Naționalism întunecat de filetism vs patriotism luminat de creștinism

Naționalism întunecat de filetism vs patriotism luminat de creștinism

by -
0 185

Este foarte util să înțelegem că, spre deosebire de firescul și necesarul patriotism, naționalismul guraliv e o formă gravă de egoism. Ca și individualismul feroce sau colectivismul atroce.

Miezul patriotismului este autentica, deci discreta dragoste de patrie și de tot ce o compune (pământ natal, oameni, strămoși, limbă, istorie, tradiție, cultură, credință, sfinți, eroi și tot ce e frumos la noi).

Miezul dur al naționalismului este naţia, etnia sacralizată, idolatrizată, ipocrit răsfățată, electoral adulată, tratată ca diformă entitate „folclorică”, ca indefinită ființă socială care trebuie hrănită cu povești nemuritoare rupte dintr-o vulgată a istoriei distorsionate, menită să-i exacerbeze un sentiment măgulitor de falsă excelență, o imagine de sine nerealistă, o stare vindicativă de victimă a unui mereu nefavorabil context minat de invidia și ura străinilor, ceea ce explică în plan societal  antiumana xenofobie, iar în plan religios o patologie: filetismul.

E greu să asiști tăcut la maimuțărirea patriotismului demn prin naționalism obscen și a ortodoxiei curate prin ortodoxism cu accese de bruxism, deformant spiritual, incult și, mai recent, agresiv antieuropean. Europa adevărată, nu cea mediatic livrată ca produs finit al toxicelor ideologii actuale, fiind fiica legitimă a creștinismului precedat de monoteismul ebraic al revelației supranaturale, de marile intuiții morale și intelectuale ale gândirii elenistice și de geniul sapiențial, juridic și arhitectonic roman.

Naționalismul nu este, deci, sinonim cu patriotismul. Dimpotrivă. Patriotismul nu poate fi niciodată antinațional, în timp ce naționalismul este naturalmente nepatriotic. Naționalismul, care a fost un curent politic și un sentiment justificat în perioada istorică fierbinte a formării națiunilor, a statelor-națiune, a avut atunci un sens constructiv și o rațiune literalmente și pozitiv fondatoare. Patriotismul este însă mereu actual și fertil social.

Două totalitarisme criminale, diabolice, antiumane (socialismul comunist și național-socialismul fascist) au preluat lacom naționalismul și l-au transformat într-o armă letală pentru sute de milioane de oameni. Compromițându-l radical și ireversibil. Reinventarea sa, mai ales în forme ridicole și utopic autarhice, este o eroare și o probă de gravă inadecvare la realitate. România are deja demult o națiune închegată care are nevoie urgentă, ca de o terapie intensivă, de educație reală și de pace socială fondată pe dreptate și plus de spiritualitate. Nu de populism antieuropean, nu de materii școlare ideologizate, nu de junghiul și de tusea aflării în treabă ca profesie națională. Este vorba așadar despre o uriașă, decisivă diferență între naționalismul deșănțat, obtuz, agramat, care își face selfie-uri compulsiv și patriotismul cultivat, înțelept, capabil să discearnă cu claritate între nuanțele binelui și ale răului, între realitate și utopie, între politică onestă și utopie funestă.

Naționalismul care crește parazitar ca o iederă pe trunchiul Bisericii provoacă o deformare spirituală numită filetism. Erezie condamnată lucid de Biserica însăși (în 1872), întrucât se opune caracterului universal al creștinismului și subminează persoana în favoarea colectivității. Absolutizând națiunea. Filetismul se manifestă supraliturgic, extradogmatic, patetic, nostalgic, lăcrămos, indulgent foarte cu scăderile noastre răsăritene, intransigent la culme cu cele apusene, minimalist moral cu sine, maximalist cu alții, cu oricine. Așternând peste toate panaceul tricolor, doine de jale și dor sau cântece „patriotice” înflăcărate, lansate cândva pe stadioane nu de vreun atlet al lui Hristos, ci doar de un bard pletos al comunismului „disident”. Reinterpretate azi, cu mândria de a fi români (dificilă, virtuoasă alegere), chiar în unele biserici.

Consecințe? Plângerea de propria milă, admirația sterilă, resuscitarea imaginară a virtuților strămoșești, nu a celor personale. Necreștinești bacanale. Nimic nu e mai străin creștinismului real și Bisericii decât manipularea  credinței și a simbolurilor sale în cheie naționalistă, politică, orice culoare ar avea aceasta și oricât de seducător ar suna vocea perfidă a sirenelor ei. Confundarea (ultra)naționalismului găunos și grav compromis cu patriotismul luminat și echilibrat de credința în valorile fidelității religioase, culturale și spirituale ale propriului popor, duce la confiscarea populistă a nobilelor teme creștin-conservatoare rupte xenofob şi filetist de contextul spiritual al Europei. Compromițându-le.

Biserica propovăduiește îmbunătățirea și îndumnezeirea omului prin „urmarea lui Hristos” și clarificarea sa morală prin asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu „rinocerizarea” omului prin pervertire ideologică, denunțată lucid de toate spiritele mari și oneste care au reflectat la acest grav fenomen din modernitatea noastră târzie, traumatizată de cele două cumplite totalitarisme mascate în soluții binefăcătoare pentru popor, în realitate adversare ale credinței și ale realei libertăți, adică ale poporului însuși.

Este mereu regretabil și moralmente perdant că poziția echilibrată, ferm orientată spre valorile reale ale creștinismului curat, necontaminat politic, ca și pledoaria pentru discernământ și igienizare socială prin educație și cultură, livrate de o şcoală prudent și inspirat reformată, nu iresponsabil ideologizată, ajunge să creeze, paradoxal, în loc de coeziune, aversiune, în loc de solidarizare, scindare, chiar și în rândurile unora care se consideră buni creștini și mari apărători ai Bisericii. Alunecând smintitor, în plin secol XXI, în naționalism steril și filetism pueril. (autor: Vasile Bănescu)

(Visited 98 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.