Îmi doresc ca inteligenţa românească să iasă la suprafaţă…

Îmi doresc ca inteligenţa românească să iasă la suprafaţă…

by -
2 524

Născut la 24 aprilie 1938, la Stroeşti, Vâlcea, sub Măgura Slătioarei, într-o familie cu zece copii ai unui simplu slujbaş de primărie, dat afară în anii ‚50, din motive „politice”, cu mama casnică, profund dedicată familiei. A urmat Şcoala Tehnică Medie Medicală şi apoi Facultatea de Medicină ca bursier intern, absolvindu-le pe primul loc. Format la şcoala Gheorghe Marinescu, discipol al lui Jean-Martin Charcot-fondatorul neurologiei moderne, s-a specializat la Salpêtrière în Paris, apoi în SUA, Anglia, ţările scandinave. Academicianul Constantin Popa este şeful Clinicii de profil din cadrul Institutului Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare. Distins cu numeroase premii pentru activitatea sa din domeniul cercetării medicale, este şi Preşedintele Asociaţiei Naţionale Române de Stroke (AVC) şi membru al mai multor academii prestigioase. Face parte din conducerea Societăţii Mondiale de Atac Vascular-Cerebral şi din alte 27 de societăţi de neurologie din întreaga lume. A publicat zeci de volume şi mii de articole de specialitate în multe ţări, a primit numeroase premii de excelenţă şi este coordonatorul neurologiei româneşti.

Irina Airinei: Ce sau cine v-a determinat să vă schimbaţi destinul şi să părăsiţi locurile natale, domnule academician?

Acad. Constantin Popa: Nu mi-am propus de la început să devin ceea ce sunt. Am plecat de la Horezu la zece ani, pentru că tata mi-a zis că trebuie să învăţ (eram zece copii şi eu eram cel mai studios dar şi cel mai pirpiriu)… Eram o familie modestă. Am avut o soră la Bucureşti care m-a ajutat o vreme, am stat la internat vreo paisprezece ani, primeam o bursă din care trăiam. Tata a avut intuiţia aceasta de a mă trimite la Bucureşti, la studii. Dacă nu m-aş fi născut acolo, între dealurile acelea, privind zi de zi cu nesaţ către orizontul de vise care se deschidea în faţa mea, poate că nu aş fi făcut atâtea în viaţă. Şi acum aud foşnetul satului… fetele cântau, în timp ce munceau la câmp sau în gospodărie… Îmi plăcea cântecul fetelor, cântecul păsărilor la mine în sat. Când se duceau la muncă, la câmp, ritmul muncii era cântatul. Dinu Săraru ştie lucrurile astea şi le-a şi evocat în Clipa, în Nişte ţărani şi în alte romane. El e din aceeaşi zonă, ne înrudim, dar el a avut o situaţie mult mai bună, ei erau mai înstăriţi. Îmi amintesc că mama îmi spunea: uite, Codine, vine primăvara. Era un ghiocel care apărea în fiecare an, în acelaşi loc. Şi acum am amintirea olfactivă a acelui ghiocel… Era o femeie bună, nici tata nu era foarte sever, dar era ferm… Şi fraţii mei au studiat… Mai toţi au ajuns ingineri, profesori. Dar pentru mine lectura cărţilor era viaţa mea. Citeam cărţi când mă duceam la „treabă”, la muncile câmpului sau la păstorit, lucruri pentru care nu eram prea bun, fiind slab şi bolnăvicios. Primii ani de viaţă, cât am trăit la ţară, sunt de neuitat: cântecul care însoţea munca. Apoi ceremoniile: hora, duminicile la biserică. Tata citea mult şi ne-a învăţat multe.

I.A.:Marele profesor Gheorghe Marinescu a reprezentat pentru România – și nu numai – un model, un om cu o viziune extraordinară, fiind şi astăzi un reper în neuroştiinţe. Ce a însemnat el şi maestrul lui, Charcot, pentru dumneavoastră?

Acad. C.P. : M-aţi întrebat de Prof. Gh. Marinescu. După marele Charcot, el a creat a doua şcoală de neurologie din lume, în 1897, pe vremea când avea doar 27 de ani. Nu a vrut să rămână la Paris pentru că intenţiona să dezvolte neurologia în România. Şi, după cum scria într-o scrisoare pe care am văzut-o chiar la Salpêtrière, „mai ales pentru că mama mea este bolnavă”. Am discutat adesea cu cei de acolo, în special cu cei tineri, cărora le venea greu să conceapă că Marinescu nu era francez. Ei îl credeau de-al lor… El a lucrat opt ani acolo. A venit în ţară şi a înfiinţat o clinică, deşi îl căutau şi englezii, şi americanii. A creat şi o şcoală: a format peste douăzeci de neurologi de valoare europeană. Cei mai importanţi elevi ai lui au fost Artur Kreindler şi Oscar Sager – acesta din urmă fiind profesorul meu. Gheorghe Marinescu se plasează istoriceşte între 1863 şi 1938. Aşadar încă din secolul al XIX-lea el a impus un nivel de cunoaştere ştiinţifică aşa de înalt încât în fiecare din centrele universitare din ţară este câte un elev de-al lui care, la rândul lui, a creat o şcoală. În Bucureşti erau două centre: la Colentina şi aici, la numărul 9. Noi pe el nu l-am cunoscut, pentru că n-aveam cum, dar toţi am învăţat în spiritul şcolii lui, el fiind elevul preferat al tatălui neurologiei moderne.

I.A.: Cum a decurs formarea dumneavoastră la Paris?

Acad. C.P. : La Paris luasem concursul cu brio. Eram şapte străini, dar eu am fost preferat pentru că veneam de aici. Nu eram „un alt Marinescu”, nu îmi permit să spun aşa ceva, dar scrisesem, la o vârstă foarte tânără, patru-cinci lucrări care s-au publicat în ‘70-’71 şi au fost acum republicate exact ca atunci, în revista „Brain”, în America. Colaborarea cu ei a continuat, iar azi, deşi sunt membru în 15 societăţi ştiinţifice internaţionale, cea franceză mi-e de suflet. Când mă duc acolo, sunt ca la mine acasă. Am beneficiat de un mediu favorabil pentru întreaga comunitate ştiinţifică internaţională, pentru că centrul mondial al neurologiei a fost la Salpêtrière, chiar dacă astăzi există la Paris zece spitale care au secţii de neurologie. Şi pe mine au vrut să mă oprească acolo…

I.A.: Şi ce v-a determinat să reveniţi în România?

Acad. C.P. : Existenţa mea în mediul ştiinţific şi universitar, viaţa mea este legată de crearea acestui Institut de neurologie şi de boli neuro-vasculare pe care eu l-am înfiinţat în urmă cu 14 ani după model american. Aveam acest vis şi poate el m-a întors… Am lucrat la San Diego, la Boston, la New York şi, revenit în ţară, am înfiinţat acest Institut atât de necesar şi în România pe baza catedrei de neurologie care funcţiona. În cadrul programelor ştiinţifice interne şi internaţionale, colaborăm cu numeroase societăţi ştiinţifice americane şi europene şi dezvoltăm cercetarea în neurochirurgie şi în neurologie, aici existând un compartiment de asistenţă neurologică şi neurochirurgicală şi un departament pentru urgenţele neuro-vasculare.

I.A.: Care sunt principalele realizări ale Institutului?

Acad. C.P. : La doi ani după americani, în ‘98 am înfiinţat prima unitate de stroke, noţiunea engleză pentru accidentul vascular cerebral, unitate cu particularităţi proprii de organizare pentru a trata bolnavul în primele trei ore de la debutul bolii. Este o extrapolare din cardiologie, de la infarctul de miocard în care se foloseşte o substanţă intravenoasă pentru a dizolva cheagul care astupă coronarele. Americanii au fost primii care au reuşit să salveze oameni în faza acută a accidentelor lor vascular-cerebrale, utilizând activatorul plasmiogenictisular, care nu dă complicaţii. Eu am introdus metoda la doi ani după americani, alte ţări europene au introdus-o în 2003, noi fiind în top în acest domeniu. Ideea este de a restabili fluxul sangvin în vasul astupat, în primele trei ore de la începutul accidentului vascular cerebral, adică la începutul paraliziei, căci timp de trei ore se poate obţine recuperarea funcţională. Şi am mai reuşit crearea a încă şase puncte de urgenţă de acest tip. Mulţi medici urmează a fi pregătiţi peste hotare pentru că protocolul e foarte pretenţios.

 

I.A.: Cum se duce lupta împotriva accidentelor vasculare la noi?

Acad. C.P. : În America există un serviciu specializat pentru stroke, salvarea venind, de regulă, până într-un sfert de oră. Dar la noi lucrurile nu stau aşa… Şi un alt motiv pentru care la noi este, uneori, inutilă sau chiar periculoasă administrarea metodei, sunt celelalte boli de care suferă o persoană. În Institut am modernizat toată reţeaua de patologie neuro-vasculară şi am introdus peste 25 de tehnici şi metode noi, dar, mai ales, investigaţiile cele mai moderne, la Colentina şi apoi aici unde am preluat şefia catedrei conduse de profesorul Vlad Voiculescu. Am introdus angiografia cerebrală, debitul sanguin cerebral, arteriografia cerebrală, ultrasonografia Doppler, metode non-invazive pentru explorarea vaselor creierului, am dezvoltat cercetarea fundamentală lucrând zece ani cu izotopi radioactivi, am lucrat la IFA un an de zile ca să învăţ ce era de învăţat, iar acum folosim tomografia computerizată şi imageria pe rezonanţă magnetică.

I.A.: Cum putem preveni accidentele vascular-cerebrale?

Acad. C.P. : Din păcate, nu există prevenţie la noi în ţară. Nu sunt combătuţi la timp factorii de risc: fumatul, hipertensiunea arterială, diabetul, alcoolismul, intoxicaţiile, grăsimile în sânge, bolile genetice, toate acestea favorizând apariţia aterosclerozei, respectiv îngroşarea vaselor de sânge şi depunerea de cheaguri care astupă vasele. Nu se face o educaţie preventivă în acest sens. Pot fi de ajutor şi anumite medicamente foarte simple cum sunt aspirina, Plavixul care îndepărtează riscul apariţiei cheagurilor. Lipsa prevenţiei face ca ţările din est să se situeze pe primul loc ca mortalitate din cauza bolilor cerebro-vasculare. La americani, de pildă, mortalitatea este de 6 ori mai mică decât la noi. Bolile acestea există şi la copii, ei pot face accidente ischemice, vasele se astupă din cauza excesului de grăsimi. Semnul principal al AVC este paralizia. Dacă apare pe dreapta, leziunea este situată în stânga creierului fiind afectat şi limbajul. Dacă hemiplegia este pe stânga, bolnavul nu-şi mai recunoaşte partea stângă, pe de altă parte are o indiferenţă faţă de boală, are halucinaţii kinestezice, tulburări vizuale şi de sensibilitate.

I.A.: Ne place să credem că mintea noastră e o entitate puternică, de neschimbat. Este chiar așa sau depindem în mod aproape umilitor de biochimia organismului nostru, de neurotransmițători, hormoni, enzime?

Acad. C.P. : Echilibrul biochimic dar şi organic şi funcţional determină starea noastră de sănătate. De multe ori boala de inimă are un curs insidios, asimptomatic. Folosim o metodologie modernă în acest institut, de a monitoriza bolnavii – respiraţie, puls, circulaţie etc. – ca să vezi ce se întâmplă în momentul în care au făcut un AVC. Există un sindrom, neuro-heart disease: boala cardiacă neurogenă. Uneori, leziunea cerebrală, mai ales cea din emisfera dreaptă, influenţează inima. Poate să producă fibrilaţii atriale, poate să producă tulburări de ritm de altă natură, inclusiv infarct miocardic. Cardiologii trebuie să cunoască lucrurile acestea, aşa cum şi noi trebuie să cunoaştem bolile de inimă pentru că tratamentul e diferit. În câteva cuvinte, de la o simplă pierdere a sensibilităţii sau paralizie, la tulburări de echilibru şi chiar la moarte, un accident vascular cerebral poate avea o gamă întreagă de consecinţe nefaste.

I.A.: Cum putem lupta împotriva unor boli degenerative?

Acad. C.P. : Sunt preocupări la fel de importante atât pentru neurologi, cât şi pentru psihiatri. E un domeniu fundamental de cercetare în neurobiologie: ce se întâmplă cu celula nervoasă care ajunge în situaţia de a nu mai produce ceea ce trebuie să producă din punct de vedere cognitive? E un proces numit apoptoză: un proces de degenerescenţă, de distrugere programată genetic. Celulele încep să îşi înceteze activitatea şi, încet, încet, dispar. Genomul nostru e programat să trăim 150 de ani. Dar asta nu se poate din cauza factorilor de mediu. Omul are 100 de miliarde de neuroni şi de zece ori mai multe celule care le asigură protecţia. E o prostie să spui că, după pensionare, la 65-70 de ani, te „odihneşti”. Te odihneşti de fiecare dată când dormi. Odihna celulelor tale nervoase este somnul. Pensionarea este o convenţie socială. Pentru noi, biologii, ea este un factor nociv, un factor care poate duce la boală. De aceea , recomand oricui, pensionar sau nu, să continue să lucreze. Nu la tuneluri şi pe şantier, ci activând celula nervoasă. Citind, ascultând muzică, pictând, mişcându-te. Dacă celulele intră în adormire, ele încep să se distrugă. Aşa se produce apoptoza. Noi pierdem oricum cam 100.000 de astfel de celule pe zi. În America omul este menţinut în activitate cu toate drepturile, indiferent de vârstă. Palade al nostru, la San Diego, a lucrat până la 94 de ani. Bineînţeles, trebuie să ai şi motivaţie. Să eviţi factorii de risc, tutunul, grăsimile în exces, să îţi faci controale periodice şi să îţi pui neuronii în mişcare făcând lucruri utile şi plăcute. Acesta e secretul vieţii îndelungate: munca permanentă.

I.A.: În viaţa dumneavoastră, ce leagă trecutul de viitor?

Acad. C.P. : Muzica: leac pentru suflet. Muzica era, în sat, la mine, parte din viaţa oamenilor. Având un radio acasă, am auzit pentru prima oară muzică simfonică. Îl ascultam cu mare interes şi l-am urmărit apoi ani de-a rândul, pe Iosif Sava. Mai târziu, am început să urmez şi un fel de pregătire muzicală, pentru că acasă nu avusesem ocazia, deşi tata ştia să cânte, ca mai toată lumea de pe acolo, la instrumente populare. Prima şcoală pe care am urmat-o la Bucureşti a fost Şcoala Medie Tehnică Medicală, de patru ani, făcută cu mari profesori din perioada regimului anterior, care fuseseră trimişi la Canal, apoi eliberaţi şi puşi în posturile „de jos”, adică la liceu. Şi ei ne-au învăţat carte! Ziua predau orele obişnuite, iar seara ne învăţau filosofie, limbi străine, muzică… Aşa am învăţat, în anii ‘50, franceză, engleză şi aşa mai departe. Oamenii aceştia se simţeau bine cu noi. Şansa asta pe care am avut-o este paradoxală pentru că, istoriceşte, este o mare dramă, dar care s-a transformat pentru ei într-o bucurie şi, pentru noi, într-un mare avantaj. Profesorii aceştia erau de înalt nivel. Am terminat primul Şcoala Tehnică Medicală, timp în care am şi muncit. Am lucrat la gară, am cărat lemne, am ajutat pe şantiere. Pentru noi conta foarte mult. În timpul acesta, singura mea preocupare era să citesc cât mai mult, inclusiv literatură, să asist la toate concertele de la Ateneu şi de la Operă. Se făceau reduceri pentru copiii merituoşi. Aşa m-am apropiat de muzică…

I.A.: Ce vă doriţi cel mai mult, domnule academician?

Acad. C.P. : Drama ţărilor mici este aceea că valorile nu sunt recunoscute. Cel mai mult mi-aş dori ca Europa să înţeleagă că orice individ poate deveni performant atunci când comunitatea ţinteşte asta. Aveam şi am acest vis… Şi îmi doresc şi sănătate ca să pot munci. Îmi doresc ca România să revină la nivelul cultural la care a fost chiar şi înainte de ‘89 şi să ajungă într-un moment în care inteligenţa românească să iasă la suprafaţă, purificând şi ordonând societatea în care trăim. Şi, nu în ultimul rând, pace…

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti

 

(Visited 62 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Toti de buna credinta ne dorim acest lucru,doar ca noi ca romani continuam sa fim incomozi in lumea in care a ajuns sa mustesca constient, spre o incultura voit globala. Cultura ,bunul simt,si nu in in ultimul rand ,dragostea catre Dumnezeu ,in ziua de azi sunt lucruri incomode, afisate ca fiind banale „invechite” ,dar asta intr-o lume voit indobitocita.Tocmai de aceea romanul nu-si gaseste loc in UE si peste tot .Dar cu timpul va fi „ajutat” si chiar constrans sa se lase asimilat chiar si intr-o cloaca plina cu inculti.Romanul in istoria lui a demonstrat ca a fost ,este si vreau sa cred ca si in viitor ,este deschis catre tot ceea ce inseamna frumos,adica cultura ,buna conduita prin bun simt si mai ales adevar.Multi au vazut si chiar au apreciat care este suportul sanatos cultural al romanului,dar in lumea de care va aminteam mai sus totul trebuie sa se transforme in afacere.Romanul fiind constrans chiar de pe vremea comunismului, luand drumul occidentului,aducandu-si aportul intelectual cultura mai in toate ramurile si institutiile de prestigiu din lume.Nu prea s-a facut publica treaba asta pt ca nu ar fi dat bine imaginii culturii occidentale.Romanii nu au avut nevoie de profesori occidentali ,in schimb occidentalii da. Cunosc in occident fffff multi romani care sunt profesori universitari ,ingineri,doctori nu mai vorbesc,muzicieni de renume ca solisti si chiar in orchestre de renume ,iar lista ar continua .Dar romanul din pacate a fost si este conditionat, pt ca inteligenta lui s-o fructifice altii .E o poveste veche ,de „traditie” as spune.Sa nu mai vorbim de inventatori in inginerie ,doctori,…exemple cu sacii,dar la ce folos daca cineva din umbra parca a stat la panda pt a-l face pe roman sa fuga unde vede cu ochii,indiferent de regim.Mi avem sportivi?,….a-m mai avea ,dar nu se vrea si pe undeva nu se mai poate ,pt ca marea majoritate (ma refer la tineri) sunt muritori de foame.Sa va dau un exemplu,… pe fosta campioana mondiala de culturism (la categoria ei) Munteanu Ioana ,parintii mei o cunostea de mica fiind totodata prieteni de familie.Avand in casa medalii si premii mondiale ,facand cunoscuta Romania in lume ,ai cerea bani de paine tatalui ei.E dureros ca asemenea mari romani si ca ea multi ajung sa fie considerati niste simpli cetateni neinsemnati si nerespectati in propria-i tara.Din pacate scoala romaneasca e si ea cam pe duca.Dupa parerea mea ,orice regim oricat de agresiv sau ostil culturii ar fi,totusi adevarata vointa catre educatie si bun simt pt viitorul tarii ,NU TREBUIE SA DISPARA.Inca mai avem sanse,indiferent de vremurile si dusmanii cu care romanii DE BUN SIMT se confrunta.Doamne Ajuta!

  2. Frumos, mult bun simț și înălțător ca sentiment. Ce poți să mai spui altceva?

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.