Precizari despre „Dosarul Antonescu”

Precizari despre „Dosarul Antonescu”

by -
0 534

„Dosarul Antonescu” ar trebui degrevat de exagerările produse din ranchiună, ură şi injustiţie, ca şi de frustrările istorice de care continuăm să suferim. După o destrăbălare politicianistă, ca cea de azi, bunăoară, lumea românească interbelică era din nou sedusă de mistica omului providenţial. Nu putea fi altul decât dictatorul bun, care ştie tot, vede tot şi are soluţii miraculoase. Într-o ţară a cărei populaţie era rurală în proporţie de trei sferturi, încrederea era totuna cu credinţa, alesul nu era consecinţa deliberării plebiscitare, ci efectul contaminării de apariţii învestite cu puteri supranaturale. Cât de departe se situau însă elitele de mentalul colectiv ne face să cădem pe gânduri văzând recidiva pe care o comit ele şi azi. Iată, doi gânditori care dominau scena ideologică a timpului, Nicolae Iorga şi Nae Ionescu – ce gândeau ei, la doi ani înainte de venirea la putere a lui Antonescu, despre perspectiva unei dictaturi în România. Nicolae Iorga, într-o conferinţă radiofonică de la începutul lui 1938, despre mişcările extremiste: „aşa-numitul dinamism care merge şi până la manifestaţii de Saturnale aproape isterice (care) cad greu pe oboseala sufletească a unei vremi grămădite de griji, de aici întrecerile electorale, de aici tulburările de stradă, de aici luptele civile, de aici sfărâmarea iremediabilă a moştenirii unor timpuri mai bune, şi în monumentele care de-a lungul vremurilor au rezistat până acum şi la cele mai sălbatece manifestări de ură şi nebunie…”. Din polemica în care s-au înscris, pro sau contra, foştii săi discipoli, Nae Ionescu şi Mircea Eliade, deşi e extrem de interesantă, nu vom reţine aici decât observaţia primului. Deşi similitudinile cu circumstanţele accederii la putere a lui Antonescu erau tulburătoare, perspectiva unei dictaturi i se părea improbabilă: „Dictatura nu e o formă istorică. Ea e numai un accident. Dictatorul e, în bine sau în rău, o personalitate puternică cu care te dăruieşte sau te pedepseşte Dumnezeu când vrea el. Trebuie, în orice caz, să se producă undeva un gol în participarea oamenilor la conştiinţa publică; o vacanţă, o apatie, o dezinteresare. Adică, o stare anormală, deficientă, minoră a vieţii colective. Asta să fie caracteristica pentru vremea pe care o trăim noi?”

„Dosarul Antonescu”, cercetat azi, ar fi de domeniul psihologiei maselor, numai că, înainte chiar de a fi fost pus în discuţie, a fost supus unui tabu inacceptabil într-o societate deschisă. Din punct de vedere istoric, însă, cazul are o particularitate ignorată de cercetătorii epocii. Şi anume, că el, Antonescu, n-a avut susţinerea reală, populară, pe care avea s-o cunoască în posteritate; destinul tragic hotărât de puterea sovietică de ocupaţie, ca şi interdicţia de a i se discuta fără părtinire guvernarea au contribuit decisiv la transformarea lui într-un mit. Cât timp va funcţiona acest mit? Probabil că atâta timp cât democraţia va fi în România o copie infidelă a originalului!
Indiscutabil, Ion Antonescu a fost un patriot, onest, militar capabil, dar n-a fost lipsit de ambiţii politice, un apolitic indiferent la puterea lumească, aşa cum îl investesc adulatorii săi. Dacă aceştia ar privi faptele cu un minim spirit critic, ar trebui să observe, bunăoară, că felul în care şi-a asumat puterea îl coboară la nivelul comun al dictatorilor sud-americani. Nici mai mult, nici mai puţin! În Mărturisirile pe care ni le-a încredinţat spre publicare, Corneliu Coposu evoca întâlnirea dintre Maniu şi Ion Antonescu. S-a întâmplat imediat după Dictatul de la Viena. În dimineaţa zilei de 2 septembrie 1940, Coposu îl însoţea pe Maniu la Cluj, unde aveau loc mari manifestaţii de protest împotriva Dictatului. În drum, s-au oprit la Ploieşti. Una dintre doamnele apropiate lui Antonescu, Alice Sturdza, aranjase o întâlnire clandestină. Maniu era filat de o echipă de agenţi ai Siguranţei. Ca să scape de ei, secretarul său personal i-a invitat pe ginitori să ia masa în celebrul local din epocă, „Berbecul”. Povesteşte Coposu: „Oamenii (agenţii) erau prost plătiţi şi nu-şi puteau permite o masă la restaurant. Indemnizaţiile lor erau minuscule şi, de obicei, noi ne ocupam de cazarea şi de hrana lor, deşi erau agenţii Siguranţei. Probabil că erau mai devotaţi lui Maniu, decât Siguranţei.” Ce avea să urmeze e demn de un film à la Sergiu Nicolaescu, o poveste parcă inspirată din înscenările conspirative din filmele de gen americane: „Între timp, Maniu şi cu mine ne-am ridicat de la masă pentru a merge la toaletă. Restaurantul are şi o ieşire secundară pe unde am părăsit localul. Aurel Leucuţia, cu maşina lui, rămăsese acolo, lângă maşina agenţilor; ei continuau să mănânce tacticos, nedându-şi seama ce se petrece. Afară ne aştepta Alice Sturdza cu maşina ei, în care se zărea Antonescu pe care-l adusese de la Predeal. Alice Sturdza a luat loc la volan, eu lângă ea, iar Ion Antonescu cu Iuliu Maniu în spate. Atunci a avut loc următoarea convorbire pe care am notat-o în amănunt în jurnalul meu:
– Domnule general, regele Carol al II-lea va abdica. Ca ultimă soluţie va recurge la oameni care să-i salveze tronul şi va recurge la dumneata.
– Nu, niciodată regele Carol nu va recurge la mine, deoarece cunoaşte opinia mea despre el şi ştie că nu se poate juca cu mine.
– Totuşi, ca ultimă soluţie, va recurge la dumneata. Pentru că atât Brătianu, cât şi eu am refuzat orice fel de discuţie în domeniul acesta; va recurge la un om cu mână tare care să-i asigure continuitatea domniei.
– Nu cred.
– Domnule general, vreau să-ţi cer un angajament de onoare. Dacă regele Carol va face apel la dumneata, dumneata vei refuza orice colaborare şi îi vei cere abdicarea.
– Asta se înţelege de la sine.
– Vreau să am angajamentul de onoare de la dumneata.
– Aveţi cuvântul de onoare al generalului Antonescu… Dacă i-ar veni ideia să apeleze la mine, îi voi cere imediat abdicarea, şi n-am să accept de la el nici un mandat.”

Era luni, 2 septembrie. În Însemnările sale zilnice vom vedea că nimic neobişnuit nu-l frământa pe Rege până în după amiaza zilei de 3 septembrie, când, „a venit Urdăreanu să-mi vorbească de situaţie, cred, cum din nenorocire este şi impresia mea, că Gigurtu (şeful guvernului – n.n.) nu este stăpân pe situaţie. Aş fi vrut să ţin acest guvern cât mai mult, dar trebuim să ne gândim serios la un înlocuitor. A fost din nou Valer Pop la el. (În treacăt fie zis, Valer Pop, liberal, avea să fie implicat în toate conciliabulele lui Antonescu pentru luarea puterii! – n.n.) Cu toate că această părere este independentă de vizită, totuşi, a fost adânc impresionat de ea. După această convorbire s-a întâmplat un fapt grav: a avut loc o agresiune împotriva sergentului de la poarta Palatului … În acelaşi timp, a avut loc un atac la Telefoane… şi unul la Radio, unde, şi acolo, s-a produs o scurtă întrerupere, jandarmul din post fiind omorât… Propunerea de a face apel la Antonescu ia corp, mai ales la Urdăreanu, care e întotdeauna gata de a proceda la schimbări. Eu sunt încă foarte îndoit asupra persoanei lui, până mai ieri cu domiciliu forţat la Bistriţa, care va fi atitudinea lui, care va fi loialitatea lui faţă de mine? Raporturi bune are cu Garda de Fier, cu Dinu Brătianu şi cu Maniu, acesta este un avantaj. Înainte de a face un pas definitiv, am pus pe Urdăreanu să-l întrebe pe generalul Mihail ce părere are asupra acestei eventualităţi. Răspunsul lui a fost clar, că nu-l iubeşte, dar că consideră că este un soldat şi că nu poate trăda. Această părere a fost ultima picătură care a făcut să iau hotărârea. Acum, alt bucluc, persoana în chestiune trebuie găsită; din cauza tulburărilor, el rămâne ascuns; cu multă greutate, cu concursul lui Valer Pop, a putut fi găsit. A avut întâi o conversaţie cu Urdăreanu, în care a făcut rezerve şi, mai ales, a spus că nu poate lua aşa o răspundere dacă n-are coatele goale. L-am văzut şi eu şi l-am rugat să primească a forma guvernul; după oareşce discuţii, şi-a rezervat răspunsul…”
Mărturia lui Corneliu Coposu pune într-o cu totul altă lumină felul în care Antonescu a luat puterea. Înţelegerea cu Maniu şi, implicit, cu Brătianu, era ca Generalul să-l oblige pe Carol să abdice şi apoi să formeze un guvern. O atare cronologie a evenimentelor ar fi evitat dictatura militară? E greu de răspuns, date fiind circumstanţele interne şi internaţionale în care se afla România, dar, într-o astfel de ipoteză, probabil, România n-ar fi intrat în război împotriva Rusiei Sovietice şi, prin consecinţă, împotriva aliaţilor noştri tradiţionali. Culpa în care s-a aflat Antonescu faţă de liderii politici poate explica acceptarea tacită a libertăţii de mişcare a opoziţiei democratice în timpul războiului, ca şi reacţia moale a Conducătorului la memoriile cu care a fost sâcâit.

autor: Vartan Arachelian

sursa: Revista Clipa- Magazinul actualitatii culturale romanesti

(Visited 115 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.