Mentalitatea României Mici

Mentalitatea României Mici

by -
0 404

Despre care va fi fost mentalitatea şi locul românilor pe la 1830, iată două grăitoare mostre. Când Dinicu Golescu vizita ”ţările nemţeşti” el se mira copilăreşte la tot pasul şi ”opera” cu un original instrument estetic: stânjenul! Era palatul Schonbrunn cu atâţia stânjeni mai lung decât San Marco, păi negreşit era şi ”mai frumos”! Iar când încăpuţi pe mîna ruşilor, pe vremea Regulamentului Organic, boierii din Divanul ad hoc erau întrebaţi cine face cenzura în Principate, ei replicau nedumeriţi: „Cenzura?!… Păi religiunea şi moralul public”… Încât, după patru secole de dominare turcească, cultural vorbind cam eram la clasele primare. Politic însă, cum statul era slab, iar cenzura absentă, aveam să luăm un start surprinzător de bun!
Aşa că uimitorul progres românesc de la 1830 la 1920 a avut două premise: accentul enorm pus pe cultură şi absenţa cenzurii! Iar cum timp de patru secole Principatele suferiseră invazii şi războaie tot la şase ani, cele şapte decenii de pace neîntreruptă pe solul naţional  – dintre războiul Crimeei (1856) și cel din 1916 – au dat românului sentimentul că e la el acasă. De unde şi o irepresibilă sete de viaţă.

Pofta de viaţă, sentimentul că-i stăpân în ţara lui, accentul enorm pus pe cultură şi absenţa cenzurii – iată cele patru izvoare ale unei întregi mentalităţi naţionale – cea a României mici, azi uitată din păcate.
Paşoptiştii, fii de boieri gen Dinicu Golescu, după contactul cu Viena, Berlinul şi Parisul au adus un suflu nou în Principate. La Paris mai cu seamă, contactul cu masoneria şi şcoala naţionalisto-liberală a unor Mickiewicz sau Jules Michelet, a făcut ca tinerii paşoptişti să spulbere rapid puternica influenţă greco-fanariotă din politic, dar nu şi din moravuri din păcate. În locul ei, pentru mai bine de un secol, se instalează influenţa franceză. Îmbrăcaţi nemţeşte şi cântând „vive le son du canon”, adus din Parisul răsculat, paşoptiştii au sugerat mahalagiului bucureştean apelativul „filfizon”. Dar curând cei luaţi în râs vor fi urmaţi cu entuziasm atât de mahala cât şi de sat: în ’48, în ’59.
Înapoierea culturală era, în înţelesul modern al termenului, mare. Ministrul de interne Kogălniceanu recenzează la 1861 cam 50 000 de ştiutori de carte la 5 milioane de locuitori. De unde învăţământul primar gratuit decis de Cuza. Dar au trebuit şase decenii pentru ca numărul ştiutorilor de carte să devină clar preponderent! Încât Constituţia de la 1866 a ţinut cont înţelept de aceste realităţi: femeile nu votau, iar analfabeţii şi cei ce nu plăteau impozite „votau” prin delegaţi (cîte 1 la 50 de adulţi). Proprietarii de pământuri la sate sau cei de imobile şi firme la oraşe votau pe colegii, a căror greutate ţinea de venit: până la 100, până la 200 şi peste 300 de galbeni pe an! Intelectualii votau indiferent de avere. Aşadar proprietatea şi cultura erau cele două canale prin care se capilarizau influenţele politice. Nu prea echitabil, se va zice, dar a fost destul de eficient: masele de manevră electorală lipsind, viaţa potitică a fost stabilă. Erau numai două partide, care prin felul cum rotau la guvern, dar şi prin progresul constant al Micii Românii, aminteau ciudat aici în Balcani de sistemul britanic. Criticabil pentru restricţiile sale, sistemul politic de atunci nu-i lăsa de-o parte pe cei mulţi, cât pe cei nepregătiţi.

La 1914 Anuarul Alegătorilor din Constanţa are doar 5 mii de alegători la vreo 200 mii locuitori, din care numai 95 puteau candida la Senat. Tipărit mai elegant decât orice carte de telefon de după ultimul război, acest Anuar îți putea certifica cetăţenia, înscris în el să fi fost!

Abuzurile, frecvente şi ele, nu depăşeau limite caragialeşti. Un exemplu, ziaristul N.T. Orăşanu după ce-şi trimetea la tipografie insultele contra lui Carol I, comanda o trăsură care-i ducea plapuma, perna şi cele necesare îndulcirii traiului de puşcărie la Văcăreşti. După apariţia ziarului era arestat pentru delict de lèse Majestaté. Ceea ce nu-l împiedica pe făptaş, chiar şi-n Văcăreşti fiind, să comande cele necesare de la Capşa, pentru un chef cu amici invitaţi la Văcăreşti! Cum Carol nu agrea astfel de procese, totul lua rapid alură de farsă…

Sau, când la 1877 ruşii intrau în Bucureşti, scandalizaţi de caricaturile ţarului în presa românească cereau desfiinţări de ziare şi arestări de directori… Degeaba! Nu o permitea nici legea, dar nici opinia publică. Încât pentru a nu contamina corpul ofiţeresc imperial cu „depravările Europe” (observaţi unde eram!) era o singură cale: să muți Cartierul General la Dunăre, în afara Capitalei…
Astfel, moravurile erau destul de lejere. Iar traiul bazat pe ele destul de tihnit. Bucureştii Independenţei, la 180.000 de locuitori aveau 94.000 de suflete de proprietari, 55.000 de suflete de muncitori, restul fiind liber profesionişti. Iar pentru toţi aceştia funcţionau 54 de cofetării, 380 de băcănii, 200 de măcelării, 118 frizerii şi 1.400 de cărciumi (ah, pofta de viaţă!). Chefurile modeste costau câţiva lei, care de aur fiind şi acoperiţi cu mărfuri excludeau ca inutil cuvântul „convertibil”. Cine avea îşi permitea extravaganţe care scandalizau Parisul, unde expresia „riche comme un valaque” era un superlativ indicând mai degrabă culanţa de local. Un prefect al poliţiei Capitalei dădea chefuri la Bordei cu zeci de amici. Se pleca sâmbăta cu trăsuri şi lăutari, iar până marţi dimineaţa zona era păzită de jandarmi: „Nu pleacă nimeni! Ordin de la dom’ prefect”… Nici o mirare că pe la 1871 în Bucureşti se dădeau baluri de binefacere pentru biata Franţă ocupată de prusaci. Şi cam tot pe atunci, lui Carol I i se spărgeau geamurile la Palat de mulţimi ce-i strigau cu ură şi dispreţ: „Neamţule! Neamţule!”, drept reproş pentru cele ce făceau prusacii în Franţa ocupată! Garda – nici gând să tragă; iar guvernul depunea mari eforturi să-l convingă pe nevinovatul Domn să nu abdice. Alte moravuri pe atunci la Cotroceni, de bună seamă…
Și totuşi românii erau mai degrabă toleranţi cu străinii. Grecii (la 1821), bulgarii (la 1877) şi albanezii şi-au format state naţionale pornind de pe sol românesc acţiuni culturale, politice şi militare. Iar la 1862 revoluţionari maghiari aduceau arme și oameni la Galaţi cu ştirea lui Cuza, pentru planurile lor insurecţionale antihabsburgice. Somat de Viena şi Petersburg, Domnul a cedat şi a luat măsuri. Dar mai târziu, pentru această ”ingerinţă” (în optica Vienei) sau ”trădare” (în optica masoneriei), Cuza a plătit cu tronul…
Viaţa politică era caragialească. [Un văr din Ottawa mă asigură că asta-i valabil şi azi în Canada.] Dar marile cariere politice nu se făceau la întâmplare. Oamenii de stat fie aveau mari merite culturale (Kogălniceanu, Alecsandri, Maiorescu), fie aveau mari averi (Carp, Brătianu, Catargiu). Proprietate sau cultură, deci. Petre Carp avea o teorie chiar: el numea miniştri numai oameni foarte bogaţi. De ce? Era o garanţie că ştiu să adiministreze banul şi că nu vor fi tentaţi, bogaţi fiind, să se mânjească. Ionel Brătianu, după ce-şi lua diplorna de inginer, la Paris – unde nimeni n-a ştiut că-i fiu de prim-ministru! – revenea acasă decis: ”Politică? Nu! Mai întâi să văd cîte parale valorez ca inginer.” După care pleca la Cernavodă, pe şantierul podului, în subordinea lui Saligny. Se dormea în corturi, se mânca la cazan, se suporta praful, noroiul, ţânţarii şi se făcea… navetă: tot la 2 săptămâni lua trenul la Florica (via Bucureşti), unde gira trebile moşiei. Căci Brătienii au avut ambiţia să aibe cele mai bune produse alimentare pe piaţa Capitalei…

Ajungeau însă și oameni modeşti, dar merituoşi în guverne: un Spiru Haret, care a reformat foarte inspirat învăţămăntul; un Filipescu, care a reorganizat Armata şi a înfiinţat liceul de la Mănăstirea Dealu pe modelul de la Eton: carte, sport, două dușuri şi patru rugăciuni pe zi. Apoi, un modest prolesor a participat la o alegere de… Rege! Căci am avut şi-aşa ceva pe-atunci. Cum regina Ebsabeta nu mai putea da ţării un prinţ moştenitor, Carol I s-a orientat spre doi nepoţi de frate. Dar pe care din ei să-1 alegi și pe ce criteriu? Cum ambii erau elevi la un liceu din Essen, li s-a trimis un profesor – un oarecare Păun – care, fără a deranja programa de acolo, le-a predat româna şi istoria românilor. ”Care va fi mai interesat şi mai bun la aceste două materii, acela să fie alesul!”… Cam aşa arătănd indicațiile pe atunci, la întoarcerea din misiune Păun și-a comunicat hotărârea: „Ferdinand, Maiestate!” Ales la Tronul României, cam ca şi regii din Vechiul Testament, Ferdinand avea să fie pus la încercare de soartă curând: s-a îndrăgostit de poeta Elena Văcărescu. Cum legea nu permitea membrilor familiei regale căsătorii cu pământeni, iar regina Elisabeta făcea presiuni romantice asupra lui Carol, acesta l-a sondat pe primul-ministrul Catargiu. ”Aiasta nu se poate, Majestate! Nu aşa ne-o fost învoiala”, i-a tăiat-o bătânul boier. Căci la 1866 când Carol fusese adus ca Domn, învoială fusese! În slujba Ţării şi nu pentru vreun moft romantic! Însuşi destinul o subliniase metaforic, chiar de la venirea tânărului prinţ în România: cum la acea vreme (1866) Austria era în război cu Prusia, lt. prusac Carol de Hohenzollern a călătorit clandestin spre ţară. Pe vasul Lloyd-ului vienez ce-l aducea la Severin, el figura ca valet al d-lui Brătianu, căruia de circumstanţă îi ducea valiza pe vapor…

În cei 48 de ani de domnie ai acestui rege destoinic ţara a progresat enorm. La 1914 erau şcoli în fiece comună, gimnazii sau licee în fiece oraş. Drumul de fier trecea prin fiece judeţ şi lega ţara cu restul Europei. Construiserăm cel mat mare pod de pe continent, modernul port Constanţa, unde folosiserăm primii în Europa prefabricatele de beton armat. La 1906 cumpăram prima centrală telefonică automată a vremii, iar peste un an găzduiam Congresul Mondial al Petrolului. Leul era puternic, balanţa comercială pozitivă, iar bursa din Galaţi fixa preţul cerealelor de export în Europa. Cînd la 1913 Maiorescu prezida pacea balcanică de la Bucureşti, prestigiul ţării era maxim.

Şi totuşi! Pe la începutul secolului două probleme mari frământau lăuntric societatea românească: problema unităţii naţionale şi problema ţărănească. Pe la 1880 reintegrarea Ardealului, Bucovinei și Basarabiei părea de nerezolvat. Aceasta – deşi în Ardeal şi Bucovina românii erau organizaţi şi activi, iar o întreagă cultură naţională se forjase după chipul şi asemănarea acestei probleme, pesimismul lumii politice româneşti era regula la Bucureşti. Tache Ionescu, într-o lucrare literară de tinereţe, prevedea autonomia Ardealului pe la anul 2700! Iar Stere, pe la 1916 (!), vede unitatea românilor prin integrarea micii Românii în imperiul vienez pe modelul Bavariei, regat pe atunci în Imperiul German. Şi totuşi! În iunie 1914 – pe atunci era încă o pace deplină! – Ionel Brătianu îl are oaspete pe Sazonov, ministrul rus de externe, la Predeal. Când rusul îl întreabă de ce făcut vila chiar pe frontieră, Brătianu îi răspunde senin: „E provizorie! Dincolo sunt milioane de români!”…

Problema ţărănească era rezultatul unor neglijări interesate. În ciuda celor realizate în România mică, ţăranii beneficiase cel mai puţin. Marile latifundii şi arenda menţineau ţărănimea în sărăcie. Pentru a-şi ridica copiii, ţăranul avea două şanse, ambele extrem de subţiri şi iluzorii: să cumpere pământ sau să-şi facă copiii „domni” prin şcoli. Cum bani sau credite nu erau, iar împroprietărirea le era refuzată – ei rămâneau la cheremul latifundiei. Căci ridicarea prin şcoli era accesibilă numai celor extrem de dotaţi şi proveniţi dintr-o pătură rurală mai încropită, deci foarte subţire. Pe acest teren se produce răscoala din 1907. Cum impresia răscoalei ruse de la 1905 era proaspătă, Viena şi Petersburgul au dat note ultimative: faceţi ordine altfel o vom face noi! Încât s-a trecut la reprimare, căci, s-a apreciat, era in pericol însăşi soarta statului modern român.

Politic vorbind au fost două urmări. Prima: liberalii îşi vor trece în program împroprietărirea ţăranilor şi votul universal, cu care Ionel Brătianu va câştiga guvernul la 1914. Și doi: se pun bazele ideologizării societăţii româneşti, care va caracteriza ţara timp de şapte decenii: 1919-1989! Astfel:

Dinspre dreapta: Iorga, care arătase ca nimeni altul adevăratele dimensiuni geo-etno-culturale ale poporului român, va fonda naţionalismul românesc. Iar demonstraţia de stradă studenţească degenerată în violenţe, pentru interzicerea limbii franceze la Teatrul Naţional (1906) şi condusă tot de lorga, va prefigura un viitor căruia marele profesor îi va cădea victimă, tocmai refuzându-l. Cum răscoala de la 1907 se produce pe cele 90.000 de ha ale unui oarecare Fischer, evreu, deşi ea va atinge şi moşii romăneşti, antisemitismul va lua un mare avânt. În ciuda art. 7 al vechii Constituţii, care interzicea împământenirea evreilor altfel decât individual şi cu severe condiţii… în câteva decenii mica Românie avea o puternică minoritate evreiască, care în special în Moldova deţinea în comerţ, dar şi pe latifundii, poziţii dominante economic. Caragiale însuşi aprobase reprimarea („mai încape vorbă?!”) şi se plasase pe poziţiile unui anti-capitalism anti-evreiesc, profesat cândva de Eminescu, cerând la rându-i: ”eliminarea castei de strânsură”. Ceea ce nu-l impiedica să fie însă în relații excelente cu evreul Gherea! În atari condiţii, pe la 1908-1910 apare un partid naţional-creştin condus de Iorga şi de A.C. Cuza, care va prefigura viitoare încuscriri naţional-antisemite.

Dinspre stânga: cum la 1907 existaseră şi ceva provocări socializante venite de peste Prut, iar emoția naţională fusese mare, mişcarea socialistă va găsi un nou avânt. Ba chiar şi lideri: Șt. Gheorghiu, Frimu, Racovski. Mentalitatea României Mici însă, românul cu sentiment de stăpân în ţara lui, petrecăreţ, individualist, uşor superficial, va fi un teren puţin favorabil stângii, încât cu timpul, stânga românească, cât va fi să fie, va fi încadrată mai ales la vârf cu elemente alogene. Acest fapt, cuplat cu ponderea enormă pe care o va căpăta problema unităţii naţionale în curând, va face ca în marea sa majoritate societatea românească a deceniilor 1920-40 să alunece preponderent spre dreapta.

La 1914 însă, mica Românie, aflată în faţa unor epocale cotituri avea câteva atu-uri importante: conştiinţa naţională era foarte acută, intelectualitatea avea un mare prestigiu (alte vremuri, nu?), ţara era respectată în afară, iar instituțiile statului erau putemice şi încadrate la vârf adesea cu oameni de geniu.
Carol I era înrudit cu marile case domnitoare şi în corespondenţă personală cu regi şi împăraţi. El era excelent informat. În iunie 1914 – când pacea multora le părea eternă încă – el îi spunea lui Nikolai al II-lea la Constanţa: „Germania nu poate începe un război înainte de a termina canalul Kiel”. Iar Kaiserului german îi scria că „Rusia ar comite o nebunie să înceapă un război înainte de a termina reţeaua de căi ferate de la vest, capitală pentru mobilizare, deci înainte de 1916!” Cum în iulie 1914 Germania termina canalul Kiel, ea şi-a permis războiul senină. Dar Rusia, acceptându-l, comitea un suicid: urma dezastrul de la Tannenberg (aug. 1914) pe care Soljenițîn, mai tîrziu, îl va plasa la începutul catastrofei marelui Imperiu…

Ionel Brătianu, prim-ministru (1914-18), impunînd Consiliului de Coroană de la Sinaia (3 aug. 1914) neutralitatea, se dovedea un om de geniu. Nu numai că salva imediat monarhia, dar dădea ţării un vital răgaz pentru pregătire şi reflecţie, punând totodată cele două tabere în situaţia de a supralicita absenţa românească. Când peste doi ani se intra în război cu Centralii, aveam deja semnătura Angliei, Franţei, Rusiei şi Italiei pe un Tratat ce ne asigura alipirea tuturor teritoriilor habsburgice locuite de români.

Şi totuşi nu calculele de şanse – importante şi ele – l-au determinat pe Brătianu să acționeze atunci, ci aspectul moral: „a nu revendica Ardealul acum, cu arma în mână, la această ocazie unică într-un mileniu, ar fi o dezertare şi a abdicare de drepturi pentru care ne vor condamna generaţiile de mâine”, avea el să-i mărturisească lui I.G. Duca în chiar prima zi de război.

Cum avea să se constate mai tîrziu „România mică avusese oameni mari”. Ceea ce, din păcate, nu avea să mai fie valabil şi pentru România Mare… (autor: Corneliu Ioan Dida, articol scris pe 16 iunie 1992, apărut în revista „Mișcarea”, anul II, nr. 1 (6), ian. 1993, via Blog personal Alina Ioana Dida)

(Visited 74 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.