Refacere economică şi recesiune umană
Recent, FMI a publicat o estimare privind ritmul de creştere a principalelor economii ale lumii în 2011. China va avea un ritm de creştere de aproape 10%, India – 8%, Brazilia – 4,5%, SUA – 2,5%, Germania cu puţin peste 2%, Marea Britanie şi Japonia sub 2% („The Economist“, April 16th, 2011). Este vorba doar despre un an, s-ar putea spune, în următoarea perioadă lucrurile se pot schimba. Aşa este, numai că evoluţiile din acest an se adaugă cam aceloraşi evoluţii din ultimii ani, favorizând instalarea unor tendinţe şi, apoi, chiar a unor ierarhii.
Cât de important este ritmul de creştere economică pentru viaţa unei naţiuni şi pentru peisajul economic al lumii! El este motorul tuturor prefacerilor de anvergură. În bine sau în rău, dar nimic nu poate fi explicat în viaţa economică desprins de acest factor esenţial. El schimbă ierarhiile şi o face într-un mod care surprinde chiar şi pe specialişti. Iată, de pildă, în 2003, când Goldman Sachs a făcut prima previziune în legătură cu evoluţia ţărilor cunoscute sub acronimul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), a apreciat că de-abia în 2041 China va depăşi America din punctul de vedere al PIB-ului. Ulterior, Goldman Sachs a schimbat propria evaluare şi a precizat că schimbarea ierarhiei economice la vârf va avea loc în 2027. Standard Chartered a subliniat, recent, că acest fenomen se va întâmpla până în 2020. Toate aceste schimbări în evaluarea puterii statelor au pornit de la ritmul de creştere economică. Nimeni nu putea bănui că SUA va cunoaşte recesiunea şi, apoi, o creştere economică modestă. Aşa cum puţini luau în calcul faptul că economia chineză va menţine un ritm de creştere, cu excepţia lui 2008, de 9-10%.
Ne dăm, astfel, seama de impactul enorm al crizei, de rolul pe care îl joacă în schimbarea peisajului economic al lumii. De pildă, în al treilea semestru al anului 2010, America încă nu atinsese nivelul PIB-ului din decembrie 2007, în timp ce PIB-ul chinez crescuse, în aceeaşi perioadă, cu 28% („The Economist”, December 18th 2010). Atât de important a fost comportamentul economic al marilor puteri în timpul crizei, încât tot FMI face o ultimă evaluare şi vorbeşte de 2016 ca fiind anul schimbării la vârf a ierarhiei economice a lumii. Şi dacă ar fi să avem în vedere modalitatea de calcul a PIB-ului pe baza puterii de cumpărare, The Conference Board, un grup de cercetare focalizat pe probleme de afaceri, apreciază că depăşirea Americii de către China s-ar petrece chiar în 2012. Numai că modalitatea de calcul respectivă nu este foarte acceptată în rândul specialiştilor.
Acestea sunt datele şi evaluările de specialitate. Dar opinia publică ce spune? Cele două procese – economic şi psihologic – sunt concordante? Este foarte important să discutăm acest lucru pentru că, până la urmă, contează nu numai ceea ce se petrece în realitatea propriu-zisă, ci şi ceea ce cred oamenii despre aceste prefaceri. Cum îşi reprezintă ei evoluţiile celor mai puternice economii ale lumii? Un posibil răspuns îl putem găsi într-un sondaj Gallup, efectuat în luna februarie 2011. Întrebaţi care este puterea economică nr. 1 a lumii, respondenţii americani nu au indicat SUA, ci China. Evoluţia economică din ultima vreme şi dezbaterile pe marginea acestei evoluţii au modificat şi percepţia cetăţeanului obişnuit: ţările emergente reprezintă noile staruri economice ale lumii.
Priviţi la acest grafic şi la evoluţiile care au avut loc în percepţia oamenilor privind competiţia la vârf între puterile economice ale lumii în ultimii 11 ani. În 2000, 65% dintre respondenţi indicau SUA ca principală putere şi numai 16% vedeau China pe o asemenea poziţie. De atunci, puterea asiatică a tot crescut în percepţia oamenilor, iar SUA a descrescut. Până în 2007, când a izbucnit criza. Este un moment crucial. Criza a fost testul de prestigiu. Câştigat pentru un an de către China, care, pentru prima dată, conducea cursa cu un avans de şapte procente. În 2009, cele două puteri se aflau practic din nou la egalitate în percepţia oamenilor. Comportamentul în timpul crizei este o problemă la care ne-am referit. Ce se întâmplă după ce „vârful” crizei a trecut, este cu totul altceva şi la acest lucru urmează să ne referim. Anul trecut, ritmul de creştere economică al SUA a fost modest, sub 2%, ceea ce poate fi interpretat ca o convalescenţă prelungită. Pe când China a depăşit 9%. Din 2009 până în 2011, diferenţa de performanţă economică dintre cele două ţări s-a transfigurat într-un adevărat decalaj de percepţie: 52% dintre respondenţi fixează China drept puterea economică nr. 1 a lumii, în timp ce doar 32% numesc SUA. Japonia este reponderată şi doar 7% consideră că ar avea şanse să devină puterea economică nr. 1 a lumii, iar Europa este creditată şi mai puţin. Este, pentru semnatarul acestor rânduri, semnalul cel mai trist. Continentul nostru cunoaşte un proces de marginalizare, accelerat de criza euro, de indecizia la nivelul Uniunii de a se organiza ca adevărată putere. Problema Uniunii Europene este în primul rând o problemă de leadership.
Există în sociologie o lege, legea balonului de săpun, care ne spune că cei puternici vor deveni şi mai puternici, iar cei slabi şi mai slabi (aşa cum balonul de săpun mai mare de pe suprafaţa unei ape absoarbe baloanele mai mici). În contextul în care vorbim, aceasta înseamnă că ţările cu ritm înalt de dezvoltare vor atrage investiţii, vor fi privite cu încredere, vor beneficia de un vânt economic din ce în ce mai prielnic. Ceea ce se verifică în lumea de astăzi. Nu numai că primele trei locuri, dacă avem în vedere ritmul de creştere economică, sunt ocupate de economii emergente. Dar spre aceste ţări se îndreaptă un adevărat „tzunami monetar internaţional”. În mijlocul crizei, capitalul străin părăsea aceste state, judecând probabil că economiile bazate pe export vor fi confruntate cu mari dificultăţi, întrucât pieţele internaţionale se prăbuşeau. Ţările emergente au trecut în general bine de criză şi acum înregistrează ritmuri impetuoase de dezvoltare. Refacerea este mai anevoioasă în statele dezvoltate. De aceea, capitalul internaţional este atras de ţările emergente. Până aici nimic nu ar da de gândit. Sursa adevărată de suspiciune este reprezentată de proporţiile pe care le cunoaşte migraţia acestui capital. Recent, FMI a recunoscut că valul de capital străin care soseşte în diverse ţări cu ritm înalt de creştere reprezintă deja 6% din PIB-ul lumii emergente. Şi acest proces a avut loc de patru ori mai repede decât în perioada anterioară crizei („The Economist”, April 9th 2011). Încât se pune întrebarea care ar putea fi scopurile acestei masive migraţii de capital. O ţară cum este Brazilia a anunţat măsuri de precauţie pentru a preîntâmpina apariţia unor bubbles-uri. Semn că ceva s-a învăţat din recenta criză, că orice lucru în exces nu este bun. Nici măcar când este vorba de atât de mult doriţii bani. De aceea, în multe state emergente s-au promovat măsuri de impozitare suplimentară a investiţiilor de portofoliu, precum şi a non-rezidenţilor care cumpără acţiuni bancare.
Când vorbim de valuri financiare, de migraţia capitalului spre zone mai sigure, mai profitabile, avem în vedere, în primul rând, capitalul american, care continuă să formeze o parte importantă a capitalului internaţional. De ce migrează spre economiile emergente? De ce nu poposeşte în propria ţară, unde este nevoie de investiţii? Economia americană însăşi este confruntată cu probleme deosebite. Ultimul număr din „The Economist” (April 30th 2011) titrează chiar pe copertă: What’s Wrong with America’s Economy?. Dintre multiplele probleme identificate atât în analiza menţionată mai sus, cât şi în alte lucrări, am dori să insistăm asupra a două dintre ele, care ni se par semnificative pentru momentul actual.
Ani la rând, America a mizat pe capacitatea sa inovativă. Ceea ce a reprezentat o alegere corectă şi, am spune, de perspectivă. Capacitatea Americii de a inova rămâne impresionantă. Mulţi se plâng că fondurile investite de stat în domeniul R&D au scăzut. Ele sunt compensate de creşterea fondurilor provenite din sfera privată. Luate laolaltă, fondurile alocate R&D reprezintă 2,8% din PIB-ul american. Ceea ce este enorm. Problema este că, în cazul cercetării finanţate din fonduri private, avem de-a face cu o inovaţie foarte aplicată, care se adresează unor domenii înguste, fără un impact prea mare. Pe de altă parte, activitatea de inovaţie nu a fost neapărat corelată cu producţia propriu-zisă. În timp ce fondurile alocate R&D (indiferent de sursă) creşteau, America a procedat la o externalizare masivă a producţiei. Astfel, creşterea activităţii de cercetare şi inovare nu a hrănit şi creşterea numărului de locuri de muncă, asociate în special cu producţia. Aşa cum se menţiona şi în revista „The Economist” (Still Full of Ideas, but not Making Jobs, April 30th 2011), America nu a păstrat nici măcar “sectoare de producţie strategice”, care să valorifice, pe de o parte, activitatea inovativă, iar, pe de alta, să mărească numărul de locuri de muncă.
Situaţia aceasta este agravată de un alt fapt. Există sectoare de producţie şi o parte din servicii în care, datorită unor succesiuni de inovaţii, productivitatea pe fiecare loc de muncă se ridică rapid, dar numărul de locuri de muncă scade. Există alte sectoare, cum ar fi sănătatea, educaţia, unde valoarea adăugată creşte foarte puţin şi, tocmai de aceea, numărul de locuri de muncă rămâne constant sau chiar scade. Progresul tehnic pe care îl prilejuieşte inovaţia „produce” în anumite limite şomaj, cel puţin în anumite sectoare. Atât timp cât şomajul se menţine în anumite limite, el îndeplineşte un rol pozitiv, întrucât exercită o presiune în direcţia ridicării performanţei individuale. Problema gravă este când şomajul atinge anumite cote de alarmă şi se transformă în şomaj structural. Se pare că America este pe pragul unui şomaj structural. Ca şi Europa. Ceea ce înseamnă că o parte a populaţiei, aproape 10% nu mai participă la producerea PIB-ului.
În SUA, consemnăm o anumită refacere economică, dar ea este însoţită de o adevărată recesiune umană. Avem de-a face cu o refacere prin micşorarea drastică a numărului de locuri de muncă („jobeless recovery”). S-ar putea spune că pentru a declanşa un proces de refacere, merită un asemenea sacrificu. Dar tocmai aici este problema. Pentru că avem de-a face cu un proces de refacere care nu cuprinde aproape 10% din populaţie. Ceea ce nu numai că diminuează viteza de înaintare, dar face ca relansarea să se păstreze la cote modeste. America nu beneficiază de aportul a 10% din populaţia sa, o masă enormă de oameni, care depăşeşte sensibil populaţia României.
autor: prof. univ. Paul Dobrescu
sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti
