoi am răspuns la chemarea unui al Treilea: Duhul Sfânt. Rămân în casa mea, în ograda mea, în rostul meu dar, prin lucrarea Duhului Sfânt, te simt cu mine, diferit dar alături de mine, la bine şi la greu. Singur, risc să-mi pierd centrul de greutate; trăind iubit şi iubitor reuşesc să-mi pun gospodăria în ordine, mă concentrez pe ceea ce este cu adevărat esenţial. Pătrunsă de Duh, rostul meu, proximitatea mea, odinioară agresată, jinduită, încălcată, se transfigurează, devine spaţiu evenimenţial, ţâşnire a vieţii în mijlocul morţii, a libertăţii în robie. Într-o societate personalistă, Cuvântul se va adresa deopotrivă inimii, inteligenţei şi voinţei. Omul decis şi integru Îl va primi pe scena existenţei sale în spectacolul transfigurat al vieţii trăite sub har. Este însă posibil ca relaţia personalist-evenimenţială, experimentată cu succes de Dan Puric pe scenă şi în săli de conferinţe, să fie extinsă în plan social? Ce şanse ar avea în ziua de astăzi o Românie personalist-conservatoare? Cum s-ar încadra ea în mişcarea generală a globalizării?