Principiile guvernării distributiste (John Médaille)
Extrase din cartea ‘Spre o piaţă cu adevărat liberă’ de John Médaille. Traducere de Irina Bazon, Anul apariţiei: 2012, Număr de pagini: 224, ISBN: 978-973-8131-75-0, Cartea poate fi cumpărată de la Editura Logos Preţ: 20 lei (TVA inclus).
Astăzi guvernarea pare să nu fie altceva decât o competiție între interese private, o luptă pentru câștigarea unei părți cât mai mari din finanțele publice și a unui număr de privilegii care îi scutesc de respectarea legii pe cei care beneficiază de ele. Pe lângă aceasta, se observă o tendință centralizatoare care transcende retorica de partid și conduce către un guvern central cu puteri tot mai mari, care înlătură toate diviziunile administrative inferioare și chiar asocierile private. Desigur, o astfel de competiție pentru putere trebuie să îi favorizeze pe cei puternici. Această tendință a guvernului de a-și extinde puterile reflectă un cult al gigantismului, pe care îl întâlnim și în domeniul comercial.
Companiile cresc „prea mari pentru a se prăbuși“ și, prin urmare, pot acționa în impunitate, știind că, indiferent de cât de necugetate sunt acțiunile lor, pot recurge mereu la buzunarul public și că se pot baza pe acest șantaj economic: „Dacă ne prăbușim, totul se va prăbuși; salvați-ne sau veți fi condamnați la ruină“. Astfel, companiile utilizează după bunul lor plac banii din bugetul public. În timp ce scriu aceste rânduri, guvernul USA alocă bilioane de dolari pentru salvarea unor companii private, ceea ce constituie un socialism perfect pentru bogați, în cadrul căruia toți sunt salvați din situațiile dificile. Nu este prima dată când se întâmplă acest lucru; este o disfuncționalitate cronică acapitalismului corporatist. În ultimii 100 de ani, au fost aplicate aproximativ 19 planuri de salvare, ceea ce a condus la situația ca astfel de evenimente să fie destul de ușor de prevăzut. Planurile de salvare devin tot mai ample, pe măsură ce dimensiunile corporațiilor și ale guvernului se măresc. Totuși, aceste planuri de salvare nu au rezolvat crize de dimensiunea și amploarea celor de astăzi și este foarte posibil ca sistemul aceasta să devină total nefuncțional și să fie necesară reformarea lui, probabil după un colaps complet.
Pentru o reformă a sistemului va fi nevoie de înțelegerea principiilor corecte care stau la baza guvernării. Aceste principii reprezintă exact opusul practicii de guvernare moderne.În locul conflictului între interese private, afirmăm principiul binelui comun; în locul tendinței centralizatoare, afirmăm principiul subsidiarității; în locul tendinței de a favoriza pe cei bogați și puternici, susținem principiul solidarității.
Binele comun: Necesitatea de a urmări binele comun pare ceva de la sine înțeles, totuși, teoriile politice și economice moderne se bazează pe prioritatea acordată realizării binelui privat, personal. Concepția că „lăcomia este bună“ stă la baza vieții noastre politice și economice. Această idee a fost avansată pentru prima dată în anul 1714, în Fabula albinelor, de Bernard de Mandeville, cu subtitlul Vicii private, beneficii publice. Mandeville ne-a prezentat paradoxul că viciile private sunt cheia virtuților publice, că „apa“ intereselor private ar putea fi transformată în „vinul“ binelui comun. Dar acest punct de vedere este desprins de realitate. Se bazează pe ideea că binele comun nu este altceva decât o sumă de interese individuale și particulare și că nu există un bine transcendent care să ne unească. Evident, acest lucru nu este adevărat. De exemplu, interesul individual al unui tată ar putea contraveni binelui familiei sale. Tatăl care își cheltuiește cea mai mare parte a veniturilor în propriul interes și pentru satisfacerea propriilor plăceri și lasă prea puțin pentru asigurarea hranei familiei sale și nimic pentru educația copiilor săi urmărește satisfacerea binelui privat în detrimentul binelui comun, al familiei sale. Numai faptul că el se dezvoltă în și prin familie face ca binele lui și cel al familiei să coincidă. Aceasta este cheia realizării binelui comun: trebuie să înțelegem că există o legătură strânsă între interesele noastre particulare și binele comun. Nu putem avea în mod real succes dacă acționăm în detrimentul vecinilor noștri; succesul lor este legat de al nostru.
Înțelegerea a ceea ce înseamnă binele comun este îngreunată de faptul că suntem membri ai societății mai ales prin participarea noastră la comunități specifice, fiecare dintre acestea contribuind parțial la binele comun. Cu alte cuvinte, contribuim la dezvoltarea societății în ansamblu prin participarea noastră la anumite comunități din domeniul artelor, al afacerilor, din domeniul educațional etc. Scopul fiecăreia dintre aceste comunități este parțial și privat, în sensul termenului latin privatus, care semnifică lipsa a ceva, o privațiune. Tendința comunităților private este de a lăsa ca scopurile lor parțiale și private să aibă o importanță mai mare decât contribuția pe care o aduc la binele public și general. Dar binele comun nu se poate realiza dacă nu recunoaștem că dezvoltarea și, în cele din urmă, succesul comunităților noastre particulare depinde de bunăstarea întregii societăți. Aceasta presupune a tine cont permanent de comunitatea mai largă și a depune constant efortul de a ne limita pretențiile pe care le avem de la comunitate numai la ceea ce este necesar și proporțional cu contribuția noastră la bunăstarea întregii comunități.
Subsidiaritatea: În calitate de cetățeni ai marilor state naționale moderne, în special ai celor guvernate de principiile individualismului pur, nu ne putem considera decât niște rotițe minuscule într-un mecanism uriaș pe care nu îl putem controla. Ne exercităm controlul doar prin plebiscite organizate anual, de două ori pe an sau o dată la patru ani, în cadrul cărora trebuie să alegem „lideri“ de pe o listă restrânsă. De fapt, datorită „miracolului“ televiziunii naționale, demnitarul cel mai îndepărtat de noi, președintele, este o prezență zilnică în sufrageria noastră, în timp ce persoana care ar putea fi vecinul nostru, primarul localității în care trăim sau consilierul municipal rămâne un străin și nici măcar numele său nu-l știm. Cu alte cuvinte, am răsturnat ordinea firească pe care trebuie să se întemeieze statul și viața socială, instituțiile cele mai îndepărtate devenind mai importante decât cele locale.
În opoziție cu această tendință centralizatoare, subsidiaritatea presupune o perspectivă „de jos în sus“ asupra societății. Ea pornește de la familie ca unitate de bază a societății. Întreaga activitate economică, socială și politică se centrează pe familie și servește nevoilor acesteia. Dar, întrucât nici o familie nu este auto suficientă, familiile au nevoie, la rândul lor, de contexte economice și sociale, inclusiv de stat. Formațiuni sociale mai mari au dreptul să intervină în treburile comunităților mai mici, inclusiv în cele ale familiei, dar acesta este un drept limitat. Astfel de intervenții pot avea loc numai pentru a remedia problemele foarte grave și pot dura doar atât cât este necesar pentru a rezolva impasul.
Unele probleme, desigur, nu sunt înlăturate, de pildă șomajul: dacă sistemul economic nu poate oferi tuturor oamenilor un loc de muncă stabil, atunci societatea trebuie să le asigure mijloacele necesare pentru un trai decent. Evident, acest lucru trebuie văzut ca un defect al sistemului, în același mod în care nevoia de poliție sau de armată reprezintă, de fapt, un defect provenind din păcatul originar. Potrivit principiului subsidiarității, societatea este extrem de bine structurată: în locul unui sistem simplu bazat pe relația individ/guvern, ar trebui să existe un ansamblu vast de niveluri în cadrul societății, fiecare cu sfera sa de competență și autoritate. În prezent, guvernul a preluat funcțiile care aparțineau înainte bisericii sau altor autorități, precum breslele. Căsătoria, educația, caritatea și reglementarea comerțului se realizau sub coordonarea altor organisme, chiar dacă deciziile erau aplicate de către stat. Statul atotputernic, centralizat a înlăturat toate aceste autorități mai firești. Alte autorități, precum familia însăși, există numai dacă administrația centrală permite acest lucru.
Potrivit principiului subsidiarității, organizația care funcționează la nivel superior își poate justifica existența numai prin sprijinul pe care îl oferă celei aflate la nivelul inferior. Presupunând că majoritatea funcțiilor politice, sociale și economice pot fi îndeplinite adecvat la nivel local, organizațiile care funcționează la un nivel care depășește cadrul local sunt cel mai puțin importante. Importanța lor scade cu cât activează la un nivel mai îndepărtat. Aceasta nu înseamnă că nu își pot exercita autoritatea și că nu au dreptul de a interveni. De exemplu, știm că afro-americanii nu s-ar bucura de drepturi depline de cetățenie în America dacă nu ar fi avut loc intervenții ferme din partea guvernului central. Dar chiar această intervenție este utilă, deoarece survine în cazul unei comunități care se extinde dincolo de orice jurisdicție locală și care a fost oprimată sever în multe jurisdicții, probabil în majoritatea sau chiar în toate, cel puțin într-o anumită măsură. Pentru că opresiunea a fost teribilă, era, desigur, dreptul și datoria guvernului central de a acționa, chiar fără a ține seama de drepturile locale. Totuși, astfel de intervenții ar trebui să se facă numai în caz de necesitate clară și să dureze numai cât timp este nevoie. În general, organizațiile locale trebuie să fie libere să se dezvolte după cum decid ele și utilizând propriile resurse.
O precizare importantă care trebuie făcută cu privire la principiul subsidiarității este că nu doar controlul, dar și finanțarea ar trebui să provină de la nivelul local. Dacă finanțarea pentru programele guvernamentale provine de la o autoritate îndepărtată, fără a avea un impact direct asupra resurselor locale, aceste fonduri vor fi considerate bani „gratis“, fapt care corupe întotdeauna procesul de luare a deciziilor. Dacă altcineva plătește, nu vom avea niciodată suficient; atunci când banii vin din resurse proprii, avem tendința să îi cheltuim chibzuit. Acest fapt nu împiedică autoritățile mai înalte să contribuie cu fonduri la programele locale, dar astfel de contribuții trebuie să fie destinate realizării binelui comun. Nu este în beneficiul autorității locale să devină dependentă de o putere îndepărtată. Acesta este, după cum vom vedea, unul dintre cele mai importante principii în stabilirea impozitelor și a fondurilor guvernamentale.
Solidaritatea: Solidaritatea este un principiu complementar principiului subsidiarității. Subsidiaritatea conferă dimensiunea verticală a vieții, în timp ce solidaritatea îi conferă dimensiunea orizontală; subsidiaritatea reprezintă relația între elemente ale societății aflate într-o ierarhie, solidaritatea creează legături între elemente considerate a se afla la același nivel. Solidaritatea ne trezește interesul pentru binele comun și ne determină să acționăm, conform principiului carității creștine, spre binele tuturor. Binele comun nu se poate înfăptui dacă nu se formează o solidaritate între toate elementele care alcătuiesc societatea.
În realizarea solidarității, o importanță specială are opțiunea preferențială pentru săraci. Solidaritatea presupune să acționăm pentru binele tuturor. Opțiunea preferențială pentru săraci servește ca un test practic care ne indică dacă acționăm pentru binele tuturor sau doar în interesul unora. Acționând în conformitate cu opțiunea preferențială, vom examina întotdeauna efectele acțiunilor noastre asupra celor mai săraci dintre vecinii noștri. Dacă o activitate este în dauna lor, ea conduce la ruperea solidarității. Din moment ce suntem cu toții înclinați spre oportunism și raționalizare, solidaritatea, în special atunci când ne obligă să ținem cont, în acțiunile noastre, de condiția săracilor, asigură înfăptuirea binelui comun. Dacă afirmațiile de până acum sunt corecte, am furnizat scopul și principiile guvernării. Cu aceste instrumente putem analiza cât de bine se conformează guvernul nostru actual acestor scopuri și principii și ne putem gândi ce măsuri pot fi aplicate pentru a schimba situația actuală.
Sursa: A Treia Forță
