Permanenta gandirismului

Permanenta gandirismului

by -
1 634

Esenţa motivează existenţa. Omul o intuieşte, simte, descoperă, cultivă, conservă fructifică, prin ea dobândind conştiinţa prpriului său rost.

Dar omul aparţine unei familii naţionale care se numeşte Neam, realitate vie, deschisă spre umanitate şi spre toţi cei care i se contopesc în onoare şi onestitate, prin asimilarea valorilor sale vitale ca pe o hrană fără de care n-ar mai putea vieţui.

Esenţa unui neam e reflectată în excelenţele sale: sfinţi, martiri, eroi, creatori de artă, ştiinţă, educaţie, sophie, elite prin care marea familie naţională iese din efemer spre înveşnicire ca în semnificaţia Luceafărului din poemul eminescian, a Coloanei fără de sfârşit a lui Brâncuşi, a troiţelor înfrăţite ascensiv ale lui Ion Ţuculescu, a turlelor sfintelor biserici şi a eternei aspiraţii a omului la raiul pierdut.

Suiş providenţial! „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar” (Eminescu în Mira ).

Dumnezeu şi poporul. Izvorul şi călătorul prin arşiţele căinţelor, contrastelor, îngândurărilor întrebătoare şi speranţelor doritoare…

Cum să nu fii recunoscător acestei familii naţionale din care provii, căreia îi aparţii şi prin care ieşi din anonimat, intrând în lume cu o identitate, cu o distincţie a demnităţii? Cum să nu iubeşti această mater genetrix la căldura căreia încrederea în viaţă sporeşte şi perspectivele devenirii se multiplică?

Şi dacă iubirea de Neam şi de tezaurul său spiritual – credinţa în Dumnezeu şi material – Ţara, înseamnă naţionalism, atunci trebuie să precizăm că acest sentiment nu e de azi- de ieri, ci de şi pentru totdeauna la români şi la oricare alt popor. El este un dat existenţial, tonifiant, coeuionar, asigurând meliorativ şi creator succesiunea generaţiilor, cristalizând trecutul, fertilizănd prezentul, modelănd viitorul, făcând loc efortului împreună al popoarelor la progresul tuturor sub îndemnul lui Iisus de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine.

Este bine să se ştie, că ori de câte ori acest sentiment este pervertit sau convertit în ură, victoria sa se autoanulează cu dramatice repercursiuni, uneori în lanţ interminabil. Deaceea este o datorie a fiecăruia să distingă onest între autenticitatea trăirii dragostei de neam, edificată pe comandamente morale şi malversările ei xenofobe care nu mai dau imaginea naţionalismului dăinuitor, edificat pe dragostea de Dumnezeu-Neam-Ţară. Această aserţiune axiologică ţine de domeniul evidenţei, permanenţei şi armoniei, esenţă de sorginte divină, singura prin care omenirea se poate salva.

Concretizări premergătoare

Folclorul românesc, tradiţia naţională, literatura religioasă ilustreză în sublimul lor duhul acestei înfrăţite realităţi vitale, preluat la timp şi de manifestările artistice culte. Cine nu are în memoria sa, fie şi numai începutul din Cântarea României a lui Alecu Russo: „Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, înduratu-s-a de tine, o! Ţara mea!…” sau comparaţia din strofa a doua Luceafărului, poetului naţional: „Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele/ cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Frumuseţe, puritate e numele tău şi tu eţti calea înţelegerii Adevărului, apropierii fiinţei umane de Divinitate ţi perspectiva siderală a integrării în lumină, luminând. Am dat doar două exemple din noianul care atestă spiritul creştin naţional cu deschidere spre universalitate a culturii române.

Rând pe rând marile reviste culturale precum Dacia literară (1840), Convorbiri literale (1867), Vatra (1896), Sămănătorul (1901), Luceafărul (1902), Viaţa românească (1903) ş.a. au cultivat, în dimensiuni variabile şi accente particularizante, elemente ale spectrului foarte larg situabil pe axa Dumnezeu- Neam-Ţară. Dar trăirea, simţirea românilor era mai profundă, mai unitară, mai complexă şi mai legată de cultul creştin prin care şi-a păstrat conştiinţa originilor, unitatea limbii, dragostea de pămîntul străbun.

Apariţia Gândirii

România, ca o Dacie Felix, reintrată în fruntariile sale, recunoscută prin tratatele din 1919-1920, trebuia să se manifeste armonios şi în cultură. Energia tinerilor acoperă întotdeauna dorinţa lor de afirmare. Clujul avea, după mărturisirea lui Cezar Petrescu, o asemenea pleiadă de tinere talente din toate provinciile româneşti, publicişti deja la ziare clujene cu denominaţii semnificative: Ţara noastră, Patria, România, Voinţa şi toţi întâlnindu-se în dorinţa de a scoate o publicaţie corespunzătoare marii unităţi naţionale a cărei consolidare era, spiritualmente, imperativă.

Şi a apărut Gândirea (1 mai 1921) sub direcţia lui Cezar Petrescu şi semnăturile lui Nichifor Crainic, Victor Ion Popa, Aron Cotruş, Adrian Maniu, Ion Agârbiceanu ş.a., Lucian Blaga apărând cu eseul: Un Copernic al Istoriei. Este vorba de Oswald Spengler, gânditor care în Preface la Annees decisives (ed. fr.) scrie corespunzător viziunii filosofului român: „Ce que nous enons de nos peres et qui fait part de notre nation- idees sans mots, c’est cela seul qui garantit notre avenir„, cartea lui Spengler ocupându-se de dezvoltarea istorică a lumii.

Gândirea, ca intitulare, ar trimite mai degrabă la psihologie, dar interpretând metaforic trăsăturile acestui proces psihic central, vom înţelege mai bine însăşi dinamica interioară a revistei, căci elementele prin care se defineşte gândirea sunt de ordin acţional, plenitudinar: a simţi, voi, înţelege, imagina, întrevedea, asocia, proiecta, interpreta, selecta,structura, reflecta, rezolva etc. Totodată, cum gândirea îl personalizează şi particularizează pe om, tot aşa revista intenţiona, prin viziunile ei, să afirme complexitatea şi originalitatea culturii române şi peste hotare. Caracterul ei eclectic, declarat de Cezar Petrescu, era şi cel deschis adevăratelor talente din toată ţara.

În 1922, revista se mută la Bucureşti, Nichifor Crainic devenind însufleţitorul ei şi, din 1926, şi director. Spiritul Gândirii era ascensiv, polarizant.

Personalităţi de seamă i s-au afiliat: Ion Pilat, Ion Vinea, A. Davila, Gib I. Mihăescu ş.a.

Gândirea se afirma ca o a-letheia – ieşire la lumină din beznele zbuciumatei noastre istorii şi ca o ale-theia – grăbire a pasului spre Dumnezeul izbăvirii noastre Care e descoperit cu tot cerul Său de Sfinţi – în grâul şesurilor natale şi-n toată geografia autohtonă, recunoscută ca spaţiu mioritic (Lucian Blaga ) în care ieroii legendelor ies mitic în gurile de rai carpatine doinind în prag de stâni şi schituri istoria milenară a acestui neam.

De-acum duhul marii Uniri e străluminat de cel al creaţiei în spirit şi prin spirit. Pământul străbun se umple de conotaţii majore. Strămoţii ies din adăncuri de vremi la consfătuiri îndreptătoare de drum, mobilizând prezentul, potrivind viitorul. Şi astfel Gândire a aînceput să se afirme ca o enteleheia aristotelică, o formă a formelor, conţinut al conţinuturilor, temei al temeiurilor, esenţa neamului românesc în spaţiul unde Zalmoxis predase, cu credinţă, speranţă şi dragoste, Sfântului Apostol Andrei, tezaurul spiritual al poporului nostru de dincolo de vremuri. „Ortodoxismul, precizează Nichifor Crainic, este tradiţia eternă a spiritului care, în ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone” (Sensul tradiţiei, 1927 ).

După 1926, ideologia gândirii revigorează şi reorientează talente. Centrarea orientării ei pe axa iradiantă: Dumnezeu-Neam-Ţară devine o evidenţă, o sursă proteică spre care se indreaptă şi creatori de doctrine filosofice, teologi, mari creatori strălucind la catedre universitare, în edituri, în săli de conferinţe: Ion Petrovici, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, G. Murnu, Dumitru Stăniloae se întâlnesc în paginele revistei cu Radu Gyr, Traian Chelariu, Mircea Streinul, Dragoş Protopopescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu, George Călinescu, George Gregorian, Sandu Tudor, Vintilă Horia, Pan M.Vizirescu, Dan Botta şi mulţi alţii, unii staţionând, destui rămânând. Poezia, proza, teatrul critica literară convieţuiesc cu teologia, cu filosofia etc., grafica mitic semnificativă aparţinându-i lui Anastasie Demian.

Prin fidelii ei, gândirea a devenit repede o şcoală, în sens literar, dar şi pedagogic, o şcoală de stimulare, trăire şi afirmare, „plenitudinară, cum spune Petre Ţuţea, cu mijloacele teologiei şi artei” (Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992, p.223 ).

Evantaiul tematic variat, estetica motivată etic, tradiţia generatoare de elan, unitatea neam-spaţiu autohton, peste care se arcuieşte ca un „coviltir de azur”(Nichifor Crainic ) ortodoxia „mama neamului românesc”(Eminescu, Sens, timp şi devenire istorică, Iaşi, 1988, p.845 ), au asigurat forţa de atracţie a revistei Gândirea reflectată în marii ei semnatari care s-au identificat cu propriul lor scris.

Aserţiunile lui Nichifor Crainic precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu”, „Frumosul în sine este frumosul lui Dumnezeu”, „Toate atributele binelui aparţin frumuseţii” şi atâtea altele, sunt viziuni trezitoare, mobilizatoare care îndepărtează tristeţile, îngrijorările, însingurările, limpezind zările şi dând un sens superior vieţii. Fenomenele, faptele capătă o altă semnificaţie asemenea rosturilor. Un scurt exemplu de percepere a spaţiului autohton şi a istoriei, semnat de Nichifor Crainic:

„Evlavie ţie, pământule bun!/ În sânul tău doarme trecutul străbun/ Păstrând pietre scumpe din vremile-acele/ Comorile tale, comorile mele”. (Cântecul Pământului)

Poetul vede în relaţia pământ-istorie, unitatea pământului cu cei care l-au apărat de-a lungul şi latul mileniilor. De aici sentimentul de respect, evlavie faţă de glie.

Crainic, înţelegând scopul artei ca pe o „revelaţie în forme sensibile a tainelor de sus”, consideră arta „făptura lui Dumnezeu” (Nostalgia paradisului, Iaşi, 1994, p.132 ). În sophia acestei viziuni, ciocârliile încredinţează soarelui ştafete de bucuria însămânţării” (Însămânţarea) în „Moş-Pământul românesc” (Oaspetele) în care substantivul „moş” trimite la străvechime dar şi la realitatea strânsei înrudiri. Crainic simpe în spiritualizarea etnosului „fiorul metafizic” prin care arhaitatea devine „teren fertil” şi cultul ortodox „Duh creator” (Sensul tradiţiei, 1927) prin care Lucian Blaga vede „pământul transparent”, „cerul megieş” şi mioriţa transformănd „peisajul înconjurător în biserică” asemenea viziuni au imanenţă şi se înscriu armonic spiritualităţiiromâneşti care le generează. Gândirea – Şcoală devine mişcare de idei \n extensiune = curent. Gândirismul în acţiune. Multe din revistele timpului îi simt influenţa. Paginile culturale ale multor jurnale i se apropie ideatic. Direcţia Gândirii, spiritul ei este susţinut şi se Ziarele „Crai nou” şi „Calendarul„, scoase paralel de Nichifor Crainic.

Tot mai multe personalităţi creatoare înţeleg că în viitor nu se intră venind de nicăieri, dintre nimeni şi cu sufletul străin, după cum nu sepoate intra cu spatele sau cu legitimaţii împrumutate sau contrafăcute.conştiinţa apartenenţei la familia naţională deschide larg uşa intrării în cunoaşterea altor neamuri, căci triunghiul ontologic Dumnezeu-Neam-Ţară este roditor la oricare alt popor.

Originalitatea naţională îşi are rolul ei în universalizarea valorilor.

Cultură şi cult

Gândirea, cristalizând înnoitor trecutul, a dat sens prezentului, evaluând premisele viitorului. Gândirismul, în fond, este o stare de stări creatoare, un mod de a simţi, cugeta, acţiona în sensul eternizării valorilor naţionale. Aşa îl prezintă şi Pompiliu Constantinescu în volumul său de Scrieri (-II-): „…climat sufletesc înrudit, dar exprimă şi o scară de valori diferenţiate în cuprinsul tradiţionalului. Mai mult chiar, adeziunea mai tainică sau mai vădită a tuturor cu lirica europeană, germană şi franceză, fără să le fi păgubit, le-a fecundat spiritual şi le-a înnoit expresia, dând însăşi ideii de tradiţionalism o altă strălucire”. Coeziunea religie-religiozitate-neam implică dragostea de leagănul străbun şi grija pentru cultul strămoşilor. Nichifor Crainic îl citează în Sensul tradiţiei (1927) pe Nicolae Berdiaev după care „Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism sacru.” (Le destin de la culture, în Le roseau d’or, p.10). Întru evidenţa acestui adevăr, Crainic citează aceeaşi sursă şi în Nostalgia paradisului (cap. Raportul genetic dintre religie şi cultură ): „Cultura e legată de cult, zice gânditorul rus, ea e rezultatul diferenţierii şi al extensiunii cultului. Cugetarea filosofică, cunoaşterea ştiinţifică, arhitectura, pictura, sculptura, muzica, poezia şi morala, totul e cuprins în cultul Bisericii organic şi integral sub o forma încă nediferenţiată.” Şi Crainic îl completează: „Cultura ne apare astfel ca o iradiaţie din flacăra adorării lui Dumnezeu, ca o concretizare în forme obiective a esenţei religioase”…”Adevărata putere care dă supravieţuire unei culturi şi o vehiculează mai departe este religia”…”Cultura, ca fenomen spiritual, ca expresie a personalităţii etnice, diferenţiază popor de popor.” (A se vedea şi Lucian Blaga, Vasile Pârvan, Vasile Băncilă, Mircea Eliade…). Biserica fortifică dragostea de neam şi glie, de limbă şi istorie, semeni şi viaţă. Ea este grea de roluri şi plină de realizări. Ca nimeni şi nimic altceva, ea ne în vaţă să convieţuim empatic într-o cooperare universală şi respect naţional. Acesta este sensul major al naţionalismului creştin şi în acest înţeles Crainic îl dă exemplu pe savantul român, Nicoale Paulescu: „Ce pildă covârşitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta care-şi îngenunchia geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa sfântului Potir şi care a lăsat ca rămăşiţele sale pământeşti să fie înfăşurate în flăcările tricolorului românesc!… Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului…”. Sublim omagiu naţionalismului creştin românesc din partea gânditorului şi poetului martir care, prin profeţiile sale gândirist,e a luminat şi luminează destinul unui neam: „Profeţie, luminezi peste dezastre/ Cărări ce-n zări de răsărituri pier;/ La glasul clopotelor noastre/ Ne ridicăm cu tine către cer;”(Piatră străbună)

Prin eternitatea surselor poetice, gândirismul, susţinut şi de Crai nou şi de Calendarul, a influenţat spiritualitatea vremii creând o autentică orientare în aspiraţia culturii române la universalitate.

Supravieţuire spiritului Gândirii

Chiar şi atunci când revista Gândirea a încetat să mai apară (iunie 1944), spiritul ei, viziunile ei, gândirismul a dăinuit şi-n lunga noapte comunistă înfruntând ateismul comunist şi toate acţiunile sale privind obstruarea Bisericii, dezagregarea familiei, decapitarea dragostei de neam şi ţară pentru care au fost întemniţaţi zeci şi zeci de mii de români, printre ei numărul preoţilor, monahilor şi monahiilor urcând, dacă nu depăşind, două mii. Creaţia reală a poeţilor martiri Nichifor Crainic şi Radu Gyr a intrat în legendă şi în sufletul bunilor români. Pentru deţinuţii politici, poezia lor a fost pâinea cea de toate zilele. Tpţi s-au regăsit, s-au descoperit spiritualmente în frumuseţea ei realizată în duhul gândirismului, al propriei lor simţiri luminată de dragostea de Dumnezeu-Neam şi Ţară. Cum să nu atenuezi suferinţa, aflând prin tiduri şi învăţând în taină, poezii ca Laudă, în care ortodoxul Crainic, cu rostirea de la şi spre Dumnezeu, vede planeta: „Cu spumă de soare pe creste;/ Şi-n saltul credinţei gustând veşnicia/ Din pulberea lumii îmi strig bucuria/ Că sunt întru Cel care este!”.

Iată-l şi pe confratele de martiriu, Radu Gyr care-şi tămăduieşte metaforic rănile cu plante din botanica autohtonă şi odată cu el nenumăratele mii de deţinuţi politici, printre care, vai! Atâţia tineri: „Cu foi de cimbru şi drăgaică/ leg altă urmă de cuţit: /Cântă-mi, măi vântule, măi taică/ Să plec cu umărul sfinţit…”. (Cântă-mi, măi vântule…)

Doar două exemple fragmentare, care mi-au venit în memorie imediat, din numărul impresionant şi în bună parte publicate după 1989, cu mici variante pe alocuri, mai toate circulând oral în cercurile celor împătimiţi de Adevăr şi Frumos.

Lor li se adaugă poeziile altor foşti întemniţaţi politic cunoscuţi sau, deocamdată mai puţin cunoscuţi, dar a căror creaţie se înscrie în permanenţa gândirismului edificator.

Această permanenţă a ilustrat-o fidel şi poetul, prozatorul, dramaturgul Pan M. Vizirescu, tânărul gândirist de pe la 1930, condamnant în 1945 la muncă silnică pe viaţă, în procesul ziariştilor şi scriitorilor, de tribunalul ororii. În lunga sa claustrare de 23 de ani, într-un spaţiu carceral din gospodăria părinţilor (Slatgina-Olt ) poetul a scris, între altele, poezii de o convingere ortodoxă şi simţire românească rar întâlnite.

Citez doar cele mai recente volume: Prinos de lumină şi har (1995), Ţărmul însingurării mele (2002), Armonii (2003), Orizonturi lirice (2003): smerenie ortodoxă, dragoste creştină, glia strămoşească şi străbunii ca în poemul „Întoarcerea bătrânului„:

„Tu, din ocheanul vremii, te vei uita prin lacrimi/ Cum conduraşii ţes acelaşi patrafir/ Cu fir de aur tors din luminoase datini/ De viaţă dătătoare ca preasfinţitul mir.// Când umbrele-nserării şi-or face aşternutul/ Şi tulnicul clătiva lin liniştile stânii,/ Tu vei simţi în preajmă că-nvie tot trecutul/ Cu doinele în care au adormit bătrânii.”

Acest conservatism şi conservatorism spiritualizant îşi are nemurirea sa roditoare ca-n poemul Eu în care poetul Crainic se descoperă în succesiunea generaţiilor trecute şi viitoare pe „Pământul sfânt până-n hotare” şi care „Podit e cu strămoşii mei”…

„În doina dulce-a mamei Dochii/ Alunec din părinţi în prunci,/ Şi deschizând pe lume ochii/ În cel de azi sunt cel de-atunci”(…) „Când, uneori, mă-ncearcă plânsu-mi/ De cât amar am cunoscut,/ Mă-mbrăţişez pe mine însumi/ Cel încă-n vreme nenăscut.”

Două strofe, din paisprezece, de o subtilitate gândiristă ilustrativă.

Cum pietrele pentru templul gândirismului sunt ale realităţilor milenare româneşti, convingerea noastră este că doctrina gândiristă este o permanenţă prin care spiritualitatea românilor se poate afirma ariunde şi oricând, reducând adăncimea decăderii lumii, temporizând, dacă nu oprind, rostogolirea ei, căci axa eternă Dumnezeu-Neam-Ţară este mană cerească pentru oricare popor iubitor de viaţă, doritor de universalizare, în spiritul creştin al Gândirii.

de Constantin N. Străchinaru

Sursa: http://www.rostonline.org

(Visited 199 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Eu ma mandresc ca stiu limba romana
    In care imi exprim tot ce gandesc
    Si ce gandesc prin ea vreau sa ramana.
    Mi-i gandu-n ea mai viu si mai domnesc.

    Ion C. Bobu, alt poet inchis de comunisti pe motive politice.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.