Relatia Stat- Culte religioare in Romania anului 2011

Relatia Stat- Culte religioare in Romania anului 2011

by -
3 823



Introducere

Dacă spre sfârşitul mileniului al III –lea a apărut un mod de gândire, ce a cuprins treptat toate compartimentele vieţii: religios, social – politic, cultural şi economic european şi s-a impus treptat, arătându-se a fi o caracteristică a acestui sfârşit de mileniu, aceasta este, fără îndoială, gândirea dialogală[1]. La începutul noului mileniu se pare că toţi şi toate sunt chemate la dialog şi comuniune pentru a supravieţui în contextul pluralismului cultural  ce caracterizează lumea de astăzi[2]. Acest realism ne cheamă pe noi la evidenţierea a două principii esenţiale referitoare la relaţia noastră cu Uniunea Europeană, primul fiind acela că nu Uniunea Europeană reprezintă o problemă ci propria noastră prezenţă în cadrul ei, iar al doilea se cuprinde în faptul că problema noii compoziţii şi sinteze nu este de sorginte politică sau economică ci de natură culturală şi spirituală. Dincolo de influenţele permanente ale Occidentului în ţările răsăritene, deosebirea de cultură dintre Europa apuseană şi popoarele ortodoxe rămâne, în multe locuri ce nu pot fi depăşite.

Se acceptă astăzi tot mai mult ideea că existenţa însăşi este dialog, adică este chemare şi răspuns, este întâlnire, comunicare, împreună-lucrare, perihoreză şi comuniune, atât pe verticală cât şi pe orizontală. Noutatea acestei forme de gândire constă în redescoperirea dimensiunii verticale a dialogului, care îi pot salva pe partenerii dialogului de platitudinea orizontală. Concret, lucrul acesta se observă în redeşteptarea interesului omului modern pentru religie, care reprezintă tocmai dimensiunea verticală în orice formă de dialog şi la orice nivel. Făpturile şi lucrurile nu există în mod solitar în lume. Nu solitudinea şi multitudinea lor individuală le justifică existenţa, ci unitatea existenţială a lumii, bazată pe identitatea personală a oamenilor, care realizează o comuniune ce constă nu din dizolvarea sau pierderea lucrurilor şi făpturilor în masa unităţii, ci din sinergia şi perihoreza propriilor energii care, nu numai că se susţin reciproc şi, prin însăşi identitatea lor, se îmbogăţesc reciproc şi sunt apte să primească un sens prin persoana umană, care devine conştiinţa lumii[3]. Există aici o susţinere întemeiată pe reciprocitate spirituală şi informaţională, ceea ce le face să comunice prin însăşi individualitatea şi raţionalitatea lor, adică prin identitatea care nu se desfiinţează, deoarece este complementară şi astfel le face să alcătuiască lumea, adică unitatea creaţiei şi să-şi reveleze fiecare în parte şi toate la un loc, condiţia esenţial – existenţială de împreună – existenţă care înseamnă dialog şi chemare la dialog, adică creaţie a lui Dumnezeu şi lume a oamenilor[4].

Întâlnirea cu un altul adică dialogul, la începutul acestui mileniu al III – lea, constituie un dinamism concret, ce deschide omul spre o transcendenţă, speranţă şi sens. Lumea de astăzi, golită de sens în secolul trecut, are nevoie, la început de nou secol, deopotrivă de conştiinţa religioasă ca de o frână, adică de cunoaşterea propriilor limite şi de acceptarea lor responsabilă cât şi de speranţa că nu este părăsită de Dumnezeu, căci numai această speranţă îi poate umple golul sufletesc de care suferă omul modern şi pe care nici un progres tehnic sau ştiinţific nu este în stare să-l umple. Chiar dacă lumea de astăzi trăieşte într-o epocă de crize şi experienţe dureroase, Dumnezeu, Care lucrează atât în şi prin oamenii religiilor cât şi prin oamenii de ştiinţă şi de bună credinţă de pretutindeni, după harul lor, va lumina sensul existenţei şi va ajuta lumea să îşi păstreze identitatea şi demnitatea umană, iar pe oameni să înţeleagă că a fi fiii unui anumit neam istoric nu exclude frăţietatea cu fiii altor neamuri, întrucât, în cele din urmă, toţi suntem fraţi, având ca Tată pe Dumnezeu. În acest sens, singura relaţie care justifică existenţa este relaţia de iubire bazată pe jertfa de sine, şi singura cale car facilitează relaţia de comunicare a existenţei, este calea iubirii, adică iubirea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o învăţăm toţi în cele din urmă, dacă vrem să ajungem la un modus vivendi care să garanteze demnitatea şi supravieţuirea întregii umanităţi şi a creaţiei. Putem spune astfel că dialogul asigură chiar supravieţuirea naţiunilor, adică a popoarelor, sau mai corect spus, a culturilor[5] care se identifică cu popoarele respective, le conservă identitatea şi le asigură perenitatea, şi nicidecum cu rasele, deoarece din punct de vedere, nu factorul genetic şi ereditar este cel care ne diferenţiază, ci cel cultural şi spiritual.

Când spunem lucrul acesta, în perspectiva extinderii Uniunii Europene, ne gândim că această structură pluriculturală şi suprastatală, trebuie să se străduiască să realizeze în primul rând o dezvoltare cultural – spirituală regională, şi nicidecum o integrare mai mult sau mai puţin bazată pe forţă şi pe structuri socio – politice şi economice. Dezvoltarea cultural – spirituală a tuturor statelor înglobate va asigura valoare şi trăinicie Uniunii Europene şi o va feri de ispita de a deveni un simplu imperiu politic şi economic. Este greşită tendinţa de a se impune cu orice preţ modelul economic şi cultural occidental şi considerat universal valabil, fundamentat pe relativizarea şi pervertirea valorilor morale, religioase, culturale, artistice cu grave consecinţe: laxism şi libertinaj moral; consumism, bunăstarea materială şi căutarea plăcerii; sincretism religios; cultura morţii etc., considerate paradoxal a constitui comoditatea şi calitatea vieţii. Dar ce sens mai poate avea viaţa, când prin pervertirea ei axiologică şi-a pierdut total sensul existenţei?

În zilele noastre, lumea face eforturi tot mai susţinute pentru crearea unui climat de apropiere, de încredere, de înţelegere şi colaborare între oameni şi popoare care să le asigure securitatea existenţei şi convieţuirea în armonie cu semenii. Dar dacă nu va ţine seamă şi de dimensiunea spirituală a omului prin factorul religioase, care să asigure oamenilor experienţa întâlnirii cu Dumnezeu prin dimensiunea transcendentă, şansele sunt minime, pentru că nimic din cele pur naturale nu sunt stabile, mai ales când sunt închise în imanentul plat. Tendinţa spre realizarea unei comunităţi globale este un proces aflat în plină desfăşurare, o evidentă „devenire” istorică[6], care se consumă indiferent de dorinţele sau obiecţiile noastre şi care este accelerat de factori neutri din punct de vedere religios. Desigur, realizarea unităţii creştine şi într-un sens larg a întregii umanităţi, este şi trebuie să rămână o dorinţă sacră a fiecărui om de bună credinţă care îşi raportează conştiinţa la testamentul Domnului Iisus Hristos, „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), precum şi la faptul că întreaga creaţie este destinată să devină Biserica lui Dumnezeu. Pe de altă parte să nu uităm că unitatea este una şi globalizarea este alta[7], iar globalizarea, cel puţin în modul în care este percepută astăzi, nu va putea să asigure unitatea şi supravieţuirea lumii. Noi am făcut deja experienţa unei globalizări forţate (comunismul), care a sfâşiat şi mai mult unitatea lumii. De aceea, când suntem nevoiţi să ne confruntăm tot cu o globalizare, chiar dacă de data aceasta este la nivel regional, este normal să nu mai avem încredere şi să fim precauţi, încercând împreună să lămurim problema pe cât este cu putinţă, pentru o înţelegere corectă a ei şi deci pentru aflarea adevărului, spre a realiza o implicare personală responsabilă. Aceasta este o problemă delicată pe care nici societatea singură şi nici religiile singure nu o vor putea soluţiona, atâta vreme cât nu există conlucrare, adică dialog, ci mai degrabă numai atitudini exclusiviste, relativiste, reducţioniste sau posesive cu privire la adevăr, care nu fac altceva decât să-l fărâmiţeze şi mai mult, şi să-l facă să devină obscur, denaturându-l ori chiar conceptualizându-l. În acest proces, diferite religii au jucat deja un rol foarte important. Aşadar, înainte de a ne referi la contribuţia religiilor privind datoria lor faţă de edificarea unei comunităţi mondiale, se cuvine să recunoaştem responsabilitatea lor faţă de multe dintre paginile negre ale istoriei mondiale şi să înţelegem şi noile împrejurări în care sunt obligate să activeze[8].

Dacă aruncăm o privire asupra evoluţiei perceperii religiei în secolul trecut, observăm că intrarea în secolul al XX – lea a fost dominată de un scepticism generalizat în ceea ce privea atât rolul cât şi viitorul religiei în societatea modernă. A fost perioada în care gândirea occidental – europeană ducea la extrem consecinţele pozitivismului epistemologic, „profeţii suspiciunii” anunţând cu multă emfază caracterul retrograd, inutilitatea şi iminenta dispariţie a religiei. Puternic influenţat de teologia antropologică a lui L. Feuerbach (1841), Marx a fost primul teoretician social care a văzut în religie unul din factorii principali ce se opune progresului şi schimbării sociale. „Religia este opiumul popoarelor”, „este doar soarele iluzoriu care se roteşte în jurul omului atâta timp cât omul nu se roteşte în jurul său însuşi” susţinea Marx în anul 1844. Di perspectiva sa, societatea viitorului, în care diferenţele de clasă vor fi eliminate şi care va da naştere omului nou, va fi una în care religia va fi o chestiune de istorie. Mergând mai departe în aceeaşi direcţie, Nietzche[9] anunţa în 1885 prin intermediul nebunului din Aşa grăit-a Zarathustra, moartea lui Dumnezeu şi naşterea lui der Ubermensh (super omul), care nu cunoaşte altă lege în afara propriei voinţe, pentru ca nu cu mult mai târziu Freud cu psihanaliza lui să pretindă a da loviturile finale religiei şi persoanei religioase. Viitorul unei iluzii (1927), lucrarea în care Freud vorbeşte nemijlocit pe tema rolului şi al viitorului religiei, se încheia pe un ton cinic, cu pretenţii programatice de acţiune, ce se doreau a se rezolva în mod irevocabil această „maladie” a societăţii moderne[10].

Dacă privim în trecut la cele două mii de ani de istorie creştină, vom fi copleşiţi atât de bucurii cât şi de dezamăgiri. Motivele bucuriei şi ale satisfacţiei sunt următoarele:

– Supravieţuirea Bisericii. Biserica s-a născut într-o lume ostilă şi a suferit grave persecuţii, nu doar în timpul primelor secole, dar şi în zilele noastre[11]. În pofida lor, ea încă există şi aceasta demonstrează că ea este o realitate divino – umană destinată să supravieţuiască vicisitudinilor istoriei şi să-i conducă pe oameni la înviere, adevăr acceptat de însuşi marele persecutor Iulian Apostatul, care mărturiseşte în agonia de muribund: „Ai învins Galileene!”

– Misiunea Bisericii s-a împlinit în ciuda existenţei ei într-o varietate de culturi. Nu şi-a pierdut identitatea divino – umană şi nu a desfiinţat nici identitatea cultural – spirituală a popoarelor în care s-a întrupat, ci dimpotrivă, le-a asigurat identitatea şi le-a salvat demnitatea, devenind factorul de coeziune socială al lor. Biserica nu poate supravieţui decât numai în lume, descoperind noi dimensiuni ale chemării sale în lume.

– Dintru început a fost şi un factor cultural de prim rang având o influenţă asupra culturii nu doar în Imperiul Bizantin dar şi în Occidentul Evului Mediu. Chiar în vremurile moderne, când Biserica, în societăţile respective, a fost oficial şi programatic ori sistematic marginalizată, fiind considerată factor irelevant şi nesemnificativ în creaţia culturii umaniste, ea nu a încetat şi nu încetează să rămână factor generator şi promovator de cultură şi spiritualitate. Multe din valorile umaniste şi spirituale ale societăţii moderne nu sunt altceva decât principii, valori şi (re)surse creştine. Cu deosebire în noul mileniu mesajul Bisericii va fi credibil doar prin mărturia faptelor şi printr-o renaştere monahală de dimensiuni impresionante, după cum mărturiseşte Mitropolitul Ioan Zizioulas[12].

 

1. Religia şi factorii religioşi – mereu prezenţi în viaţa umanităţii

 

Indiferent cât de nefastă a fost influenţa lui Marx, Nietzsche şi Freud asupra omului modern, o analiză a secolului al XX – lea ne arată cu totul altceva. Este ceea ce Anthony Gidens[13] numea atât de elocvent the return of the oppressed, revenirea în forţă în ultimele decenii ale secolului a factorului religios programatic oprimat[14]. Virgil nemoianu, răspunzând la întrebarea „creşte sau scade religiozitatea în lume?”, confirma recent acelaşi lucru. Sondajele din ultimii ani[15] revelează faptul că peste 90% din populaţia României este religioasă (86% aparţinând Bisericii Ortodoxe Române), peste 60% participă la servicii religioase cel puţin cu prilejul marilor sărbători, 1, 7% frecventează Biserica cu regularitate. Această situaţie poziţionează România pe primele locuri în Europa. Însă, paradoxal, România, ocupă în acelaşi timp, locuri fruntaşe şi în majoritatea sondajelor internaţionale referitoare la avort, corupţie şi criminalitate. Or, tocmai acest contrast frapant face şi mai mult ca studiul religiozităţii, al impactului ei social precum şi al potenţialului ei de a fi un factor credibil al îmbunătăţirii vieţii sociale, să devină un imperativ al vremurilor noastre[16].

Ca să putem înţelege rolul religiei la început de mileniu trei, posibilităţile, provocările şi capcanele ori cursele cu care se confruntă omul religios şi Biserica contemporane, nu trebuie să ne oprim doar la teorii sociale referitoare la modernitate şi la modernitatea târzie sau postmodernitate[17]. Pentru a avea o mai responsabilă înţelegere şi apropiere a faptului religios, trebuie să avem în vedere în primul rând studiul marilor tradiţii religioase ale umanităţii. Cuvântului religie îi sunt asociate două etimologii latine: una este cea derivată din verbul „reculegere” – a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege – care sugerează legătura cu trecutul, cu o tradiţie. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanentă a acestuia. Cealaltă etimologie provine din „religare” şi are sens de „a lega”, „a fixa”, aşa cum se întâmplă în multe regiuni ale lumii: religia uneşte, construieşte şi fundamentează coeziunea socială[18], coeziune socială care, pe lângă competenţa religioasă, dispune şi de aportul limbii, al tradiţiei istorice şi al ataşamentului de un anumit teritoriu. Aceasta înseamnă o cultură comună, modele şi norme de comportament unitare. Religia a avut în evoluţia sa istorică sensuri diferite, după faptele semnificative din viaţa societăţii. Religia poate însemna norme morale, rituri, dar şi modul de a gândi, de a se raporta la sacru şi de a trăi sacrul, propriu unui grup, deci înseamnă un sistem de viaţă al grupului respectiv, sau, cum este cazul la români, un factor constitutiv al etnogenezei. În trecut, religiile influenţau toate aspectele vieţii umane deţinând o complexă competenţă: se îmbinau ori se întrepătrundeau cu filozofia, legislaţia, politica, arta, formele de recreaţie.

Însă în epoca noastră modernă secularizată, aceste sectoare ale vieţii au dobândit ipostaze şi consistenţe autonome speciale. Foarte mulţi factori indiferenţi din punct de vedere religios, precum dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică accelerată, dreptul internaţional, organismele internaţionale care acţionează în baza unor programe de perspectivă mondială, au fost caracterizaţi ca produse secularizate[19] ale religiei, şi în special ale culturii creştine. Aceşti factori „nereligioşi” nu trebuie înfruntaţi ca adversari, ci abordaţi ca parteneri în înfăptuirea idealurilor universale spirituale care urmăresc înţelegerea şi apropierea universală. Ceea ce se cere nu este tutelarea sau crearea unui front comun al religiilor împotriva altor forţe spirituale ale lumii contemporane, într-o mentalitate ofensivă de tipul cruciadelor[20] ci, o contribuţie substanţială la abordarea circumstanţelor nou – create, prin conlucrarea tuturor factorilor într-un dialog deschis ambelor dimensiuni, verticală şi orizontală (transcendentă şi imanentă). Totuşi, în pofida acestei disponibilităţi pozitive, rolul esenţial al religiei este indiscutabil. Nu este permisă o contribuţie care să reducă la o simplă încercare de înţelegere intelectuală, la câteva remedieri neînsemnate şi al o explicaţie de suprafaţă a fenomenelor. În multe cazuri, cugetarea religioasă este datoare să renunţe la rolul de simplu exeget. Are datoria de a se exprima cu îndrăzneală, cu o viziune şi o acuitate profetică, în legătură cu marile probleme care solicită contemporaneitatea[21]. Aceasta înseamnă ca religia să-şi ia în serios dimensiunea ei profetico – eshatologică, contribuind cu toate mijloacele sale specifice la îmbunătăţirea vieţii credincioşilor. Este chemată să se implice în problemele reale ale vieţii[22].

 

2. Importanţa şi rolul religiilor la începutul celui de-al treilea mileniu

Religia este o componentă importantă a culturii politice în multe ţări[23], şi aceasta datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică. Se spune despre religie că, pretinzând că se află deasupra lumii pământeşti, mai degrabă oferă decât primeşte legitimitate[24]. Lucrul acesta se observă foarte clar în istoria poporului român. Toate marile momente şi evenimente social – politice care i-au marcat existenţa, au fost legitimate şi încununate chiar de evenimentele religioase şi bisericeşti (de pildă, în anul 1330 s-a înfiinţat Statul feudal Ţara Românească, în anul 1359 a fost recunoscut oficial de către Imperiul Bizantin şi Patriarhia Ecumenică prin înfiinţarea Mitropoliei Ungrovlahiei[25]. Este îndeobşte cunoscut faptul că statele comuniste au încercat să construiască o cultură politică din care religia era eliminată. Religia nu avea nici un rol în construcţie socialismului şi în formarea omului nou, fiind doar „un atribut al celor nefericiţi care erau forţaţi să îndure fărădelegile capitalismului”[26]. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, statele est – europene, foste comuniste, au permis din nou, în mod oficial, exprimarea tradiţiilor religioase în legătură cu care comunismul a eşuat în efortul său de a le elimina[27]. Simultan cu renaşterea Ortodoxiei în republicile slave şi în România, a avut loc şi o renaştere islamică care a traversat Asia Centrală, urmărindu-se prin ea reafirmarea identităţilor pe care Moscova le suprimase vreme de decenii. De fapt, adevărata redeşteptare globală a religiei s-a produs câteva decenii mai devreme, începând cu a doua jumătate a secolului al XX – lea, când modernizarea sub expresie economică şi socială a devenit globală în toată amploarea. Astăzi, importanţa religiei se evidenţiază dramatic prin resurgenţa Islamului, mişcările fundamentaliste de inspiraţie islamică răspândindu-se într-un ritm rapid, deoarece par să răspundă aspiraţiilor umane şi nemulţumirilor faţă de societatea contemporană. O problemă delicată ce care se confruntă societatea europeană contemporană, chiar în contextul extinderii Uniunii, în afară de pluralismul şi sincretismul religios, şi raportarea lor la adevăr, o constituie prezenţa tot mai simţită a islamismului. Această problemă trebuie abordată cu multă seriozitate, cu competenţă, şi totodată cu multă delicateţe şi sensibilitate, pentru că în esenţă este vorba de o întâlnire între civilizaţii şi culturi total diferite, ce se exprimă prin sensibilităţi specifice, care sub nici o formă nu trebuie stârnite ori neglijate. Să nu uităm că dincolo de specificul fiecăreia, monoteismul este factorul de coeziune a celor trei mari religii care se întâlnesc acum în Europa – creştinismul, iudaismul şi islamismul – întrucât toate trei sunt de sorginte avraamică şi aceasta ar face să se impună în Europa dialogul interreligios şi dialogul cu toţi oamenii de pretutindeni, nu dor cel ecumenic şi interconfesional, care şi-a făurit deja o tradiţie în acest sens.

La modul general, religia este relevantă în orice conflict, deoarece vorbeşte de viaţă şi de moarte, de război sfânt sau de război drept. Religia, în epoca contemporană, continuă să fie o prezenţă vie în viaţa umanităţii, indiferent de spaţiul geografic, şi cu atât mai mult, am putea spune lucrul acesta pentru spaţiul Uniunii Europene, unde creştinismul este o componentă esenţială a identităţii europene. Creştinismul şi-a pus pecetea asupra continentului european. Cultura şi spiritualitatea europeană este de sorginte creştină şi poartă încă amprenta eclesiastică, şi tocmai aceasta este caracteristica dominantă a Europei. Este adevărat că acum lumea occidentală secularizată este plină de contradicţii. Pe de o parte ateismul şi raţionalismul ocupă poziţii solide, ca şi secularizarea care arată că în societatea occidentală religia îşi pierde din importanţa pe care o avea în trecut în funcţionarea sistemului social[28], însă pe de altă parte nici legiferarea şi generalizarea dreptului la credinţă nu sunt minimalizate. La fel, în spaţiile fostelor state comuniste, unde se edifică societăţii democratice, libertatea credinţei este garantată prin lege şi în mare parte respectată în viaţa societăţii. Se poate afirma că procesul de extindere în Răsărit a democraţiei şi economiei libere, cu tehnologie avansată, a indus un model de societate european, în curs de edificare, în care problemele religiei şi credinţei au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”. De aceea, în acest spaţiu european tensiunile şi conflictele religioase se pot transforma mai greu în ciocniri violente, armate. Acesta este un semn edificator că în momentul în care religia se poate manifesta în condiţii de libertate ea poate deveni un element de stabilitate care nu trebuie ignorat ori neglijat.

Europa unită îşi construieşte în prezent relaţia cu religia sub forma a ceea ce istoricul Rene Remond numea o „secularizare amiabilă”[29]. Locul separaţiei radicale şi uneori violente între opinia religioasă, rezervată spaţiului privat şi puterea politică, în sfera nevăzutului şi cea a vizibilului, separaţie care inaugurează autonomia societăţii moderne, este luat de o viziune potrivit căreia distincţia domeniilor de competenţă nu înseamnă şi irelevanţa lor reciprocă. Cu alte cuvinte, faptul că religia nu mai legitimează politicul şi statul îşi asumă o neutralitate principală faţă de credinţele religioase nu echivalează cu a nu recunoaşte sau a nu valorifica rolul religiei în spaţiul public. Întrebarea este: Cum gândim acest rol? Care sunt raţiunile care ne determină să-l recunoaştem şi chiar să-l încurajăm? Ce anume justifică prezenţa religiosului într-o societate care, după cum spune Marcel Gauchet[30], se articulează deliberând asupra ei însăşi fără a se referi la ceea ce o transcende? Deşi religia este un fenomen şi un proces dinamic pe care nimeni nu-l mai poate contesta astăzi, iar celebra expresie formulată de scriitorul Andre Malraux – „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc” confirmă ideea că în acest secol religiile cunosc un reviriment fără precedent, totuşi, asistăm astăzi şi la o redimensionare a conştiinţei de sine a religiilor din spaţiul lor de acţiune. Mai întâi prin însuşi faptul că astăzi în Europa se propun noi religii şi noi secte în baza libertăţii care contestă valoarea şi legitimitatea vechii religii creştine.

O privire lucidă asupra fenomenului religios contemporan, la nivel global, ne face să înţelegem că în actuala situaţie de pluralism religios, religiile sunt în competiţie unele cu altele, deoarece considerând că posedă adevărul religios, tind să prevaleze asupra altor religii. Or, în acest caz, nu mai poate fi vorba de funcţia de coeziune socială a religiei. Potrivit lui W. Joachim, în această situaţie a pluralismului, religia îşi pierde funcţia de integrare şi, în anumite situaţii, poate genera stări de tensiune. Astăzi există iniţiative concrete de a construi, ţinând seama tocmai de ponderea civilizaţională a religiei, solidarităţii regionale, cu scopul de a asigura stabilitate şi cooperare. Realismul elementar al oricărui proiect politic obligă la dialogul cu credinţele religioase tradiţionale care au dat alcătuirea profundă a unei societăţi, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare[31]. Ajungem astfel la argumentul istoric al revelaţiei religiei. Cu toate că actuala Constituţie Europeană nu include în preambul referinţa la „rădăcinile creştine”[32]. Europa nu poate să nu-şi recunoască originea istorică: ea datorează creştinismului atât principiul de unitate (vizibil mai cu seamă în primul mileniu), cât şi actuala divizare confesională, astfel încât s-a vorbit de mai multe europe religioase, fiecare cu propria sa raportare la modernitate[33].

Drept urmare, religia reprezintă un factor determinant, prezent în toate relaţiile de viaţă. Statele europene au afirmat apartenenţa lor la credinţa în Dumnezeu în textul din Constituţiile lor. Moştenirea religioasă este precizată chiar în Constituţiile unor state ce se numesc laice. Spectrul larg al relaţiilor juridico – religioase, referitoare la Bisericile de stat şi laicitate, neutralitate şi cooperare îşi au originea în imanenta diversitate din ţările comunitare. Cum ar fi spre exemplu: Franţa prezintă şapte sisteme legislative religioase diferite. Particularităţile lor se întâlnesc în Alsace – Moselle, în Guyana ori La Mayotte. Regatul Unit trebuie să ţină cont de nevoile (cerinţele) religioase începând cu cele din Anglia şi Scoţia şi continuând cu cele din Irlanda de Nord până în Ţara Galilor şi cu altele[34]. Grecia, în schimb, are un statut aparte în Sfântul Munte Athos, iar în Germania, prin particularităţile legate de fiecare land în parte. Unele ţări comunitare o atenţie sporită factorului religios al diferitelor comunităţi prin încheierea de tratate între stat şi respectivele comunităţi religioase. Această diversitate se află într-o permanentă mişcare în statele Comunităţii Europene. Dar este vorba de o mişcare ce tinde spre convergenţă întrucât sistemele legislative religioase într-un anumit sens, converg în Europa. Legăturile şi relaţiile Stat – Biserică pot cunoaşte soluţii de tipul celei din Suedia ori se pot prezenta sub forma unei destinderi ce caracterizează această relaţie în Anglia. În Germania schimbările au vizat probleme sau aspecte, cum ar fi predarea religiei, jurisdicţia bisericească ori statutul diferitelor asociaţii. Structuri care erau iniţial antagonice îşi dovedesc acum forţa de cooperare. Există o convergenţă spre autodeterminarea elementului religios, dar şi una în sensul unei colaborări între stat şi comunităţile religioase. Încercările istorice de marginalizare a religiei, ca un fenomen social printre alte fenomene sociale, au eşuat în statele membre ale comunităţii. Problemele religioase deţin pretutindeni un loc deosebit, special, în viaţa publică.

Modelul societăţii civile, centrat în ultima perioadă pe ideea de stat, nu poate asimila în mod corespunzător religia în unicitatea ei. Acest infinitum internum împiedică orice încercare de mediatizare permanentă a elementului religios, prin atribuirea acestuia unor sfere de interese limitate şi particulare. Având ca fundament libertatea de conştiinţă, sistemele legislative din Uniunea Europeană converg şi în sarcinile fixate pentru viitor. Într-o libertate religioasă recunoscută, religia trebuie să se bucure de locul corespunzător. Pe cât de puţin se poate lipsi de religie în transmiterea rădăcinilor ei culturale – dacă se doreşte neapărat a fi cu adevărat europeană – pe tot atât de puţin îi este îngăduit Uniunii Europene să minimalizeze rolul religiei la cel de simplu furnizor de valori[35]. Religia nu este o ancilla in ethicis pentru stat. Ea nu este nici un paravan folositor doar pentru diferite interese economice şi religioase şi nici un „muzeu” cultural – istoric pentru Uniunea Europeană. Religia trebuie să aibă locul ei propriu în Uniunea Europeană şi un rol la realizarea libertăţii oamenilor. Ea are misiunea de a asigura oamenilor o viaţă împlinită. A da suflet Europei înseamnă a trezi conştiinţa identităţii religios – spirituale a europenilor occidentali, ale garanta existenţa personală şi demnitatea proprie, a-i ajuta să redescopere sensul existenţei prin redeschiderea perspectivei transcendentului şi ale arăta ţinta spre care trebuie să se îndrepte. Pentru că la ora actuală, Occidentul trăieşte o profundă criză de natură religioasă şi culturală, oamenii fiind dezorientaţi şi bulversaţi din punct de vedere spiritual, pe de o parte, prin libertatea înţeleasă ca libertinaj şi consumism iresponsabil, prin relativizarea raţiunii, a ştiinţelor şi a valorilor perene, iar pe de alta prin sincretismul şi pluralismul religios multicultural în care trăiesc.

Uniunea Europeană trebuie să includă religia în dimensiunea sa instituţională. Ignorând acest lucru, nu face decât să conteste aspectele esenţiale ale vieţii cetăţenilor ei. Religia există în cadrul instituţiilor cu viaţa ei specifică, iar Uniunea Europeană este obligată să respecte acest lucru[36]. Ca un garant al principiilor democratice Uniunea Europeană trebuie să răspundă în mod corespunzător la nevoile populaţiei. Acest lucru este valabil şi pentru nevoile religioase ale oamenilor şi ale instituţiilor. Uniunea Europeană are obligaţia să intre în dialog oficial cu Bisericile şi comunităţile religioase. Iniţierea acestui dialog presupune respectarea unor serii întregii de drepturi comunitare primare şi secundare[37]. Uniunea Europeană trebuie desigur să ţină seama şi de situaţia juridică a Bisericilor. În construirea unui sistem legislativ religios european, fundamentul trebuie să fie şi să rămână respectarea sistemelor din fiecare ţară a comunităţii[38], şi aceasta se poate realiza numai printr-o conlucrare ce membrii desemnaţi de toate Bisericile respective. Bisericile europene deţin însă propriile drepturi de suveranitate şi acestea nu există în mod izolat. Drepturile de suveranitate sunt şi rămân în relaţie cu alte îndatoriri de ansamblu ce vizează binele comun. Aceasta presupune să se ţină seama şi de religie, de nevoile religioase ale omului contemporan din şi cu Uniunea Europeană. Uniunea Europeană trebuie să ţină cont mai mult ca înainte de ceea ce reprezintă religia în sine[39], deoarece ea poate să devină factorul ei de coeziune şi de stabilitate, asigurându-i dimensiunea verticală de spiritualitate.

 

3. Importanţa şi locul Bisericii Ortodoxe în construcţia europeană

 

În calitate de continuatoare fidelă şi autentică a Cincizecimii primare – Biserica Ortodoxă are un rol de seamă în construcţia europeană. Ea aduce mai întâi un tezaur liturgico – sacramental nepreţuit, însă în acelaşi timp şi o experienţă şi un duh nou, de viaţă creştină, păstrat în continuitate neîntreruptă cu Biserica primară şi în dialog permanent cu contextul istoriei prin cele două dimensiuni ale teologiei ale teologiei ei, verticală şi orizontală, care i-au asigurat un echilibru continuu. Rolul Bisericii Ortodoxe în aceste vremuri de schimbări majore la nivel mondial, poate fi înţeles în funcţie de Crucea lui Iisus Hristos, care ne imprimă disponibilitatea de jertfă şi ne face să devenim responsabili de faptele noastre; de Învierea Domnului Iisus Hristos, care dă speranţă învierii noastre; de Cincizecimea trăită la fiecare Sfântă Liturghie euharistică, şi de Înălţarea lui Iisus Hristos ce ne dă perspectiva ridicării din starea de păcat în care ne aflăm. Aceasta este înainte de toate, o misiune a comunităţii, o misiune de comuniune, deoarece comunitatea trebuie să reflecte dragostea”[40]. Mântuitorul ne dă îndemnul: „Să vă iubiţi unii pe alţii… Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 34). Istoria Bisericii Ortodoxe poate fi ea însăşi un bun exemplu pentru ceea ce se doreşte a fi Uniunea Europeană. Biserica a contribuit din plin la progresul moral – spiritual al popoarelor, devenind o adevărată mamă a lor. Biserica s-a identificat întotdeauna cu năzuinţele neamului pe care l-a slujit, luând parte, cu mijloacele ei specifice, la lupta de eliberare socială sau naţională[41]. Ea a contribuit la formarea şi consolidarea conştiinţei naţionale, la progresul şi fericirea popoarelor la care a fost trimisă[42]. Ortodoxia reprezintă Biserica una, care se manifestă în deplinătatea ei, într-o plenitudine de Biserici locale. Biserica locală asimilează în identitatea ei elementele specifice naţiunii, culturii şi limbii poporului respectiv[43] . Dumnezeiasca revelaţie şi botezul creştin nu s-au dat cu scopul uniformizării creaţiei şi a suprimării varietăţii naturale şi istorice a omenirii. Botezul creştin şterge doar păcatele celui botezat, nu şi identitatea etnică a acestuia. Viaţa ne demonstrează că după mai multe veacuri de la îmbrăţişarea creştinismului, diferitele popoare n-au încetat a fi ceea ce au fost la început – comunităţi umane distincte prin naţionalitate, limbă, simţire, cultură şi tradiţie specifică[44].

Fiinţa umană devine universală şi trăieşte universalitatea nu doar spaţial ci şi temporal, interesată fiind şi rugându-se pentru întreaga lume şi pentru întreaga creaţie – care a fost binecuvântată de Dumnezeu Creatorul, Stăpânul, Pantocratorul şi Proniatorul. Această universalitate creştină este nu numai o unificare a lumii, ci şi un drum către o astfel de lume, spre Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai elocvent şi mai relevant în ideea unităţii şi a universalităţii decât chiar mesajul liturgic, în cadrul căreia ne rugăm: „Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici şi pentru unirea tuturor…”[45]; „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”[46]; „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care, pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”[47]; „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”[48]. – Toate aceste citate fac trimitere către unitatea eclesiologică, liturgică şi euharistică a persoanei, a comunităţii, a neamului şi a popoarelor Care-L preamăresc ca Domn şi Stăpân pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că, iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea”[49]; „Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor şi la tot poporul Tău”[50]; iar la Slujba Vecerniei se reafirmă universalitatea căci „văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor”[51].

Prin urmare, unitatea creştină este realizarea pe pământ a ceea ce se continuă şi se desăvârşeşte în cer. Iar această realitate cerească este prefigurată de Biserica Lui Hristos care este „tipul şi icoana întregii lumi”, după cum afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul.[52] În relaţie cu universalitatea creştină, globalizarea în sens profan pare a fi o traducere a acestei universalităţi ce caracterizează Biserica creştină, împlinită şi desăvârşită fiind în Domnul Iisus Hristos. Percepţia ori înţelegerea despre globalizare se dovedeşte a fi însă contradictorie. Fenomen complex şi variat, pentru unii este considerată ca o posibilitate de prosperitate şi dezvoltare economică, unificată într-un sistem mondial, şi cu răspândirea unui model unic de gândire şi acţiune. Pentru alţii însă, este un fenomen promovat de noua ordine mondială care duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, al cărui punct culminant este relativizarea şi anihilarea omului ca persoană. Omul contemporan trebuie să ştie că societatea mondială nu se construieşte prin asimilarea şi omogenizarea oamenilor, ci prin înălţarea lor la demnitatea persoanei, descoperindu-şi chipul în Dumnezeu, făcând astfel posibilă o deschidere reală şi autentică între oameni. Până acum , Europa s-a întemeiat pe interese economico-financiare şi politice. A încercat, aşadar, să mulţumească nevoile primare ale „omului contemporan”, dar tensiunile, conflictele şi crizele n-au dispărut. Faimoasa „piramidă a lui Maslow” ne arată că acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, într-adevăr, important dar incomplet şi insuficient. Ar urma apoi nivelul secund – cel intelectual – şi el necesar. Europa răspunde (chiar dacă imperfect şi nedesăvârşit) acestui nivel, inclusiv prin circulaţia ideilor şi cu ajutorul mijloacelor mass-media. Are însă, nevoie imperioasă să-şi creeze (şi) nivelul superior, adică cel metafizic şi spiritual – duhovnicesc, ce are misiunea esenţială de a le identifica şi ilumina pe cele inferioare. Fără acesta, „teocentrismul” şi „prosopocentrismul” pe care îl propune şi îl recomandă Creştinismul rămâne fără ecou, iar victima este însăşi persoana umană. Fără acesta, omul se vede determinat şi constrâns obedienţei şi slugărniciei nedemne, faţă de o societate impersonală sau în contrapoziţie cu aceasta[53].

În acest context se mai poate afirma şi faptul arhicunoscut că nu s-a dorit precizarea în textul constituţional european a aportului creştinismului la formarea civilizaţiei europene, dar asemeni modelului american privitor la relaţia stat – culte în Uniunea Europeană a pus un semn de egalitate între biserici (culte), asociaţii religioase, organizaţii filosofice şi neconfesionale ceea este de asemeni regretabil, ştiut fiind faptul că-n câteva state ale Uniunea Europeană s-a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex. Din aceste motive Uniunea Europeană se prezintă pentru Biserica noastră ca un spaţiu al mărturisirii, cuvântului şi modului de viaţă creştin – ortodox şi este de luat în seamă misionarismul episcopiilor Bisericii Ortodoxe Române din diaspora, a celor două mitropolii ortodoxe româneşti din Germania şi Franţa. În virtutea sobornicităţii, a catolicităţi, a universalităţii creştinismul-ortodox român Biserica Ortodoxă Română are o datorie sfântă şi ontologică să se implice în edificarea şi împlinirea binelui şi a civilizaţiei creştine în lume în general şi în Uniunea Europeană în special. Prin aderarea ţării noastre şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, prezenţa creştinismului ortodox în peisajul confesional, cultural şi social al Europei unificate este imposibil de ignorat, şi vom fi chemaţi să participăm la un dialog deloc simplu. Odată cu integrarea ţării noastre practic Biserica Ortodoxă Română va trebui să se afle într-o permanentă misiune creştină pentru a-şi proteja credincioşii de pericolul apostazierii, al depărtării de credinţă şi de Dumnezeu; să nu uităm că în urmă cu doi ani vestitul concurs Eurovision a fost câştigat de o trupă rock ai cărei membrii erau deghizaţi în diavoli şi care au interpretat o piesă blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu.

Formarea unei civilizaţii depinde de sensul pe care îl dă un popor vieţii şi atitudini faţă de ea. Creştinul-ortodox trebuie să se raporteze continuu la Dumnezeu, la poruncile şi la harul Său, la Maica Domnului, la slujbele Bisericii, la sfinţi, la sfintele icoane, la sfintele moaşte şi la sfânta cruce – care sunt elemente distinctive ale conştiinţei sale şi trebuie să aibă ca ţel al vieţii curăţirea de păcate, mântuirea sufletului, fericirea veşnică, îndumnezeirea. Modelul creştinului este sfântul, iar civilizaţia creştin-ortodoxă este superioară prin faptul că oferă omului posibilitatea depăşirii lumii materiale, a imanentului, a dimensiunii biologice şi economice a vieţii prin unirea cu Dumnezeu pe calea credinţei, a mistcii ortodoxe. Se pune întrebarea dacă Biserica noastră este suficent de pregătită pentru misiune creştină şi care este spaţiul misionarismului creştin-ortodox? Misionarismul creştin ortodox ,,este ieşirea din pasivitate” la nivel de comunitate sau parohie.

Exemplul viu de trăire ortodoxă, un om virtuos poate mişca minţile şi inimile oamenilor spre credinţă, iar acela trebuie să fie preotul prin care Dumnezeu poate mişca viaţa oamenilor spre idealul creştin în parohie în primul rând, şi apoi în lume în general. Orice înnoire misionară începe cu preotul care trebuie să-şi înţeleagă vocaţia misiunii sale, să creadă cu adevărat în necesitatea sfinţeniei vieţii, în deşertăciunea şi perisabilitatea vieţii orientate spre cele materiale.

Viaţa misionară la nivelul parohiei trebuie să fie vie şi să fie centrată pe Iisus Hristos, pe împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, pe cultul Bisericii, pe sfintele taine, pe rugăciunea personală. A face din parohieni un popor de sfinţi nu stă în puterea preotului, dar străduinţa de a-i apropia de învăţăturile Sfintei Evanghelii se poate şi este datoria sfântă a preotului: „Un amvon care tace din delăsarea preotului este în criză, o cuminecătură care nu este împărtăşită din prea multe scrupule este o criză. Un creştin care nu iubeşte pe semenul său ca pe sine, un preot care ocoleşte problemele esenţiale ale parohiei, un monah care stă pe drum şi nu se roagă permanent, toţi aceştia agravează criza misionară actuală.” (Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria în cartea sa “Ortodoxia şi Europa”). În măsura în care se va recreştina spaţiul parohial şi se va edifica parohia ca spaţiu sacru al eliberării de rău şi de păcate, se va afirma şi ortodoxia noastră profundă şi de efect în afară, în cadrul U.E. şi se va depăşi situaţia europeanului de astăzi.

Ortodoxia sau creştinismul „în duh şi adevăr” înseamnă viaţă sfântă şi ea trebuie trăită de toţi membrii Bisericii credincioşi sau clerici, iar pentru trebuinţele misionare ale Bisericii se pot înfiinţa la nivel parohial, asociaţii de interes comunitar-parohial care să poată atrage fonduri europene. Integrarea ţării noastre în familia europeană instituţionalizată este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atenţie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe dse altă parte Biserica noastră poate contribui la reaşezarea Uniunea Europeană pe un nou fundament şi anume cel spiritual prin păstrarea identităţii spirituale creştin-ortodoxe şi culturale a poporului român, şi prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare, europene.

De aceea, omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate bine conturată, care să-i evidenţieze şi să-i remarce întreaga sa valoare. Fiindcă el creează Europa şi nu invers. Şi o alcătuieşte pentru sine, pentru cei dragi şi pentru generaţiile viitoare. Este necesar să aibă un aport şi o contribuţie substanţială la unificarea şi la consolidarea familiei umane, fie ea şi europeană, deoarece Creştinismul este, prin excelenţă, religia unităţii, a frăţietăţii şi a iubirii în Hristos Domnul. O Europă fără Iisus Hristos poate fi o înşelare şi o accentuată dezamăgire, după cum a fost şi comunismul. Desigur, o Europă cu Hristos ar fi o „utopie”… adevărată şi fericită!…

Cu alte cuvinte, în contextul actual european, Biserica îşi defineşte tot mai evident rolul de spaţiu şi dimensiune coagulantă, prin iubirea şi comuniunea în Domnul nostru Iisus Hristos. Modelul unităţii creştine transpare din scopul şi dorinţa Bisericii de a constitui comuniunea deplină, care nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi în dragoste. Această cale nu are alternativă: este calea Bisericii.[54] Această imagine a Bisericii care cuprinde credincioşii din atâtea locuri, vremuri şi neamuri, uniţi fiind prin credinţa în Hristos, trebuie să devină un factor catalizator pentru unitatea Europei, a popoarelor ei.

Ţinta şi menirea Bisericii în construcţia europeană este aceea de a-i aduna pe toţi în Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectându-le diversitatea proprie, fiindcă această diversitate nu desfiinţează unitatea, ci o întăreşte şi o îmbogăţeşte, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a arătat în istorie. Aşa stând lucrurile, vom afirma şi sublinia faptul că Biserica nu este o realitate închisă şi nici închistată în ea însăşi: ea este trimisă în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită, şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, dezvăluie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus sunt chemaţi să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în recunoaşterea şi mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei şi apărării ecoteologice a creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de şi în Creştinism. A unit pe cei mulţi care erau de etnii şi limbi diferite într-o înţelegere duhovnicească comună. I-a învăţat limba iubirii, limbă pe care trebuie să o înveţe toţi cetăţenii Uniunii Europene. Ei trebuie să înţeleagă că, deşi a trecut vremea Războiului Rece, a fi împreună şi a rămâne împreună, indiferent cine suntem, continuă să fie o necesitate din perspectiva supravieţuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a întregii planete.

 

4. Despre viitorul educaţiei religioase în cadrul Uniunii Europene de la începutul celui de-al treilea mileniu creştin

 

Scopul învăţământului rezidă în a comunica cunoştinţe şi a crea deprinderi în direcţia folosirii lor, în cadrul unei profesii. Scopul învăţământului religios constă în instrucţie, adică în comunicarea unui adevăr religios, şi în educaţie, ceea ce înseamnă exercitarea în deprinderea formelor de trăire religioasă. Scopul educaţiei religioase constă în formarea caracterului religios – moral al omului. Nu se poate face educaţie fără instrucţie, fiindcă învăţarea înseamnă cunoaştere. La rândul ei cunoaşterea rămâne fără finalitate dacă nu este aplicată în viaţă[55]. Două probleme sunt importante, şi anume: 1. Cine este responsabil sau cine controlează până la urmă educaţia religioasă în şcolile de stat?; 2. În ce constă conţinutul educaţiei religioase?

În multe ţări, abordarea educaţiei religioase se situează undeva între asigurarea informaţiei cognitive şi oferta educaţiei catehetice. Multă vreme, societatea a fost puternic animată atât gândirea religioasă în general, cât şi de prezenţa vitală a bisericilor în particular. Astăzi încep să se definească două abordări oarecum opuse. În primul rând, ne putem concentra asupra componentei confesionale a educaţiei religioase, redefinind educaţia religioasă ca formă de mărturie – (Aici trebuie făcută precizarea că mărturia, cel puţin în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a fost mereu unită cu diaconia şi liturghia, şi de cele mai multe ori a devenit, în cele din urmă martiriu, adică jertfire de sine. Ceea ce ne arată că nu există o mărturisire care să nu îşi asume răspunderea jertfelnică, indiferent de contextul în care este făcută.). Profesorul de religie este un martor al credinţei sale. Această abordare este problematică din două motive: Primul motiv se referă la ruptura dintre religie şi alte discipline de învăţământ. Caracterul incognitiv al educaţiei religioase (cel puţin aşa susţin unii) izolează atât materia, cât şi profesorii respectivi viaţa şi activitatea obişnuită din şcoală. Al doilea motiv se referă la aspectul mărturiei religioase într-o societate secularizată, în care, pentru a avea succes, mesajul religios trebuie să fie un exemplu viu transmis de profesorul de religie[56]. În al doilea rând, se poate opta pentru o direcţie diametral opusă în care caracterul cognitiv al educaţiei religioase trebuie scos în evidenţă. Religia devine astfel o materie ca oricare alta din şcoală, producând indiferentism şi absenteism. Concepţia negativă a acestei abordări este că religia nu va fi cu nimic diferită de oricare altă materie şi astfel nu ne putem aştepta la eficienţa şi finalitatea educaţiei religioase. Educaţia religioasă modernă, incluzând colaborarea fructuoasă dintre învăţământul religios şi organele de stat, presupune două lucruri: a) un dialog matur între cei doi factori, dar şi interreligios. b) o politică de stat modernă cu privire la învăţământul religios.

Fundamentul şi temeiul, asupra cărora se sprijină lecţia de religie, este Iisus Hristos, Mântuitorul şi Reînnoitorul lumii. De aceea şi duhul ce trebuie să caracterizeze lecţia de religie, în deosebi lecţia de morală creştină, este duhul libertăţii şi reînnoirii în Iisus Hristos [57]. În acest  punct trebuie să observăm că scopul lecţiei de morală creştină este formulat foarte corect în programa analitică a clasei a treia de Liceu, când se spune că e „îndrumarea tânărului om de a accepta în mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trăi printr-o cunoaştere conştientă viaţa în Hristos în spaţiul Bisericii şi Tradiţiei Ortodoxe…”[58]. Dar şi acolo descrierea materialului cărţii prezintă neajunsuri importante. În mod special, pentru o apreciere (considerare) corectă a moralei creştine este fundamental principiul pe care-l formulează Aposolul Pavel, potrivit căruia „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”[59]. Hedonismul şi imoralismul nu-l eliberează pe om, ci îl înrobesc şi-l conduc la impas, într-o stare existenţială fără ieşire. Elevul poate cunoaşte acest fapt foarte uşor, dacă învaţă să aşeze aceste concepţii în cadrul unei perspective mai vaste şi să le controleze prin criteriul timpului. În general intercalarea variabilei timpului şi considerarea temelor (subiectelor) morale şi sociale prin această perspectivă trebuie să domine materia moralei creştine din Liceu.

Elevii la această vârstă nu numai că pot, dar şi vor să se mişte la un nivel mai înalt. De aceea şi lecţia are nevoie de o alcătuire teoretică îngrijită. Chiar şi dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune să fie dată o amploare mai mare dimensiunii sociale a Ortodoxiei, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea şi soluţionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie să fie notat faptul că e necesar şi o clarificare a Ortodoxiei vizavi de falsificările ei conştiente sau inconştiente de către creştini sau de către duşmanii creştinismului. De obicei nu cunoaştem Ortodoxia atât de bine, pe cât credem. De aceea trebuie să o studiem mai bine. Şi de obicei Ortodoxia nu este prezentată atât de bine de aceia ce-i fac propagandă ostentativ. Încă e nevoie să se aibă în vedere interpretările diferite ce i le dau şi în general şi Creştinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circulă între tineri”[60]. În sfârşit e necesară existenţa unui material auxiliar specific pentru profesori. Aşa va exista şi informarea specifică, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desăvârşită a materiei lui şi la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizează. Obiceiurile (obişnuinţele) fiecărei generaţii noi se cultivă în cadrele celei anterioare. Astfel se formează şi conştiinţa morală colectivă a fiecărui popor, dar şi-n deosebi a fiecărei generaţii noi a lui. Această conştiinţă colectivă nu se schimbă uşor. Trebuie să treacă cel puţin trei generaţii, ca să se înfăptuiască o schimbare importantă în conştiinţa unei societăţi. Însă când excitaţiile pentru schimbări sunt atât de intense şi atât de multe, precum se întâmplă şi-n epoca noastră, este firesc să se creeze o situaţie instabilă de lungă durată, pe care cu greu o poate cineva urmări. Aşa se interpretează de altfel şi lărgirea prăpastiei între generaţii, pe care o constatăm azi. Viaţa creştină, ca viaţă de învrednicire universală a omului, îmbrăţişează fiecare element omenesc autentic, oriunde şi oricând îl întâlneşte. Considerarea laşă (derizorie) a creştinismului şi identificarea lui cu tipuri convenţionale şi forme cucernice îl omoară şi-l fac respingător pentru tineri. Creştinismul nu este ideologie, ci deplinătatea adevărului şi a vieţii. Este etosul omului desăvârşit în Iisus Hristos în persoana Căruia omul îşi descoperă „propria măsură”. Este viaţa noului etos în Iisus Hristos [61]. Orice adevăr ce există în om şi în civilizaţia lui, găseşte în creştinism poziţia corectă şi valoarea lui. De aceea şi morala creştină este mereu deschisă pentru a primi şi accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea însă, dar şi pentru a putea să valorifice toate acestea, se sprijină pe omul adevărat, ce s-a arătat în Hristos.

În altă ordine de idei, dialogul interreligios inteligent şi înţelept reclamă şi invocă o acţiune în trepte sau în etape. Îmbrăţişările şi întâmpinările cordiale între liderii religioşi nu (mai) sunt suficiente. Trebuie să se realizeze un proces complet, începând de la toleranţa pasivă, trecând prin toleranţa activă şi respect reciproc, până la dragoste şi comuniune iubitoare. Recunoaştem că acest proces nu este simplu, până la urmă, însă, trebuie să acceptăm că şi alţii pot creşte în importanţă şi pot avea succes. Este clar că într-un asemenea context, prozelitismul nu mai poate deveni nicidecum un delict, deoarece nimic nu îi justifică existenţa. O politică de stat matură şi înţeleaptă se caracterizează prin trei elemente 1. respectarea integrală a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; 2. acceptarea în totalitate a libertăţii religioase individuale, inclusiv a dreptului de a recunoaşte ori de a adopta orice religie, ca şi a dreptului de a-ţi schimba religia ori confesiunea sau de a nu fi deloc religios; 3. alegerea, ca politică de stat, a unui pluralism care să îmbrăţişeze o gamă largă de grupări religioase, căci acceptarea acestora este singura poartă spre o societate multiculturală sigură şi încununată de succes[62].

 

Concluzii

 

În încheiere, voi susţine că religiozitatea – opusă fiind profeţiilor modernismului – are resurse excepţionale atât de a aduce acel echilibru interior mult dorit de omul contemporan, bulversat de anxietate şi de îndoială şi de a-i umple golul sufletesc, pe care nimeni şi nimic nu reuşesc să îl umple, precum şi de a deveni motorul schimbării sociale. Provocarea noastră (a celor credincioşi) este, după cum spunea Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de a „înţelege bine vremurile”, de „a ne lua crucea din fiecare zi”, de a fi gata să-L urmăm, aducând mesajul Vieţii, al Iubirii şi al Adevărului unei lumi care mult prea adesea lăsată pradă ideologiilor depersonalizante, de orice fel[63].

Uniunea Europeană trebuie să conştientizeze importanţa respectului identităţii şi specificului cultural şi spiritual al fiecărui popor sau naţiune. Nordul predominant protestant şi sudul catolic manifestă trăsături relevante şi semnificative pentru Uniunea Europeană, în timp ce Ortodoxia dispune la rândul ei de experienţe, resurse şi posibilităţi noi. Ortodoxia, ca fiind moştenitoarea tradiţiei patristice ce este pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare şi hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată fiind îndeosebi, de realităţile vieţii duhovniceşti şi de raporturile ei inter şi intra-umane. Viaţa Sfintei Treimi – Cea de viaţă dătătoare, îndreptată fiind către lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat în interiorul existenţei create a lumii o viaţă nouă, o realitate superioară, de conţinut dumnezeiesc şi anume: comuniunea. Ideea comuniunii este îndreptată şi spre interior, dar şi spre exterior. În ceea ce priveşte aspectul exterior al comuniunii, el se regăseşte în una din însuşirile şi atributele Bisericii, aşa după cum arată Simbolul de Credinţă niceoconstantinopolitan, adică: sobornicitatea, care alcătuieşte şi configurează sufletul, trupul şi specificul Ortodoxiei. Acest termen folosit astăzi doar de Biserică, reprezintă şi redă în mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica sobornicească (catolică şi ecumenică în adevăratul şi profundul sens al cuvântului) este acea biserică care adună, uneşte şi trăieşte în comuniune.

Pe de altă parte, dialogul cu Islamul este de mare însemnătate atât din punct de vedere al politicii interne cât şi externe şi poate avea loc doar cu aportul bisericilor creştine. Nici îndatorirea Germaniei faţă de iudaism nu trebuie trecută cu vederea la nivel european[64]. Uniunea Europeană trebuie să gândească iarăşi tema diversităţii religioase şi a întâlnirii dintre culturi[65], şi să respecte în acelaşi timp specificul bisericilor şi comunităţilor religioase. Trebuie găsite căutate şi găsite soluţii pentru un dialog între religiile şi instituţiile europene. Un ecumenism obţinut prin constrângere din partea Uniunii Europene sau dirijat de aceasta ar contrazice principiul libertăţii religioase (invocat sau revendicat şi de către Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor” din România) şi al dreptului de autodeterminare al bisericilor şi comunităţilor religioase.

Aşadar, statele comunitare (între care şi România – prin această nouă lege a cultelor) şi-au reglementat raportul lor cu religia, bisericile şi comunităţile religioase, la nivel constituţional: Franţa, regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Spania, Danemarca, Austria, Germania, România et. De aceea se cuvine ca şi Uniunea Europeană să facă acelaşi lucru. În aceasta constă răspunderea Uniunii, forţa ei integratoare, viitorul ei[66]. Sistemul legislativ european trebuie să se dezvolte în respect faţă de religie. Obligaţia de a garanta şi proteja libertatea religioasă, trebuie să constituie o normă a Constituţiei europene. Aceştia sunt primii paşi făcuţi pentru un sistem legislativ în Uniunea Europeană, unde libertatea religioasă devine o temă majoră în societatea contemporană.

Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”67

În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserică, viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia Cerurilor!

 

 

Rezumat

 

 

Studiul de faţă doreşte să scoată în evidenţă rolul şi importanţa colaborării şi a conlucrării tuturor religiilor acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, in cadrul Uniunii Europene – la care şi noi ca ţară şi popor am aderat… Acest material face, în acest sens, un excurs chronologic şi, mai ales, apologetic al acestui demers – al conlucrării confesiunilor creştine şi a celorlalte religii la bunul mers spiritual – duhovnicesc al poporului nostru, care, prin excelenţă, este “dreptmăritor creştin”.

Studiul cuprinde un aparat critic şi bibliografic, în acest sens, şi care duce la concluzia, ce străbate ca un fir roşu acest material şi anume, acela că: Ţinta şi menirea Bisericii în construcţia europeană este aceea de a-i aduna pe toţi în Trupul Domnului nostru Iisus Hristos şi de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectându-le diversitatea proprie, fiindcă această diversitate nu desfiinţează unitatea, ci o întăreşte şi o îmbogăţeşte, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a arătat în istorie. Aşa stând lucrurile, vom afirma şi sublinia faptul că Biserica nu este o realitate închisă şi nici închistată în ea însăşi: ea este trimisă în lume şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă deja unită, şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, dezvăluie o provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus sunt chemaţi să o întâmpine împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în recunoaşterea şi mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei şi apărării ecoteologice a creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală creată de şi în Creştinism. A unit pe cei mulţi care erau de etnii şi limbi diferite într-o înţelegere duhovnicească comună. I-a învăţat limba iubirii, limbă pe care trebuie să o înveţe toţi cetăţenii Uniunii Europene. Ei trebuie să înţeleagă că, deşi a trecut vremea Războiului Rece, a fi împreună şi a rămâne împreună, indiferent cine suntem, continuă să fie o necesitate din perspectiva supravieţuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a întregii planete.

Drd. Stelian Gomboş

 

[1] Pr. Dr. Ioan Stoica, Adevărul, omul şi lumea, Editura ASA, Bucureşti, 2006, p. 23. Anul 1922, marcat de apariţia lucrării lui M. Buber, Ich und Du, sau, chiar mai degrabă, anul 1920 reprezintă începutul unei profunde schimbări (Umbruch), în gândirea europeană cu privire la om, schimbare care totuşi va avea o formă consistentă abia după cel de-al doilea război mondial: refuzul primatului eu – lume şi afirmarea şi afirmarea eu – tu în lume; cf. Th. Steinbuchel, Der Umbruch des Denkens. Die Frage nach christlichen Existenz erlautert an F. Ebners, Menschdeutung, Darmastadt, 1966. Această schimbare în gândire cu privire la om nu este străină, evident, de experinţa istorică a europeanului: reflecţia asupra marilor crize ale culturii tehnologice, cu răsturnările sale sociale, războaiele fără precedent, reducerea omului la o singură dimensiune etc. Excesele de mizerie umană au pus în lumină unilateralitatea şi deformarea imaginii omului care a dominat o mare parte a culturii moderne. J. Bockenholf, Die Begegnungsphilosophie. Ihre Geschiche – Ihre Aspekte, Freiburg-Munchen, 1970, p. 83-99.

[2] D. Trachy, The Analogical Imagination: Christian Theology and The Culture of Pluralism, Crossroad, New York, 1981; Wolfgang, Welsch, Unsere postmoderne Moderne, Akaddemie Verlag, Berlin, 1997; P.C. Bori, Pluralita delle vie, Feltrinelli, Milano, 2000; Rorty R., Truth and Progess, University Press, Cambridge, 1998.

[3] H. Schmidinger, Der mensche ist Person. Ein christliches Prinzip in theologischer und philosophischer Sicht, Tyrolia, Insbruck – Wien, 1994, p. 291; Paul Ricoeur, La persona, Morcelliana, Brescia 1997.

[4] Pr. Dr. Ion  Stoica, op. cit., p. 24.

[5] A. Gambino, Gli altri e noi: la sfida del multiculturalismo, II Muligno, Bologna, 1996.

[6] R. Robertson, Globalization. Social Thoery and Global Culture, Sage, London, 1992; A. Minc, La mondialisation hereuse, Plon, Paris, 1997; Zygmunt Bauman, Dentro la globalizzazione. Le conseguenze sulle persone, Laterza, Roma – Bari, 1999; H.P. Martin, H. Schumann, La trappola della globalizzazione, Raezia, Bolzano, 1997; J. Habermas, La costellazione postnazionalle, Feştrinelli, Milano, 1999; Antony Gidens, Il mondo che cambia. Come la globalizzazione ridisenga la nostra vita. Il Muligno, Bologna, 2000; J. Rifkin, le siecle biotech, le comerce des gens dans le meilleur des mondes, la Decouverte, Paris, 1998.

[7] Georgios Mantzarides, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004. Vezi şi: Georgios Mantzarides, Globalization and Universality: Chimera and Trth, în Christian Bioethics, 1 (2002), p. 199 – 207.

[8] Anastasios Yannulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 17.

[9] E. Mirri, La Metafizica i Nietzche, Alfa, Bologna, 1961, p. 89; G. Penzo, M. Nicoletti, Nietzche e il cristianesimo, Morcelliana, Brescia, 1982.

[10] Silviu Rogobete, Religie şi schimbare socială. Câteva reflexii asupra rolului religiei în societatea contemporană, Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, p. 124.

[11] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 83 – 91; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 60 – 68; Paul Allard, La persecution de Diocletian et le triomphe de l”Eglise, 2 vol., ed. 2, Paris, 1908; H. Leclerc, Les martyrs. Recueil de pieces authentiques sur les martyrs depuis les origines du christianisme jusqu au XX siecle, Paris, 1903.

[12] Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului (Patriarhia Ecumenică), Cuvântare ţinută la Mănăstirea Balamand (Liban), 04.12.1999, www.balamand.edulb/theology/Zizioulas Lecture.

[13] Antony Giddens, Il mondo che cambia. Come la globalizazione ridisegna la nostra vita, Il Muligno, Bologna, 2000, p. 57.

[14] Silviu Rogobete, op. cit., p. 2.

[15] www.recesământ.ro şi www.infoeuropa.ro – un eurobarometru realizat de Comisia Europeană/Uniunea europeană în toamna anului 2005.

[16] Silviu Rogobete, op. cit., p. 75.

[17] Despre postmodernitate şi caracteristicile sale a se vedea: H. Bertens, The Idea of Postmodern, A. History, Routledge, London – New York, 1995; Ph. Bery, A. Wernick, Shadow of Spirit. Postmodernism and Religion, Routledge, London – New York, 1992; Jean francois Lyotard, Reecris la modernite, Galilee, Paris, 1998; Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Richard Rorty, Ambiguites et limites du postmoderne, Vrin, Paris, 1994.

[18] Lect. Drd. Mihail Anton, Abordări sociologice privind relaţia dintre religie şi securitate, în volumul „Implicaţii ale religiilor asupra securităţii în contextul extinderii U.E., Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. La pagina 160 din volumul citat, autorul enumeră următoarele funcţii ale religiei: „funcţia de unitate, solidaritate şi coeziune socială; funcţia de legitimizare a organizării sociale, a scopurilor şi acţiunilor societăţii; funcţia de control social, prin impunerea unui set de norme morale; funcţia ontologică de explicare a lumii; funcţia de identificare socială a indivizilor şi a grupurilor; funcţia de reglare psihoafectivă”. Ţinând seama de contextul lucrării, noi insistăm mai mult asupra funcţiei unificatoare care construieşte şi fundamentează coeziunea socială. Desigur există şi păreri ce consideră că religia are şi o funcţie dezintegratoare. Wach Joachim, Sociologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 56.

[19] K. Lowith, Signoficato e fine della storia. I presupposti teologici della filosofia e della storia, Comunita, Milano, 1965; C. Dawson, Il cristianesimo e la formazione della civilta occidentale, Rozzoli, Milano, 1997; H. Blummenberg, La legittimita dell”eta moderna, Genova, 1992.

[20] Anastasios Yannoulatos, op. cit., p. 21.

[21] Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993.

[22] Anastasioas yannoulatos, op. cit. p. 18

[23] Remond Rene, Religie şi societate în Europa, Editura Polirom, Iaşi. „Religia continuă să rămână un factor geo – politic şi o cheie pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în unele zone ale continentului” – p. 26.

[24] Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, pp. 40 – 42.

[25] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 255 – 256.

[26] Ibidem, vol. III, pp. 280 – 281.

[27] Ibidem, vol. III, pp. 281.

[28] Wilson Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000, capitolul „Secularizarea şi efectele sale neliniştitoare”, pp. 171 – 205.

[29] Remond Rene, op. cit., p. 37; Bogdan Tătaru Cazaban, Europa şi pluralitatea religiilor. Pentru o cultură comună, în revista 22, Anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006. p. 3

[30] Marcel Gauchet, Le desenchantement du mode. Une histoire politique de la religion, Editura Gallimard, 1985; Idem, La religion dans la democratie, Editura Gallimard, 2003.

[31] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 3.

[32] Joseph Ratzinger, Marcello Pera, Senza Radici. Europa, relativismo, cristianesimo, islam., Mondatori, Milano, 2004.

[33] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4.

[34] Prof. Gerhard Robberts, Relaţiile juridice între Stat şi comunităţile religioase în Europa, Universitatea din Trier – Germania, traducere de Ana – Maria Racu, în revista „Teologie şi Viaţă” – www.trinitas.ro

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Glen Johnson &Symonides Janusy, The Universal Declaration of Human Rights, UNESCO Publishing, 1998; Witte John Jr. & Johan D. Van der Vyver, Religious and Discrimination in International Law, Martinus Niijhoff, 1991.

[38] Prof. Gerrhard Robbers, op. cit., p. 89.

[39] Ibidem.

[40] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, traducere de Vasile manea, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2002, pp. 53 – 54.

[41] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1993, p. 54.

[42] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Bisericile locale şi Biserica universală, referat la Conferinţa teologică interconfesională, Bucureşti, 1978, în revista „Studii teologice”, XXX, nr. 5 – 8, 1978, p. 4.

[43] Ibidem, p. 5.

[44] Ibidem, p. 6.

[45] Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 126

[46] Idem, p. 157.

[47] Idem, p. 162.

[48] Idem, p. 171.

[49] Idem, p. 180.

[50] Idem, p. 185.

[51] Idem, p. 43.

[52] Appud, Constantin Costache în Ortodoxia – Revista Patriarhiei Române, anul LV, nr. 1-2/ianuarie-iunie 2004, p. 211.

[53] Pr. Arhim. Dr. Iuvenalie Ionaşcu, Ortodoxie şi putere politică în Uniunea Europeană, în revista “Rost”, nr. 35/ianuarie 2006, p. 17.

[54] Declaraţia comună a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II – lea şi a Prea Fericirii Sale, Patriarhul Teoctist, în “Ortodoxia” – Revista Patriarhiei Române, anul LIII, nr. 3-4/iulie-decembrie 2002, p. 7.

[55] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4.

[56] Radu Carp, Un model de actualitate în Europa? Sprijinul acordat educaţiei universitare de către fundaţiile cu specific confesional în Transilvania secolului al XIX – lea, în revista 22, anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006, p. 7

[57] „Legea lui Hristos este Legea libertăţii”, spune Sfântul Grigore Palama. Etosul lui Hristos se identifică cu etosul libertăţii. Legea lui Hristos îl conduce pe om la libertate, lăsându-l pe creştin liber să-l urmeze.

[58] Φ.Ε.Κ. 240, τ.Ά, 23/10/1979, Προεδρικό Διάταγμα 826.

[59] I Cor. 6, 12.

[60] G. Mantzaridi, „Conţinutul esenţial al lecţiei de dogmatică şi morală”, în revista ΚΟΙΝΩΝΙΑ 24, 1981, p. 409.

[61] Vezi Ierom.Teofan Mada, „Viaţa în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur”, Ed.Agnos, Sibiu 2007.

[62] Ibidem.

[63] Silviu Rogobete, op. cit., p. 5.

[64] Prof. Gerhard Robers, op. cit., p. 7.

[65] Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 205.

[66] Ibidem.

67. Mitropolit Daniel Ciobotea, Relaţiile Stat – Biserică (tradiţie şi actualitate), în lucrarea “Libertatea religiasă în contextual românesc şi european”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.

 

3 COMMENTS

  1. @Gipsy,subscriu in totalitate,comentariul tau ,fraza cu fraza! Sa auzim numai de bine!

  2. Rezistenta prin biserica ORTODOXA in Europa rasariteana as zice ,asta pt a fi mai clari .PT ca ortodocsii au fost (ca intotdeauna) cei care au tinut spinarea la bataie ,exact ca si in prezent.Catolicii ca intotdeauna in Romania ortodocsa au fost sustinuti exact ca evreii din occident CLAR.Nici unii nici altii n-au pus umarul pt a sprijini macar frateste biserica ortodoxa care tot a fost calcata in picioare de catre indiferenta „fratilor” catolici.Ortodocsii intotdeauna i-au considerat fratii nostri dar noi romanii nu stiam cat de urat ne vorbeau in occident .Cunosc persoane care au avut”grija”sa denigreze imaginea ortodoxiei in occident .Au fost protejati TOT timpul MAI ALES in regimul comunist. Adevarata fata a lor s-a vazut dupa 89.Si astazi se vede cat sunt de „iubitori”cu noi prin actiunile lor marsave ca intotdeauna (hrapareti)a profita de resentimentele nationale ale ungurilor,iar ei (ungurii) la randul lor se folosesc de sprijinul vaticainesc castigand pozitii paravan a actiunilor sale iredentiste.Actiunile lor din prezent demasca actiunile lor oportuniste din timpul comunismului,pacalind astfel astazi prin ecumenism.Acesta fiind un comportament tipic unora care se simt fara adevar cautand prin erezie dupa erezie un dumnezeu cat mai comod omului european impunand pe de alta parte politic o religie politico-religioasa tip struto camila cu alte cuvinte FARA DUMNEZEU ADEVARAT.Intotdeauna au avut viziuni expansioniste si le au in continuare.In concluzie ,catolicii nu au vrut sa-i salveze pe fratii ortodocsi aducetiva aminte ca in Spania se afla un cimitir in care au fost omorati de catre comunisti mai multi preoti dintre care si cativa ortodocsi ,cand au venit sa aduca flori cei de la vatican au depus flori DOAR LA CATOLICII LOR iar la ortodocsi nimic. „FRATESTE” ,NU ???Pt ce sa intram in comuniune cu ei ??? ca sa cadem in erezie ??’? chiar ei ne-au demonstrat-o in toata istoria lor murdara,iar diavolul le-a intunecat mintile prin propiul lor pacat si anume MANDRIA , BANUL ,INTERESE LUMESTI etc ,impunand prin sabie si inchizitii acele popoare care nu s-au supus pacatului lor .Acum se intampla la fel identic,distruge si ocupa( cu vechiul pacat inchizitie politica) orice zona si chiar stat prin politica cu oamenii lor cumparati .Acum vor si ATHOSUL.Vor sa distruga tot ce inseamna credinta si vine de la DUMNEZEU .O comuniune cu ei intr-o lume ordinarita tot de ei, intr-o Europa mutilata de ei , cu o istorie facuta tot de ei cu un dumnezeu politic intrat in biserica lor cu avorturile lor eretice sectare….,UN ORTODOX CU INVATATURILE STRABUNE NESCHIMBATE DE LA DUMNEZEU NU POATE SA INTRE IN COMUNIUNE CU ereticii vanduti diavolului.Lista esecurilor lor cu BUNA STIINTA, s-ar continua inca o mie de ani de acum incolo,iar noi ortodocsii avem nevoie de mantuire nu de ereziile lor si dumnezeului lor ecumenic.Cine se roaga cu ei la acelasi altar sau intra in comuniune cu ei va raspunde in fata LUI DUMNEZEU. Un preot care a stat in rugaciune dupa invataturile lui Hristos NU ARE VOIE SA SCHIMBE NIMIC pt invataturile lumesti vaticanesti .Ecumenismul a fost inventat intentionat pt a distruge MASCAT invataturile lui Hristos.De aceea diavolul a ales un papa jidov,pt a-si pune in practica planurile ,contra la tot ce este de la Dumnezeu pt MANTUIRE.Stiu ca la multi dintre voi nu va convine si ca am spus lucrurilor pe nume, dar Dumnezeu Iisus Hristos ma salveaza NU papa nu europa nu ecumenismul ,deci Nu diavolul. Voi cei ecumenisti nu puteti sa fiti cu un picior in doua cizme pt ca veti cadea si veti ramane acolo in veci.Poate ca asta chiar vreti pt ca i-ati apartinut constient celui care va cumparat sufletele pe pamant si l-ati peirdut in RAI pe veci. Dumnezeu sa intareasca biserica ortodoxa strabuna in veci ,Amin!

  3. „Libertatea religioasa” intr-o Europa cu un trecut deloc de invidiat.As spune mai bine despre libertatea crestinatatii respectiv orododoxa ,iar daca ne referim asa cum trebuie fara prea multe semne de intrebare(chiar fara stiutele inchizitii) ,ma simt conditionat sa precizez, daca unii dintre dumneavoastra au viziuni europene atunci adevarata ortodoxie nu poate sa fie intr-un context „si european”,asta pt faptul ca ortodoxia nu a avur viziuni espansioniste ca cei din apus in istoria lor ,alegand pe dumnezeul afacerii indepartandu-se cu buna stiinta de cel Adevarat si pastrat in ortodoxie.Cand cineva bate la toate usile dupa o mie de ani inseamna ca ori n-a avut urechi sa auda pana atunci,ori de acum incolo nu va avea ochi si nici urechi de acum incolo catre ceea ce nu s-a schimbat chiar daca se vrea mutilata si anume ORTODOXIA CEA STRABUNA SI NESCHIMBATA .Ceea ce a lasat Dumnezeu Adevarat(nicidecum european)NU ESTE SCHIMBABIL „domnilor”pt ca Iisus Hristos a venit o singura data cu o SINGURA INVATATURA nu cu doua nu cu zece, nu a schimbat si nu a adaugat si nu a scos din invataturile LUI asa cum au facut-o si o fac occidentalii catolici derapand VOIT in fata lui Dumnezeu prin avorturile lor eretice culminand prin ecumenism. Asta pt ca unii fie ei si capi de stat sau de biserica n-au inteles ca Dumnezeu Iisus Hristos a venit pe pamant O SINGURA DATA.Pt eretici va veni de mai multe ori cu mercedesuri cu famfara cu escorta blidata cu tv in direct si nicidecum pe un amarat de asin asa cum a facut-o Domnul Nostru Iisus Hristos. Asa zisa ortodoxia amestecata pe care o vor criminalii omenirii nu va fi cea adevarata pt ca va fi si este conditionata prin politica (vezi viata romanilor si ortodocsilor de pretutindeni)Credinta adevarata este aceia lasata de Dumnezeu nu cea facuta la masa dumnezeilor europeni aducatori de inchizitii in trecut criminali economici la prezent ,iar in viitor va las pe voi dragi cititori sa va imaginati o lume plina de ……deja vedem… pt cine are ochi si urechi si mai ales legatura cu Dumnezeul adevarat si Neschimbabil pt NIMIC si NIMENI in LUME.Deci anumite comentarii si subiecte de discutie faptul ca ele exista sunt „cosmetizate” f bine pt pleava , intr-o lume (pt o lume) de oi conditionata intelectual si chiar fizic mai ales prin partile Romaniei saracite si imbolnavite voit ,ca apoi sa-si vanda sufletul „aducatorilor de pace”,acea „pace” cu suflete pierdute in veci. Romania in ultima instanta va fi martirizata dar nu Il va pierde pe Dumnezeu Adevarat in ciuda raului occidental catolic eretic ma-onic ji-o-vesc cameleonic .Doamne Ajuta pe TOTI ORTODOCSII din lume.p.s.sunt tigan si ma mut de colo in colo pt ca nu am loc de atatia evlaviosi crestini si bravi,de fapt nici nu vreau sa am loc printre ei. Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu Milueste-ne pe noi pacatosii si ticalosii ca mine !Amin (am gura neagra din origine dar alba in adevar si ma simt al naibii de bine si liber sa ma rog la Dumnezeu cand vreau si cum vreau pt ca sunt ORTODOX ca strabunii mei neschimbati intr-o lume ordinarita religios)…….

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.