Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace

Neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace

by -
2 459

Clasa politică actuală este sistemic incapabilă să rezolve marile probleme sociale. Ea nu poate genera decât soluţii strâmbe. Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în faţa realităţii: România a fost, este şi va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism.

Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiştii mondiali lansaseră ideea „convergenţei celor două sisteme“. Mai lăsau socialiştii un pic, mai lăsau şi capitaliştii, iar cele două „lagăre“ aveau să conveargă spre un singur sistem politic, cu componente de stânga şi de dreapta. Cine a avut norocul să trăiască vede azi că această „convergenţă“ s-a realizat… sub chipul neoliberalismului lipsit de orice scrupule.

Fără să intrăm în amănuntele a ceea ce s-a petrecut în alte ţări ex-socialiste (fiecare caz are particularităţile lui), să ne mărginim la analiza situaţiei din România. În 1989, profitând de falimentul comunismului, oligarhia a descoperit că putea să se dispenseze de tutela apăsătoare a familiei Ceauşescu şi a micului grup de slugi absolute care o înconjurau pentru a prospera într-o măsură încă şi mai mare şi pentru a se lansa într-o operă de acaparare a bunului public cu controlul absolut al societăţii sub aparenţe superficial-democratice, o adevărată comedie socială demnă de un nou Potemkin, în dispreţul total al binelui public. Este fenomenul pe care l-am numit „neoliberalismul – stadiul cel mai înalt al comunismului“. Iată în ce chip s-a realizat „convergenţa celor două sisteme“ atât de visată de pacifiştii anilor ‘60: prin libera alegere a nomenclaturii de a adopta un alt stil de viaţă decât cel impus de rigorismul bolşevic, păstrând acelaşi dispreţ pentru „clasa muncitoare“ care, se ştie, oricum merge în paradis. Neoliberalismul de azi nu este altceva decât bolşevismul, minus lozincăria propagandistă a comunismului.

Actualul nivel al discuţiei între puterea şi opoziţia din România arată cât de slabe pot fi speranţele celor care ar dori o reală schimbare. Nici coaliţia de la guvernare, nici aşa-zisa opoziţie, monstrul bicefal USL, nu au programe şi personalizează la maximum polemica.

Încrederea de care s-a bucurat d-l Băsescu a izvorât din speranţa deşartă că ar putea să apară, chiar din interiorul sistemului, un reformator, cum a fost activistul de partid Elţîn în Rusia. Acest exemplu nu ar fi trebuit să fie prea încurajator, căci, întocmai ca în România, dar la scară corespunzătoare, distrugerea structurilor socialiste a dus în Rusia la apariţia unei oligarhii neoliberale ostile oricărui bine social.

Mulţi ani, d-l Traian Băsescu a putut întreţine iluziile, mai ales profitând de mediocritatea adversarilor săi. Acum, nimeni nu mai poate să se agaţe de iluzii. Ne putem întreba dacă preşedintele ales în 2004 a vrut cu adevărat reforma sau a făcut de la început un calcul cinic, prinzând în angrenaj o mulţime de cetăţeni, inclusiv un număr de intelectuali idealişti. Cei care continuă să creadă că a existat, cel puţin la un moment dat, un „Băsescu bun“ se întrebă dacă nu cumva, actualmente, preşedintele este prins în mrejele cine ştie cărui şantaj politico-penal sau – ceea ce ar fi mai onorabil – dacă nu este obligat să plece capul în faţa exigenţelor din ce în ce mai dure ale FMI, organizaţie de contabili feroci lipsiţi de interes faţă de bunăstarea şi chiar de supravieţuirea unor popoare.

(…) Cât de lucidă şi de exactă a fost poziţia unui Alexandr Soljeniţîn care era în acelaşi timp antibolşevic şi antiliberal! Cât de evident este că neoliberalismul nu este decât un bolşevism care are drept scop acapararea puterii de către un mic grup şi păstrarea ei cu orice preţ! Numai când au descoperit că se pot lipsi de lozincile „umaniste“ cu care prosteau din ce în ce mai greu masele, au putut bolşevicii să devină ultraliberali – şi atunci nu le-a mai fost nici ruşine, nici frică!

Acesta este diagnosticul. Să vedem care ar fi tratamentul. Atâta vreme cât nu există un grup care să nu fie interesat de o schimbare de fond, deţinând în acelaşi timp o putere efectivă de natură economică, speranţele sunt nule. În 1848, în Țările Româneşti exista o burghezie care avea mijloacele să dărâme ordinea feudală. Şi a reuşit. A fost România Brătienilor, a lui C.A. Rosetti şi a lui M. Kogălniceanu cea care a învins. Care ar fi echivalentul unei asemenea „partide“ azi? Nu există. Dar poate presiunea internaţională ar putea juca un rol? Care este, azi, eficienţa presiunii internaţionale? Slabă. UE este un organism care nu dispune de mijloace spre a-şi impune autoritatea. Despre FMI am vorbit.

De altfel, nu este numai o chestiune de demnitate, dar şi una de strategie: ajutorul nu vine din afară (acest tip de „caritate“ este prea costisitor). Ajutorul nu poate şi nu trebuie să vină decât de la noi.

Se vorbeşte, se caută crearea unui nou partid politic, care să provină din afara sistemului. Dar un partid politic se înfiinţează şi se întreţine cu bani. Care dintre oligarhii neoliberali ar fi dispus să investească fie şi un sfanţ într-o formaţie care să atace un sistem atât de funcţional, din punctul de vedere al oligarhiei?

(…) Conjunctura mondială agravează situaţia. Țara noastră este printre cele ameninţate de faliment. Poate că tot răul este spre bine; aici e şi speranţa: conjunctura nefavorabilă din ţările clasice de imigraţie pentru români (Italia, Spania) va readuce întreprinzători capabili în ţară. S-ar putea mobiliza energii noi pentru a face aici ceea ce oligarhia la putere, obişnuită cu profitul imediat pe spinarea statului în delicvescenţă, nu este capabilă să realizeze. Aceşti oameni noi, cu experienţă, idei, inteligenţă ar putea constitui o adevărată forţă antisistem cu şanse reale de reuşită. Ea ar putea canaliza indignarea populară. Ar putea, la un moment dat, să aibă şi mijloacele economice capabile să sprijine o acţiune politică. Atunci ar fi posibilă renaşterea României, căci speranţele succesive legate de: revoluţie, de victoria CDR, de intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană s-au dovedit naive; chiar dacă d-l Băsescu ar fi fost un Hercules, grajdurile pe care a promis să le cureţe depăşeau cu mult în murdărie pe cele ale miticului Augias.

Un lucru apare evident în conjunctura acestui început de an 2012: şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero. Din ce în ce mai mult devine aparent că partidele politice în ansamblul lor nu sunt decât grupări de interese pentru care noţiunea de bine public este pură demagogie. Nu există alternativă în alternanţa politică! Din păcate, această situaţie duce – şi va duce într-o măsură şi mai mare – la confruntări şi tulburări sociale pe care mai puţin egoism şi o anumită solidaritate le-ar fi putut evita.

dupa Ion Vianu

sursa: Revista 22

(Visited 64 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Abia dupa 22 de ani apare in presa virtuala un asemenea articol,analiza de fond si obiectiva a legaturii Liberale cu Bolsevismului! Cu siguranta ca daca presa era cinstita,obiectiva,realista nu se ajungea din nou la acest vid de putere,dar faptul ca masele largi de cetateni au fost manipulati,dezinformati de Mass-Media in general,a facut ca economia Romaniei sa fie distrusa,iar cetatenii Romani sa ajunga slugi la straini! Sa auzim numai de bine!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.