Naționalismul pe plaiurile mioritice

Naționalismul pe plaiurile mioritice

by -
0 266

În termenii cei mai generali, doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptul de naţiune şi din raţiuni ale interesului naţional, are o accepţiune specifică, desemnând, de obicei, politica independenţei economice şi politice, cauza apărării suveranităţii naţionale, cauza progresului şi prosperităţii propriei naţiuni şi popriului stat. Sub acest din urmă aspect, naţionalismul îşi găseşte echivalenţa şi în conştiinţa apartenenţei la un anumit popor, la un anumit mediu social, politic, cultural, ceea ce la nivel psihosocial, ideologic, devine patriotism. Ca doctrină politică, naţionalismul întruneşte conotaţii specifice în funcţie de stadiul istoriei unui popor sau altuia, de obiectivele sau scopurile forţelor social-politice care le promovează.

Din multitudinea de definiţii şi descrieri ale naţionalismului se deduce faptul că nu există o definiţie unanim acceptată a acestui concept. Un element pe care îl putem elimina din start este încercarea de a defini naţionalismul astfel încât acesta să fie un fenomen “pozitiv” sau “negativ”. Discuţia despre naţionalismul “bun” sau “rău” trebuie redusă la discuţia mai modestă despre naţionalismul “adecvat” sau “neadecvat”, iar adecvarea sau inadecvarea variază în funcţie de sistemul de valori după care judecă observatorul şi după perioada istorică la care se aplică judecata. Vârstele politice la care se află diferitele continente şi regiuni ale globului sunt difeite, iar judecata contemporană asupra naţionalismului face abstracţie de acest lucru, aplicând aceeaşi unitate de măsură vechii Europe şi noii Africi. Naţionalismul nu este nici bun, nici rău, ca orice fenomen inevitabil.

Deşi ar putea părea paradoxal pentru un observator neavizat, apariţia naţionalismului în ţările române este strâns legată de pătrunderea ideilor liberale. Cu toate acestea, sentimente distinct naţionaliste pot fi detectate şi anterior perioadei postnapoleoniene – luată în genere drept punct de plecare pentru delimitarea aşa numitei “epoci a naţionalismului”. Stăpânirea otomană şi habsburgică au acţionat, până la un punct, ca un element catalizator al naţionalismului în sensul că opresiunea naţională stimulează solidaritatea în lupta pentru realizarea unui stat naţional. Astfel, lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania s-a manifestat, cu precădere, începând din secolul al XVIII-lea, după încălcarea de către Viena a promisiunii făcute românilor greco-catolici de a li se acorda egalitate în drepturi cu naţiunile privilegiate din Transilvania. Dacă Supplex Libellus (1743) a lui Inochentie Micu Klein revendica drepturile românilor uniţi, Supplex Libellus Valachorum (1791) redactat de reprezentanţii Şcolii Ardelene cerea drepturi pentru toţi românii, atât greco-catolici cât şi ortodocşi.

Pătrunderea în modernitate a românilor s-a făcut pe seama unui complex de factori, între care ideea naţională a jucat un rol eminent. Ea a fost însoţită, în acelaşi timp, de nevoia unei rapide modernizări, impusă de marele decalaj existent în raport cu lumea apuseană. Un dublu paradox rezultă din analiza acestui proces: un paradox al apartenenţei, care a dus la metafora insulei latine într-o mare slavă, în timp ce proiectul redresării se întemeia, în esenţă, pe un raport privilegiat cu latinitatea apuseană; şi un paradox al simultaneităţii, al sincronizării cu Occidentul prin arderea etapelor.[1]

În altă ordine de idei, liderii şi intelectualii români din secolul al XIX-lea aveau să fie profund influenţaţi de două doctrine politice care apăruseră în Europa Occidentală: liberalismul, ale cărui rădăcini se aflau în ideile Iluminismului secolului al XVIII-lea, şi naţionalismul, ale cărui origini erau în mod esenţial constituite de romantismul şi istorismul secolului al XIX-lea. În ciuda contradicţiilor evidente existente între unele aspecte ale ambelor doctrine, mişcările naţionale din secolul al XIX-lea de pe tot cuprinsul spaţiului românesc au îmbinat în ideologia lor liberalismul şi naţionalismul.  Pentru cea mai mare parte a scriitorilor iluminişti, statul sau naţiunea erau considerate ca o asociere de indivizi uniţi între ei printr-un fel de contract social scris sau implicit. Scopul guvernării trebuia să fie, pur şi simplu, acela de a asigura bunăstarea generală în cele mai largi sensuri şi de a apăra populaţia împotriva invaziilor din afară. Obiectivele accentului principal erau definirea relaţiei dintre individ şi autorităţile statului şi supravegherea puterii acestuia din urmă. Statul era considerat drept o organizaţie raţională de cetăţeni liberi. În schimb, doctrinele naţionaliste nu puneau aproape deloc accentul pe individ, plasându-l aproape total asupra entităţii colective, naţiunea. O mare parte a vocabularului naţionalismului romantic a fost foarte mult influenţat de scrierile lui Johann Gottfried Herder, un filosof german ale cărui idei vor avea un mare impact asupra Europei răsăritene. În cadrul societăţii, individul era pentru el doar o parte a Volk –ului, termen care poate avea sensul de popor sau  mai curând de grup naţional. Herder credea că arta, muzica, literatura, obiceiurile locale, legile – practic majoritatea formelor vieţii culturale şi politice – erau manifestări ale spiritului unic, Volksgeist– ul fiecărui popor.

Spre deosebire de ideologia liberală, care punea un accent atât de puternic asupra asigurării drepturilor cetăţeanului în raport cu statul şi cu societatea, ideologiile naţionale treceau în cealaltă extremă. Anumite atribute, ca limba comună, o singură religie, obiceiuri similare şi o îndelungată convieţuire istorică, îi uneau pe indivizi în cadrul unei naţiuni. Libertatea personală urma deci să fie realizată nu prin constituţii sau alte documente oficiale de acest fel, ci prin identificarea cu şi supunerea faţă de voinţa colectivă a naţiunii.[2] Filosofii naţionalişti erau, de asemenea, preocupaţi de evocarea istoriei naţiunii lor şi de repunerea în circulaţie a poveştilor şi basmelor populare. Ei investigau trecutul întunecat al propriului lor popor şi nutreau o înaltă stimă faţă de ţăran, pe care îl considerau elementul cel mai puţin lezat de influenţele culturale “străine” ale societăţii. Asachi şi Lazăr, Kogălniceanu şi Bălcescu, Xenopol şi Odobescu, exprimă, în generaţii succesive, de-a lungul unui secol, aceeaşi voinţă de renaştere întemeiată pe ideea naţională, istorie, cultură, limbă românească. Bălcescu, de exemplu, insista pe o mai bună întemeiere a naţionalismului pe istorie. Viziunea lui Bălcescu, pornea totodată de la geopolitică şi de la mişcarea în timp a poporului român. “Copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de panslavism, mâine poate şi de pangermanism, noi nu ne putem mântui fără numai opunându-le panromânismul[3]. Discursul naţional a fost acompaniat peste tot în Europa, deci şi în statele române, de un discurs istoric, a cărei fialitate era să legitimeze noile aspiraţii, întemeindu-le pe valori îndelung verificate din trecut. Tradiţia era pusă în sprijinul unui prezent sensibil la tot ce putea înlesni reuşita proiectului naţional. Mesajul ei, sub acest unghi, era legitim, dar a fost supus curând la presiuni susceptibile să-l transforme în istorism, adică într-o exaltare exagerată a virtuţilor proprii, adesea în contrast, dacă nu în adversitate cu alte neamuri. Nu s-a făcut însă întotdeauna o justă deosebire între valoarea istorică şi obsesia istorică, obsesia fiind oarecum inerentă într-o zonă unde frustraţiile s-au tot acumulat, secole în şir, până la exasperare. Această distincţie există însă, clar definită, în prelegerea făcută de Kogălniceanu la Academia Mihăileană, în 1843, text în care avântul romantic de restituţie a trecutului se îmbina perfect cu estimarea realistă a prezentului. Istoric de seamă, el critica atitudinea celor care vedeau în istorie un panaceu pentru toate nevoile. Falsificarea acesteia în acord cu o viziune politică de moment a găsit în el un adversar redutabil. Recunoaşterea originii romanice a poporului român nu trebuia să ducă la romanomanie, iar istoria românilor nu se cuvenea extinsă, din raţiuni de prestigiu, până la întemeierea Romei. Patriot, Kogălniceanu nu a ezitat să condamne “patriotismul de clopotniţă”, transformarea unei virtuţi stimabile în monedă calpă la îndemâna demagogilor. Principiul adevărului se cuvenea restabilit în orice domeniu. Nimeni nu l-a rostit mai bine ca Eminescu, atunci când definea programul maiorescian prin sintagma “naţionalitatea în marginile adevărului”, fiindcă în orice domeniu – istoria, artă morală – “ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional”.[4]

Ideile naţionaliste care s-au manifestat în rândul populaţiei româneşti pe parcursul secolelor XIX şi XX cunosc mai multe etape şi periodizări. Din punct de vedere istoric am putea clasifica naţionalismul luând în considerare drept moment de referinţă realizarea proiectului statului naţional. Este ceea ce şi face un autor contemporan, Charles Tilly, care clasifică naţionalismele în două tipuri: naţionalisme “în căutare de stat”  (state- seeking) şi naţionalisme  “conduse de stat”    (state-led).[5] Aceste tipuri de naţionalism  s-au  manifestat şi în spaţiul românesc.

Putem considera că naţionalismul “în căutare de stat” s-a încheiat pentru români odată cu Marea Unire. Desăvârşirea statului naţional unitar român şi-a găsit realizarea la 1 decembrie 1918, dar proiecţia sa poate fi căutată în programul revoluţiei paşoptiste din ţările române. La 1848 Moldova şi Ţara Românească se aflau sub suzeranitate turcească şi sub protecţia singulară a Rusiei ţariste, care impusese ca document constituţional Regulamentul Organic. Transilvania era Principat Autonom sub suzeranitate habsburgică (încă din 1699), iar acum, la 1848, se afla în pericolul de a-şi pierde autonomia, deoarece revoluţionarii ungari doreau anexarea Transilvaniei la o viitoare Ungarie independentă. Astfel, la 1848 revoluţionarii ardeleni au pus accent tocmai pe problema naţională, cerând egalitatea românilor în drepturi cu ungurii, saşii şi secuii din Transilvania, oficializarea limbii române, reprezentarea proporţională cu numărul lor în administraţie, justiţie, armată, în Dietă. Românii au protestat împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria, iar la Câmpia Libertăţii de la Blaj în mai 1848 au scandat “noi vrem să ne unim cu ţara”.

De teama intervenţiei militare ruşesti, în programele oficiale ale revoluţiei din Moldova şi Ţara Românească nu se cere unirea sau independenţa, cele două aspecte ale problemei naţionale pe care românii doreau să o vadă rezolvată. În schimb, programele  revoluţionarilor moldoveni aflaţi în exil sunt foarte explicite în acest sens. Astfel “Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei”, alcătuit în mai 1848 la Braşov, cere unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat “neatârnat”. Iar programul alcătuit de Mihail Koglniceanu la Cernăuţi în august 1848 , “Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, consideră unirea Moldovei cu Ţara Românească ca fiind “cheia bolţii fără de care întreg edificiul naţional s-ar prăbuşi”.

Dacă la 1848 unirea apărea ca un deziderat, redeschiderea Crizei Orientale în 1853 a creat cadrul propice transformării dorinţei în realitate. Războiul Crimeii s-a încheiat cu Congresul de Pace de la Paris din 1856, în cadrul căruia problema românească a devenit problemă europeană, în sensul că dorinţa de unire a românilor a fost luată în discuţie de cele şapte state europene participante la Congres.

În adunările ad-hoc, desfăşurate la Iaşi şi Bucureşti în 1857, românii şi-au exprimat deschis şi categoric dorinţa de unire într-un singur stat, căruia să i se respecte autonomia şi care să aibă în frunte un principe străin dintr-o familie domnitoare europeană. Dubla alegere a lui Cuza Vodă din 5 şi respectiv 24 ianuarie 1859 reprezintă o primă mare victorie a Partidei Naţionale.

Proclamarea ca principe a lui Carol I de Hohenzollern la 10 mai 1866 a consolidat statul naţional proaspăt format, întrucât puterile garante recunoscuseră unirea Principatelor doar pe parcursul vieţii sau domniei lui Cuza Vodă. Un pas înainte în lupta pentru libertate naţională l-a reprezentat Constituţia din 1866, prima constituţie cu adevărat românească, care nu aminteşte nimic de suzeranitatea otomană şi de protecţia marilor puteri.

Redeschiderea Crizei Orientale în 1875 oferă României ocazia obţinerii independenţei. Proclamată la 9 mai 1877 independenţa României e recunoscută de marile puteri, în urma participării armatei române la războiul din  1877-1878, prin tratatul de pace de la Berlin din 1878, prin care recapătă şi străvechiul teritoriu românesc al Dobrogei.

Dar, în afara statului român se aflau Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina, care suportau stăpânirea austro-ungară, precum şi teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru, Basarabia , care din 1812  se afla în stăpânirea Rusiei ţariste. În Basarabia exista o evidentă tendinţă de rusificare a populaţiei româneşti, în Bucovina tendinţa de germanizare era evidentă, în timp ce în Transilvania, în special după anexarea acesteia la Ungaria, ca efect a întemeierii dualismului ausro-ungar în 1867, politica de maghiarizare reprezintă o tristă realitate. Împotriva ei au militat membrii Partidului Naţional Român întemeiat în 1881, prin fuziunea Partidului Naţional Român din Transilvania cu Partidul Naţional Român din Banat. Liderii acestui partid naţional au alcătuit în 1892 vestitul document intitulat Memorandum, prin care au făcut cunoscută Europei problema exploatării naţionale a românilor din imperiul dualist.

Participarea României la Primul Război Mondial, începând din 1916, de partea Antantei este condiţionată de recunoaşterea faptului că Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina sunt teritorii româneşti. La sfârşitul războiului, profitând de dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar şi de desfiinţarea Imperiului Ţarist, românii au apelat la dreptul de autodeterminare. Astfel prin hotărârile basarabenilor din 27 mai 1918, a bucovinenilor din 15 noiembrie 1918 şi în urma Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 s-au obţinut desăvârşirea statului naţional unitar român. Pentru prima dată în istorie, toate teritoriile româneşti se aflau între graniţele aceluiaşi stat. Odată cu formarea statului naţional român putem vorbi despre manifestarea unui naţionalism “condus de stat”.

[1] Zub, Alexandru, “Istorism şi naţionalism în România modernă”. În Mungiu-Pipide, Alina (coord.), “Doctrine politice.Concepte universale şi realităţi româneşti”, Polirom, Iaşi, 1998, p. 131.

[2]Jelavich, Barbara, “Anii revoluţionari, 1804-1887”, în “Istoria balcanilor”, I, Institutul European, 2000, p. 161- 163.

[3]Cf. Zub, Alexandru, op. cit., p. 132.

[4]Cf. Zub, Alexandru, op. cit., p. 134.

[5]Vezi Mungiu-Pipide, Alina, “Naţionalismul, Politica etnică şi Naţional-Comunisnul”.  În Mungiu-Pipide, Alina (coord.), “Doctrine politice.Concepte universale şi realităţi româneşti”, Polirom, Iaşi, 1998.

dupa Nasra Gabriel Horia

Sursa: www.athenian-legacy.com

(Visited 48 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply