PUNCTE COMUNE ŞI CONTRADICŢII ÎNTRE PARTIDELE POLITICE ROMÂNEŞTI DIN BUCOVINA (1911-1914)

PUNCTE COMUNE ŞI CONTRADICŢII ÎNTRE PARTIDELE POLITICE ROMÂNEŞTI DIN BUCOVINA (1911-1914)

by -
0 547

Divizarea în plan politic a românilor bucovineni a fost o trăsătură definitorie a vieţii publice din ducatul Bucovinei şi în primul deceniu al secolului al XX-lea. Chiar dacă a adunat, laolaltă, pentru un timp, curentele naţionalist, conservator şi democrat, Partidul Naţional Român din această provincie nu a reuşit să păstreze unitatea partinică a românilor din Bucovina. Din numeroasele cauze ale acestei stări de fapt, ne vom opri, în materialul de faţă, numai asupra câtorva dintre ele.

Încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Partidul Naţional Român din Bucovina a apărut şi s-a dezvoltat ca o formaţiune politică în interiorul căreia se manifestau două grupări şi curente deosebite. Istoriografia românească recentă a pus în prim plan conflictul şi contradicţiile dintre gruparea bătrânilor politicieni români – de nuanţă conservatoare – şi gruparea tinerilor politicieni naţionalişti.

Dezamăgiţi de atitudinea boierilor bătrâni în ceea ce priveşte apărarea intereselor naţionale, noua generaţie din Partidul Naţional Român s-a separat în anul 1897, punând bazele unui partid de orientare naţionalist-radicală. Doi dintre fruntaşii acestuia, Iancu Flondor şi George Popovici, opozanţi redutabili ai conservatorilor aveau să devină chiar reprezentanţi în Dieta provincială. Abordarea lor politică s-a distanţat de pasivismul practicat anterior de politicienii bucovineni, ea angajându-i pe tinerii deputaţi într-o luptă, cu accente adeseori dramatice, pentru apărarea intereselor românilor bucovineni. Acţiunile amintiţilor politicienilor vizau domenii diverse, de la cel general, naţional, la cele particulare precum şcoala, biserica, economia, cultura. Din nefericire, colaboraţionismul de care au dat dovadă conservatorii români în relaţia cu autorităţile provinciale, de multe ori defavorabil situaţiei propriilor conaţionali, a făcut ca succesele tinerilor progresişti să fie relative sau parţiale.

Guvernatori ai Bucovinei, precum Friedrich Bourguignon, au dovedit multă abilitate în a întreţine o permanentă stare conflictuală între grupările politice ale românilor din ducat. Conservatorii erau sprijiniţi în alegeri de către autorităţi, în schimbul a numeroase compromisuri pe plan naţional, în vreme ce naţionaliştii trebuiau să suporte un tir continuu de acuzaţii, calomnii şi invective.

Începutul secolului al XX-lea i-a găsit pe românii bucovineni scindaţi în plan politic, în ciuda eforturilor lui Iancu Flondor, devenit lider şi purtător de cuvânt al

Divizarea în plan politic a românilor bucovineni a fost o trăsătură definitorie a vieţii publice din ducatul Bucovinei şi în primul deceniu al secolului al XX-lea. Chiar dacă a adunat, laolaltă, pentru un timp, curentele naţionalist, conservator şi democrat, Partidul Naţional Român din această provincie nu a reuşit să păstreze unitatea partinică a românilor din Bucovina. Din numeroasele cauze ale acestei stări de fapt, ne vom opri, în materialul de faţă, numai asupra câtorva dintre ele.

Încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Partidul Naţional Român din Bucovina a apărut şi s-a dezvoltat ca o formaţiune politică în interiorul căreia se manifestau două grupări şi curente deosebite. Istoriografia românească recentă a pus în prim plan conflictul şi contradicţiile dintre gruparea bătrânilor politicieni români – de nuanţă conservatoare – şi gruparea tinerilor politicieni naţionalişti.

Dezamăgiţi de atitudinea boierilor bătrâni în ceea ce priveşte apărarea intereselor naţionale, noua generaţie din Partidul Naţional Român s-a separat în anul 1897, punând bazele unui partid de orientare naţionalist-radicală. Doi dintre fruntaşii acestuia, Iancu Flondor şi George Popovici, opozanţi redutabili ai conservatorilor aveau să devină chiar reprezentanţi în Dieta provincială. Abordarea lor politică s-a distanţat de pasivismul practicat anterior de politicienii bucovineni, ea angajându-i pe tinerii deputaţi într-o luptă, cu accente adeseori dramatice, pentru apărarea intereselor românilor bucovineni. Acţiunile amintiţilor politicienilor vizau domenii diverse, de la cel general, naţional, la cele particulare precum şcoala, biserica, economia, cultura. Din nefericire, colaboraţionismul de care au dat dovadă conservatorii români în relaţia cu autorităţile provinciale, de multe ori defavorabil situaţiei propriilor conaţionali, a făcut ca succesele tinerilor progresişti să fie relative sau parţiale.

Guvernatori ai Bucovinei, precum Friedrich Bourguignon, au dovedit multă abilitate în a întreţine o permanentă stare conflictuală între grupările politice ale românilor din ducat. Conservatorii erau sprijiniţi în alegeri de către autorităţi, în schimbul a numeroase compromisuri pe plan naţional, în vreme ce naţionaliştii trebuiau să suporte un tir continuu de acuzaţii, calomnii şi invective.

Începutul secolului al XX-lea i-a găsit pe românii bucovineni scindaţi în plan politic, în ciuda eforturilor lui Iancu Flondor, devenit lider şi purtător de cuvânt al mişcării naţionale, de a coagula grupările naţionalistă şi conservatoare. Acţiunea comună a acestora a fost, din nefericire, de scurtă durată, şi nu suficient de puternică, pentru a rezista atacurilor concertate ale autorităţilor sau ale altor naţionalităţi din Bucovina.

Posibilitatea reunificării Partidului Naţional Român devenea un deziderat din ce în ce mai îndepărtat, cu atât mai mult cu cât pe scena politică a ducatului apăruse un nou curent politic, numit „democrat” şi condus de un politician extrem de abil: Aurel Onciul. Acesta a pendulat în permanenţă între o atitudine de îngăduinţă – atât faţă de boierii naţionalişti, cât şi faţă de cei conservatori – şi o critică dură faţă de ambele tabere, subminându-le şi slăbindu-le printr-o campanie de presă neloială şi incorectă1.

Prin promisiuni de natură socială şi economică, Aurel Onciul a reuşit să atragă de partea sa o bună parte a intelectualităţii rurale (învăţători, preoţi) şi o serie de elemente burgheze. A încheiat chiar, în iunie 1904, un pact politic cu ucrainenii, germanii şi evreii, numit „Tovărăşie ţărănească”, cu scopul declarat de a contribui la dezvoltarea provinciei prin înfiinţarea de şcoli naţionale, schimbarea legii electorale, crearea unei Bănci a Ţării şi a unor case de ajutor pentru ţărănime, creşterea salariilor învăţătorilor din mediul rural etc.2. O asemenea formaţiune eterogenă nu putea, desigur, să se înscrie în apărarea intereselor naţionale ale românilor bucovineni, Aurel Onciul fiind unul din exponenţii conceptului de „homo bucovinensis”. Propaganda făcută le-a adus democraţilor succese importante în alegerile dietale din 1904. Înfrânt, Partidul Poporal Naţional al lui Iancu Flondor, a ieşit, pentru o vreme, din prim planul vieţii politice din Bucovina.

Punerea în aplicare a programului politic al „Tovărăşiei Ţărăneşti”, deşi a avut aspecte pozitive precum „democratizarea vieţi politice din Bucovina”3, a stat sub semnul unei politici nefaste faţă de interesele naţional-politice ale românilor bucovineni. Reformele din domeniile învăţământului sau electoral au determinat pierderea, de către autohtoni, a rolului principal în viaţa politică a Bucovinei. O asemenea situaţie i-a aşezat pe liderul democraţilor, Aurel Onciul, şi pe cel al naţionaliştilor, Iancu Flondor, pe poziţii diametral opuse. Reconcilierea a venit abia între anii 1908-1910, când cele două formaţiuni aveau să colaboreze în cadrul unui partid românesc de nuanţă creştin-socială. Totuşi, falimentul programului politic al democraţilor, alături de succesele politicii de divizare promovate de Viena prin compromisul electoral din 1910, l-au determinat pe Iancu Flondor să părăsească, din nou, viaţa politică şi de partid, fără a se compromite.

Corpul electoral al ducatului era împărţit în cinci fracţiuni (română, ruteană, germană, poloneză, evreiască), situaţie ce s-a dovedit a fi extrem de nefastă pentru români, în special pe teren bisericesc4. După 1910, degradarea situaţiei românilor bucovineni în raport cu rutenii, s-a accentuat. Rutenizarea bisericii ortodoxe din Bucovina devenise un fenomen îngrijorător, fapt ce a determinat numeroase proteste în rândul opiniei publice româneşti. În 1911 şi 1912, naţionaliştii autohtoni au trimis împăratului şi guvernului de la Viena petiţii cu 16. 400 şi respectiv 46. 400 de semnatari. Aceste documente răspundeau paradoxalei acuzaţii de deznaţionalizare a rutenilor de către români, cerând sprijinul autorităţilor pentru realizarea unei păci în plan bisericesc şi naţional5.

Din nefericire asemenea acuzaţii, lipsite de orice temei, au fost susţinute în mod public şi în presă chiar de către Aurel Onciul. Rutenii s-au folosit de ideile acestuia, susţinând, în faţa autorităţilor provinciale şi centrale, că românii le subminează existenţa naţională. Atitudinea lui Aurel Onciul a favorizat, în fapt, acţiunile guvernului împotriva românilor. Rutenizarea a fost aplicată sistematic în Bucovina, atât pe plan bisericesc, cât şi în plan administrativ, judecătoresc şi şcolar6.

Cu timpul, din Fondul Bisericesc nu au mai fost alocate burse elevilor români, ci numai celor ruteni, de confesiune ortodoxă. O serie de înalţi funcţionari români din Bucovina precum al doilea locţiitor al guvernatorului, primii procurori din Cernăuţi şi Suceava, preşedintele Tribunalului Corecţional din Cernăuţi, au fost declaraţi „inapţi” şi retrogradaţi pe funcţii inferioare7.

Deşi decisese să se retragă din viaţa politică, liderul naţionaliştilor români, Iancu Flondor, era în permanenţă informat despre pericolele care planau asupra românilor bucovineni. În iulie 1911, comitetul executiv al Adunării Naţionale Bisericeşti l-a informat în legătură cu petiţia trimisă împăratului, document în care românii protestau faţă de rutenizarea bisericii lor naţionale. Semnatarii documentului – Eusebie Popovici, Ştefan Saghin şi Aurel Ţurcanu – i-au cerut boierului din Storojineţ să-i sprijine şi să-i adune, laolaltă, din nou pe românii bucovineni8.

Dorinţa rutenilor de a-şi crea o episcopie proprie a fost combătută cu argumente pertinente de către Constantin Hurmuzachi, în lucrarea Chestia delimitării dieceselor naţionale gr. or. din Bucovina. El considera că raporturile etnografice din ducat nu permiteau o delimitare teritorială în dioceză ruteană şi dioceză românească. Potrivit lor, înglobarea românilor în dioceza ruteană ar fi condus, treptat, la trecerea, ca ruteni, pe listele electorale, în timpul alegerilor9.

În anii 1912-1913, conflictul dintre naţionalişti şi democraţi a căpătat accente extrem de dure, în special prin intermediul presei de partid. În publicaţia democrată „Foaia poporului”, invectivele, calomniile, injuriile nu erau îndreptate doar împotriva adversarilor politici, ci şi împotriva unor instituţii româneşti de prestigiu din Bucovina, precum: Şcoala română, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina10 etc. Campania de presă a democraţilor lui Aurel Onciul împotriva membrilor şi simpatizanţilor Partidului Naţional Român trebuia să atragă simpatia autorităţilor austriece, îngrijorate de activitatea ferventă a „Ligii Culturale” a lui Nicolae Iorga în Bucovina. Liga a demascat, fără menajamente, politica antiromânească şi proruteană a autorităţilor provinciale şi centrale11.

Pentru a le ameliora imaginea în ochii guvernului României, au fost trimişi la Bucureşti, în 1913, deputaţii Isopescu-Grecul şi Mihail Chisanovici. Primul venea în Bucureşti din partea prim-ministrului austriac, contele Berchtold, deoarece, în numeroase rânduri, manifestase o atitudine favorabilă faţă de statul austriac. În plus, el avusese contacte anterioare cu politicienii români, fiind primit în audienţă chiar de către regele Carol I. La rândul său, deputatul dietal Mihail Chisanovici era considerat de către guvernul de la Cernăuţi drept un om cu importante relaţii la Bucureşti12. Cât priveşte opinia propriilor conaţionali din Ducatul Bucovinei, aceştia îl priveau ca pe un politician lipsit de orice sentiment naţional, dedicat, pe deplin, guvernului provincial. Consulul român la Cernăuţi, Georgescu, informa Ministerul de Externe al României, că „acest personaj”, împreună cu Aurel Onciul, nu scăpa nici o ocazie de a denigra, în Bucovina, statul român şi pe cetăţenii acestuia. Ca atare, i se recomanda guvernului de la Bucureşti, să nu-i mai ofere acestui cetăţean austriac ajutor pentru gazeta lui Onciul, „Foaia poporului”, sau gratuităţi pe căile de transport din România.

Pentru a-şi ascunde sau justifica acţiunile, autorităţile austriece au demarat o amplă campanie de dezinformare prin presă, cerând partidelor româneşti să dezmintă, în mod public, acuzaţiile de rutenizare şi de deznaţionalizare aduse guvernământului provincial de către „Liga Culturală” a lui Nicolae Iorga.

Naţionaliştii au emis un comunicat prin care declarau că Partidul Naţional Român nu a cerut nici o intervenţie din străinătate (n. n. din România) şi nici nu aprobă un asemenea demers. Respectând însă adevărul, ei au declarat că românii bucovineni sunt nedreptăţiţi faţă de ruteni. Partidul independent condus de Nicu Flondor, Isopescu-Grecul, Teofil Simionovici, nu s-a mărginit la o atitudine rezervată şi decentă, precum cea a naţionaliştilor, demonstrând, prin declaraţiile liderilor, servilism faţă de guvern13. Cât priveşte poziţia democraţilor, dorind să-şi demonstreze loialitatea faţă de împărat şi statul austriac, aceştia au dus o virulentă campanie de presă împotriva statului român.

Comunicatul naţionaliştilor a fost falsificat de către guvern, făcându-l să semene cu declaraţiile independenţilor şi democraţilor. Documentul a fost trimis şi dat publicităţii presei din Viena14. În 1914, înainte de începerea primului război mondial, atât la Viena cât şi la Cernăuţi, domina o stare de nelinişte faţă de creşterea influenţei României după războaiele balcanice şi mai ales după încheierea păcii de la Bucureşti15. Autorităţile centrale austriece şi cele provinciale din Bucovina deveniseră extrem de suspicioase faţă de atitudinea României pe termen scurt şi mediu. Starea de tensiune se accentua pe măsură ce în imperiul dualist soseau informaţii conform cărora statul român viza alipirea Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului. Ca atare, autorităţile române erau bănuite că trimit sau racolează spioni în Austro-Ungaria16. Fiecare cetăţean român care vizita Bucovina era aspru supravegheat şi controlat; nu puţine au fost şi arestările abuzive. Toate categoriile sociale, de la ţărani la funcţionari, din satele cu populaţie românească compactă din sudul Bucovinei, erau bănuite de legături cu România şi urmărite permanent de organele de siguranţă. Violarea corespondenţei venite din Regatul României devenise o obişnuinţă. Românii bucovineni erau priviţi ca potenţiali adversari ai statului austriac, împotriva lor lansându-se o adevărată prigoană. Lua naştere, astfel, un sistem în care orice funcţionar sau agent putea contribui la „opera de salvare a monarhiei” prin denunţarea românilor bucovineni ca iredentişti şi trădători17.

Primii care intrau în această categorie erau, desigur, membrii şi simpatizanţii P.N.R din Bucovina. Făcându-şi datoria de „patrioţi austrieci”, democraţii lui Aurel Onciul, îi numeau pe naţionalişti „trădători aserviţi României”, atât în presă, adunări publice, cât şi în Dietă. Conflictul dintre naţionalişti şi democraţi a căpătat, uneori, accente violente. Astfel, în şedinţa din 14 iunie 1914, a comitetului permanent din Dieta Bucovinei, prezidată de mareşalul ţării, baronul Alexandru Hurmuzachi, deputatul Aurel Onciul i-a „aruncat în ochi”, naţionalistului Aurel Ţurcanu, o bucată de hârtie sugativă. Modalitatea preşedintelui Partidului Democrat de a-şi manifesta ataşamentul faţă de Austria a fost aspru criticată de presa bucovineană per ansamblu, excepţie făcând, desigur, ziarul „Foaia poporului”18. Publicaţiile aparţinând celorlalte naţionalităţi au redat incidentul, nescăpând ocazia să critice statul român şi guvernul de la Bucureşti.

Deşi majoritatea naţionalităţilor din Bucovina erau divizate în plan politic, românii erau de departe cei mai dezbinaţi. Politicianismul era o trăsătură comună a partidelor româneşti din Bucovina, fapt ce producea, în permanenţă, confuzie în rândul conaţionalilor. De pildă, ziarul „Allgemeine Zeitung” prezenta, în iunie 1914, dezbaterile din Dieta Bucovinei cu privire la vizita ţarului Rusiei în România, la Constanţa. Era adus în discuţie şi posibilul balans al politicii externe româneşti către alianţa cu Imperiul Ţarist. Publicaţia amintită considera că în Regatul României manifestările democraţilor şi naţionaliştilor români bucovineni nu erau luate în serios. De asemenea, se afirma ideea că vizita ţarului la Constanţa a produs un efect mai mare în Bucovina decât în România. Conform acestui ziar de limbă germană, temerile autorităţilor şi presei vieneze legate de apropierea româno-rusă şi de răcirea relaţiilor cu Austro-Ungaria erau neîntemeiate şi exagerate. Cu toate acestea, „incapabilul” guvern de la Bucureşti era acuzat de ipocrizie atunci când venea vorba de apărarea drepturilor românilor din Ungaria19. Publicaţia amintită îl învinuia pe regele Carol I de joc dublu, aducându-se ca principal argument primirea cu fast a ţarului la Constanţa în acelaşi timp cu conferirea unei importante decoraţii contelui Czernin. Anexarea sudului Dobrogei de către România era considerată un act abuziv, regele fiind avertizat asupra pericolului rus în cazul înfrângerii Austriei. Se amintea chiar de posibilitatea nimicirii naţiei române în cazul încheierii unei alianţe cu Rusia. Într-o asemenea situaţie, spuneau redactorii ziarului, Viena, „salvatoarea naţiunilor mici”, nu mai putea face nimic20. De asemenea, dorinţa Bucureştiului de a vedea înfăptuită România Mare era de-a dreptul ridiculizată21. Cât priveşte, loialismul lui Aurel Onciul faţă de statul austriac, el era apreciat ca „pozitiv” în principiu, nu însă şi suficient pentru a neutraliza acţiunile naţionaliştilor români din Bucovina.

Începutul primei conflagraţii mondiale i-a găsit pe românii bucovineni la fel de divizaţi şi slăbiţi în plan naţional-politic şi partinic ca şi mai înainte. Mai mult, capacitatea lor de exprimare avea să fi îngrădită de către administraţia militară condusă de colonelul Fischer. Mulţi reprezentanţi ai preoţimii şi învăţătorilor rurali au căzut victime regimului militar, fiind consideraţi trădători, iredentişti şi lipsiţi de loialitate faţă de stat şi împărat. Desigur, au existat şi politicieni, precum Aurel Onciul, care s-au adaptat bine la noua situaţie. Coagularea forţelor naţionale româneşti din Bucovina avea să se producă la finele războiului, pe fondul dezagregării imperiului dualist, în jurul unor lideri precum Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan etc, acţiunile lor determinând unirea cu ţara, unire râvnită de atâta timp şi plătită cu sacrificii imense.

 

Note:

1)Marian Olaru, Mişcarea naţională a românilor din Bucovina, Rădăuţi, Editura Septentrion, 2002, p. 197

2)Idem, Activitatea politică a lui Aurel Onciul (1904-1918), în „Analele Bucovinei”, II, nr.2, 1995, p. 277

3)Ibidem, p. 279

4)Mihai Iacobescu, Bucovina, în Istoria românilor, vol. VII, tom II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 355

5)Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, fond E2, vol. 9, partea a II-a, fila 153

6)Ibidem, filele 150-151

7)Ibidem, fila 152

8)Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Iancu Flondor, dosar nr. 9, fila 16

9)Ibidem, filele 32-34

10)Marian Olaru, op.cit., p. 283

11)Arhivele M.A.E, fond cit., fila 144

12)Ibidem, fila 146

13)Ibidem

14)Ibidem, fila 148

15)Ibidem, fila 141

16)Ibidem, fila 142

17)Ibidem, fila 143

18)Ibidem, fila 136

19)Ibidem, filele 137, 138; „Allgemeine Zeitung”, nr. 3470, Cernăuţi, 14 iunie1914

20)Ibidem, fila 140

21)Ibidem, fila 139

 

Referinta: “PUNCTE COMUNE ŞI CONTRADICŢII ÎNTRE PARTIDELE POLITICE ROMÂNEŞTI DIN BUCOVINA (1911-1914)”, Vlad Gafiţa.

 

(Visited 179 times, 1 visits today)

SIMILAR ARTICLES

0 159

0 217

NO COMMENTS

Leave a Reply