Procesul unei răscoale de ţărani

Procesul unei răscoale de ţărani

by -
1 505

Acum câteva luni, se vorbea cu multă patimă, cu multă frică, cu şi mai multă făţărnicie şi cu foarte puţină înţelegere şi compătimire adevărată, despre răscoalele ţărăneşti din Moldova de jos. Sătenii din unele părţi ale Ţinuturilor Vaslui şi Roman se înţeleseseră pentru a căpăta cu orice preţ pământ, – cum, de alminterelea, orăşenii se înţeleg, organizându-se în partide politice, pentru a căpăta buget. Ei se duseseră, în mari cete flămânde şi rătăcite, pentru a cere o împărţire de moşii, – precum orăşenii se strâng în mulţimi zgomotoase şi îndrăzneţe pentru a cere regelui schimbarea Ministerului. Deosebirea era numai că ţăranii înţelegeau să plătească pentru ţarina ce li s-ar da, şi ar fi plătit-o desigur, precum plătesc dările lor cele mari, pe când orăşenii se feresc pe cât pot de a răspunde dările lor cele mici. Li s-a răspuns că nu este pământ la Iaşi, ci să se întoarcă acasă şi să facă jalbă de acolo. Oameni de cuvânt, ei s-au dus înapoi, şi cei din Suhuleţ au cerut primarului să aducă din condei o plângere frumoasă, de care să se înduioşeze acel zeu crunt şi atotputernic, pe care ţărănimea noastră îl numeşte Guvern şi îl crede în stare să facă minunile. Primarul era un cămătar, care creştea preţurile pământurilor şi pe care nu-l iubea nimeni din sat, nici chiar rudele lui de aproape: cine ştie ce proprietar sau funcţionar de mâna a doua îl făcuse primar ca să-şi poată căuta împreună de interese. Primarul mai era şi un om cu cunoştinţă de lume, care ştia că la Bucureşti nu le place să ştie că sunt undeva oameni fără pământ, care, neştiind altă muncă, mor de foame. El nu a vrut, deci, să aştearnă suplica. Era pe atunci toiul arzător al verii; în Ţinut nu se făcuse decât pâinea scumpă a grâului, pe care boierul o vinde morarilor din oraş sau străinilor de departe; foile păpuşoiului închircit se răsuceau, galbene, pe ogoarele pline de pulbere: deci pentru iarnă rămânea mila boierului şi a Guvernului, de care nu poate să fie sigur şi bucuros nimeni. Astfel, bieţii oameni s-au supărat pe primar, şi, judecând după vechi norme care au fost, veacuri întregi, datină, dar acum nu mai sunt lege, ci păcat greu împotriva legii, l-au mazilit cu tărăboi mare şi i-au luat din mână pecetea, cu care, de alminterelea, nu ştiau ce ar putea să facă. Legal aceasta se cheamă o răscoală: ce ar fi, în adevăr, dacă toţi sătenii cărora li se impune prin o mie de mijloace un primar rău, s-ar ridica şi i-ar lua pecetea, «simbolul autorităţii ?» Şi tulburătorii ştiau din experienţa altora, nu că au făcut o faptă rea, ci una care nu se îngăduie astăzi, pe care nu o suferă Guvernul. Ei ştiau ce-i aşteaptă acum: armata. Şi, ca unii ce sunt dintr-un neam viteaz, vestit de dârz şi de îndărătnic când crede că are dreptate, ei au rupt reteveie din garduri, au sunat clopotele, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, au trimis olăcari la toate satele de primprejur, unde, pe ogoare şi în inimi, era cam aceeaşi stare de lucruri, şi s-au gătit de apărare, alegându-şi un căpitan, tot ca pe vremea lui Ştefan, al cărui an jubiliar era tocmai acesta. Nici vorbă să aibă la îndemână puşti sau pistoale, cu toate că atâţia dintre dânşii făcuseră oastea şi alţii erau vechi vânători, vieri şi jitari, deprinşi a trage bine. Domnul de la oraş care-i întărise în credinţa lor că se vor împărţi pământurile lăsate de Ştefan cel Mare, un nemţesc Buttmann, tipograf, gazetar şi agent electoral al cui îl plătea, era o biată secătură singuratică şi nu putea împărţi alte arme decât fulgerele ziarului său, pentru care cerea abonament de la aceşti săraci.

Trenurile au adus repede jandarmi rurali, cu care ţărănimea noastră nu se împacă, fiindcă se poartă adesea ca şi micii funcţionari abuzivi, şi trupe de infanterie şi cavalerie. Acum 10 – 20 de ani lucrurile s-ar fi petrecut astfel: un domn civil ar fi ieşit din rânduri şi ar fi rostit, în vuietul de furtună al chiotelor şi ciocniturilor de retevei, câteva cuvinte într-o limbă ciudată pe care ţăranii, ca drepţi Români ce sunt, nu o înţeleg: el ar fi făcut adică «somaţie«; apoi oastea s-ar fi repezit asupra reteveielor, împuşcând şi călcând în picioarele cailor. Morţii s-ar fi îngropat, răniţii ar fi stat în spitale până să-i judece; iar un ministru, brav ca Napoleon după Austerlitz, ar fi anunţat Camerelor că ordinea a fost restabilită.

Acum însă suntem mai cuminţi. E drept că soldaţii, ai căror cai costă scump şi trebuie păziţi de răceală, au dat afară din ocoale, în ploaie vitele răsculaţilor. Dar, când a fost la adică, s-a găsit cine să vorbească ţăranilor în graiul lor, şi astfel o singură şarjă a fost de ajuns ca să plece capetele, dacă nu să moaie inimile. Spre marea părere de rău a opoziţiei, care, ca orice opoziţie românească, are nevoie din când în când de ţărani asasinaţi de către Cârmuire, n-au fost decât câţiva răniţi de căzătură şi calul lovit al unui domn locotenent, care cal a suferit daune într-o regiune ce nu s-a putut preciza pe deplin în cursul procesului. Dreptatea cerea sfaturi şi îmbunări. Dar legea modernă, franţuzească, e rea şi cere răzbunare. Vinovaţi au fost, cum au spus-o şi ei, fără înconjor, toţi, căci nu a fost nici unul care să nu creadă că i se cuvine pe plată pământul arendat Evreilor, Bulgarilor şi Grecilor şi care să nu fi fost hotărât a da cu băţul pentru aceasta. Toţi sunt însă destui pentru iertare, prea mulţi pentru judecată. S-au luat astfel câţiva, mai multa la întâmplare, şi moşnegi, care se târau, şi mai tineri, care mergeau în pasul cailor jandarmilor. Au ajuns la oraş, au intrat în temniţă, au stat acolo câteva luni – săracii cei de acasă ! – , şi procesul lor s-a judecat acum câteva zile.

Ciudat proces !

E vădit că acuzaţii nu înţelegeau nimic din formele dreptăţii europene. La instrucţie, ei au iscălit ce li s-a cerut. «Adică dacă mi-ai fi spus d-ta să zic aşa», a spus unul din ei către preşedinte, «nu aş fi zis ?» Cum puteau ei să priceapă rostul acelor câţiva domni, dintre care unul, fiindcă era procuror, îi înfunda cât mai rău, iar alţii, fiindcă erau avocaţi, îi socoteau albi ca zăpada ? Şi printre noi, cărturarii, sunt atâţia care se încrucesc zilnic asupra rostului acestor vechi proceduri medievale din alte ţări cu alte datini. Au spus ce ştiau, şi, fiindcă au vorbit lămurit, cum e obiceiul acestui neam, au fost numiţi obraznici. Apoi au aşteptat, gata şi pentru una şi pentru alta. Şi, când juraţii i-au achitat, ei au mulţumit plângând.

Juraţii au făcut bine. Însă ar fi fost şi mai bine dacă, în acea mulţime strânsă la proces, s-ar fi găsit oameni pentru două lucruri: pentru a strânge bani de ajutor în folosul celor şi mai nevinovaţi de acasă şi pentru a da oamenilor câteva sfaturi şi învăţături, asupra cărora să se gândească pe cale, încredinţându-se în acelaşi timp că durerile satelor răzbat în sfârşit şi până la oraşe.

N. Iorga

„Sămănătorul”, anul III (1904), nr. 51

(Visited 148 times, 1 visits today)

SIMILAR ARTICLES

0 159

0 217

1 COMMENT

  1. Flamânt şi gol făr-adăpost,
    Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
    Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
    Şi câine eu ţi-am fost!
    Ciocoi pribeag ,adus de vânt,
    De ai cu iadul legământ,
    Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
    Răbdăm poveri , răbdăm nevoi
    Şi ham de cai şi jug de boi:
    Dar vrem pământ!

    O coajă de mălai de ieri
    De-o vezi la noi la noi tu ne-o apuci,
    Băieţii tu-n război ni-i duci,
    Pe fete ni le ceri.
    Înjuri ce-avem ,noi drag şi sfânt;
    Nici milă n-ai, nici crezământ!
    Flamânzi copiii-n drum ne mor
    Şi ne sfârşim de mila lor-
    Dar toate le-am trăi uşor
    De-ar fi pământ!

    De-avem un cimitir în sat
    Ni-l faceţi lan, noi boi în jug,
    Şi-n urma lacomului plug,
    Ies oase şi-i păcat!
    Sunt oase dintr-al nostru os:
    Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
    Din case goi, în ger şi-n vânt,
    Ne-aţi scos şi morţii din mormânt;-
    O,pentru morţi şi-al lor prinos
    Noi vrem pământ!

    Şi-am vrea şi noi , şi noi să ştim
    Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
    Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
    De noi, dacă murim.
    Orfani şi cei dragi ne sunt
    De-ar vrea plângă pe –un mormânt,
    Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
    Căci nici pentru –un mormânt n-avem
    Pământ- şi noi şi creştini suntem!
    Şi vrem pământ!

    N-avem nici vreme de-nchinat,
    Căci vremea ni-e în mâini la voi;
    Avem un suflet încă-n noi
    Şi parcă l-aţi uitat!
    Aţi pus cu toţii jurământ
    Să n-avem drepturi şi cuvânt:
    Bătăi şi chinuri , când ţipăm,
    Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
    Şi plumb când istoviţi strigăm
    Că vrem pământ!

    Voi ce –aveţi îngropat aici?
    Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi,
    Noi mame şi surori şi fraţi!
    În lături ,venetici!
    Pământul nostru-i scump şi sfânt,
    Că el ni-i leagăn şi mormânt:
    Cu sânge cald l-am apărat,
    Şi câte ape l-au udat,
    Sunt numai lacrimi ce-am vărsat-
    Noi vrem pământ!

    N-avem puteri şi chip de-acum
    Să mai trăim cerşind mereu,
    Că prea ne schingiuiesc cum vreu
    Stăpâni luaţi din drum!
    Să nu dea Dumnezeu cel sfânt ,
    Să vrem noi sânge nu pământ!
    Când nu vom mai putea răbda,
    Când foamea ne va răscula,
    Hristoşi să fiţi , nu veţi scăpa
    Nici în mormânt!

Leave a Reply