Plaga neomarxistă

Plaga neomarxistă

by -
0 403

E uimitor cum un cuvânt atât de inofensiv precum adjectivul „corect” a ajuns să fie emblema unui spirit despotic de a cărui prezenţă nu se mai îndoiesc decât proştii. Trăim în elementul corectitudinii politice, îi respirăm aberaţiile în etică, îi aflăm constrângerile în cultură, îi privim consecinţele în familie. În totul, dresajul la care suntem supuşi e atât de tenace că până la urmă nici nu-i mai sesizăm agresivitatea. Sfârşim prin a abdica în faţa unor enormităţi ce ieri păreau neverosimile pentru ca astăzi să pară de bunsimţ. Rezultatul e o babilonie pestriţă echivalând cu o răsturnare a tiparelor trecute, dar o babilonie căreia, dacă vrei să-i pricepi etiologia, trebuie să mergi în trecut, la rădăcinile recente.

Obârşia doctrinei corecte stă în pepiniera de cadre ce s-au adunat în institutul înfiinţat de Felix Weil la Frankfurt, în 1923, cu scopul de a da marxismului un statut convingător, de doctrină plauzibilă.

Felix Weil dorea ca „institutul să se facă cunoscut, şi poate celebru, datorită contribuţiilor lui la marxism ca disciplină ştiinţifică” (p 84). Mai mult, în ochii lui Weil, instituţia trebuie să fie o replică la eşecul revoluţiei bolşevice în Germania postbelică (cea de după Primul Război Mondial), capii mişcării neputându-se împăca cu gândul că un plan conspirativ care reuşise atât de bine în Rusia dăduse chix în landurile nemţeşti.

Şi astfel, din neputinţa de a distruge prin revoluţie etosul german, conspiratorii s-au adunat sub cupola unei şcoli de propagandă. Ce nu poţi face imediat prin forţă poţi face în timp prin insinuare mediatică, cu condiţia să-ţi ascunzi intenţiile şi să le îmbraci într-o formă filantropică.

Primul nume al şcolii a fost «Institutul pentru Cercetări Sociale», dar cu timpul formula ce avea să se încetăţenească va fi Şcoala de la Frankfurt. O şcoală ai cărei membri alcătuiau o oficină bine sudată în jurul unei idei-forţă: a-i modela pe germani până la a-i preschimba în păpuşi obediente în vederea întronării comunismului. Lupta se dădea aşadar în planul minţilor: cum modifici gândirea unor oameni până acolo încât să accepte etosul comunist?

Creierele care au intrat în joc, de la Adorno sau Marcuse până la Horkheimer sau Walter Benjamin, au intuit că pârghia luptei de clasă se dovedise ineficientă, motiv pentru care au înlocuit-o cu alte contradicţii din tensiunea cărora să se obţină pulberea menită a arunca în aer ierarhiile.

Şi astfel au apărut noile marote: lupta dintre sexe, lupta dintre studenţi şi profesori, lupta dintre defavorizaţi şi privilegiaţi, dintre minorităţi şi majoritate, dintre săraci şi bogaţi, dintre discriminaţi şi discriminatori, dintre negri şi albi, dintre heterosexuali şi homosexuali etc. Reţeta oficinei de la Frankfurt era simplă: hrănirea ranchiunii în sufletul celor slabi, cărora li se cultiva convingerea că nu sunt inferiori pentru că sunt nevolnici de la natură, ci pentru că au fost mereu discriminaţi, drept care reacţia firească era revolta făcută cu gândul de a înlătura sursa discriminării.

Numai că sursa nedreptăţii era o diferenţă inerentă naturii umane (sex, vârstă, înzestrare nativă, statut social, familie, confesiune, etnie), caz în care numai desfiinţarea diferenţei putea duce la eliminarea discriminării. Şi astfel s-a trecut la relativizarea până la insignifianţă a oricărui atribut esenţial ce ţine de firea omului. Nimic nu e definitiv în natura omului, totul poate fi schimbat prin manipulare.

Rezultatul e o etică egalitaristă a cărei platitudine nu doar că este împinsă până la absurd, dar chiar e întoarsă ca o mănuşă spre a-i favoriza pe cei slabi în dauna celor buni. E o perpetuă instigare împotriva elitelor cu inocularea speranţei că într-o zi inferiorii vor ajunge sus. Dar pentru asta e nevoie ca mai întâi vechiul etos discriminator să fie neutralizat, asta însemnând că tradiţia trebuie eliminată (întrucât e un mijloc de dominare), instituţiile care întreţin ierarhiile trebuie compromise (căci orice ierarhie e ea însăşi o discriminare), şi în fine intelectualii cu convingeri conservatoare trebuie stigmatizaţi, căci încetinesc progresul egalităţii mult râvnite.

Tăvălugul acesta bezmetic prinde în rândul a trei categorii: tinerii naivi dornici de afirmare rapidă, persoanele neputincioase care, ştiind că nu fac faţă concurenţei, se agaţă de pomana opticii corecte, şi rataţii de orice fel, care nemaiavând nimic de pierdut nu vor să fie martorii victoriei celor apţi. Cum statistic cele trei categorii alcătuiesc majoritatea unei populaţii, se înţelege de ce tendinţa în vogă e de a flata plebea spre a-i câştiga simpatia.

În perioada interbelică, mediocritatea membrilor Şcolii de la Frankfurt a făcut ca răsunetul lor să fie slab, tonul în epocă fiind dat de gânditori precum Spengler, Heidegger sau Carl Schmitt. Numai că sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat nu doar ostracizarea filosofilor germani, dar mai ales înflorirea oficinei de la Frankfurt, Adorno şi congenerii devenind unicii purtători de cuvânt ai ideilor îngăduite în mod oficial.

În felul acesta, pe fondul proscrierii intelectualilor legitimi din Germania, marxiştii ilegitimi au căpătat notorietatea celor care aveau privilegiul de a nu mai avea concurenţi. Gânditorii consacraţi erau scoşi din circuit, fiind înlocuiţi cu nişte impostori care secretau constant fermenţii marxismului. Având imunitate postbelică, ce spuneau impostorii era infailibil, încercarea de a-i critica mărindu-ţi exponenţial şansa de a fi supus unui program de denazificare.

Următoarele decenii au făcut din Şcoala de la Frankfurt o fabrică de reţete al căror rost era ştergerea tradiţiei occidentale, cu impunerea unei monstruozităţi sociale ale cărui roade abia acum începem să le gustăm. Mai mult, cum mai toţi membrii Şcolii predau în universităţile americane, ideile marxiste au fost exportate în SUA, pentru ca acolo să atingă un prag de virulenţă al cărui ecou, întorcându-se peste ocean, avea să îmbogăţească panoplia aberaţiilor corecte.

Aşa se face că, astăzi, ţinta predilectă a doctrinei corecte politic nu mai sunt nemţii, ci valorile occidentale: Dumnezeu, cutuma creştină, biserica, familia, naţiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea, heterosexualitatea, rasa albă. Orice canon, că e literar sau monahal, ideologic sau cultural, trebuie regândit, fiindcă reprezintă un tipar de dominaţie. Valorile trebuie „deconstruite”, miturile trebuie supuse examenului critic, aderenţele la trecut trebuie slăbite, devoţiunile trebuie descurajate. Orice obicei trebuie taxat drept un rudiment retrograd născător de prejudecăţi, şi în genere occidentalul trebuie să fie smerit, purtând ruşinea că e alb, creştin şi cultivat.

Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea imunităţii Occidentului în faţa oceanului de emigraţie arabo-africană, care, inundând U.E., a preschimbat-o într-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina în războaie religioase. Pe scurt, tiparul de spirit pe care s-a ridicat Occidentul e pe cale de ducă, iar occidentalii par prea dresaţi ca să se mai opună. O epocă se încheie şi, odată cu ea, un model de civilizaţie despre care urmaşii îşi vor aminti ca de un paradis trecut.

Ce e formidabil la docrina corectă e prăpastia dintre filantropia intenţiilor şi perfidia rezultatului pe care îl urmăreşte în ascuns. Cine nu-şi doreşte o lume în care să nu mai existe discriminări, abuzuri şi nedreptăţi? Că dorinţa e simplă reverie generoasă, fără acoperire în concreteţea lumii acesteia, e de la sine înţeles, dar când iei dorinţa şi o preschimbi într-o bardă egalitaristă cu care razi ierarhiile, atunci rezultatul e malign. Distrugi o civilizaţie manipulând resentimentul celor slabi, pentru ca în final să obţii o devălmăşie de zdrenţe umane din al căror aluat debil poţi face ce vrei: spectatori de fotbal, prizători de marijuana, transsexuali androgini, adepţi ai feminismului sau analfabeţi militând pentru pace.

Flagelul se răspândeşte pe patru căi: mediatic (presa e colportorul zilnic al mesajelor corecte), legislativ (multe din directivele U. E. au un damf izbitor de corectitudine) oficinal (prin culisele lobby-urilor), şi pecuniar, prin încurajarea financiară a proiectelor de inspiraţie corectă.

Morala? Va învinge flagelul corect? Ca orice formă de marxism mai mult sau mai puţin deghizat, corectitudinea va dispărea în cîteva decenii, în virtutea ignorării flagrante a naturii umane. Părinţii noştri erau convinşi că comunismul e etern, şi s-a ales praful de el. Natura omului nu poate fi schimbată, după cum vor marxiştii. Aşa cum dintr-un cerb nu poţi să faci o broască, nici dintr-un britanic anglican nu poţi face o marionetă multiculturalistă, care priveşte cu îngăduinţă la excesele islamiştilor.

Prin urmare, în loc să mulţumim corectitudinii pentru şansa pe care ne-a dat-o de a ne îmbunătăţi conştiinţa morală, să ne bucurăm de pe acum de dispariţia ei. (autor: Sorin Lavric, sursa: Cultura Vieții)

(Visited 117 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.