Meister Eckhart şi treptele filosofice ale identificării cu divinitatea

Meister Eckhart şi treptele filosofice ale identificării cu divinitatea

by -
0 816

De-a lungul Evului Mediu, viaţa intelectuală a fost strict ajustată în funcţie de conformitatea cu preceptele Bisericii Catolice, instituţie care îşi exercita fără şovăire autoritatea asupra lumii politice şi sociale. Prin urmare, filosofia acelor timpuri era scrisă de oameni ai Bisericii, de pe poziţiile dogmei creştine. Orice abatere de la litera Scripturii era sancţionată sub suspiciunea de erezie şi pedepsită aspru. Spre deosebire de perioada antichităţii, susţine Bertrand Russell, lumea medievală comportă diferite forme de dualism: între cler şi laici, latini şi teutoni, între Împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţiile acestei lumi, între spirit şi trup.

Tot în termeni dualişti a fost descrisă şi opera lui Johannes Eckhart sau Meister Eckhart. Cu toate că a avut un traseu academic strălucit, fiind magister în teologie al Universităţii din Paris şi profesor la Cologne (unde predaseră Albert Magnus şi Toma d’Aquino), Eckhart a fost considerat unul dintre cei mai controversaţi gânditori creştini ai Evului Mediu, aura de mistic şi „teolog al extazelor” depăşind cu mult faima lucrărilor sale scolastice, redescoperite abia în 1886 de paleograful şi istoricul austriac Heinrich Denifle. Acest contrast între teologul Eckhart, autor de lucrări savante în limba latină şi misticul Eckhart, îndrumător spiritual şi autor de predici în limba germană, a fost accentuat şi de acuzaţia de erezie adusă de Arhiepiscopul franciscan de Cologne, în anul 1326.

Din 1305 Eckhart va începe să scrie Opus Tripartitum (alcătuită din Opus PropositionumOpus Quaestionum şi Opus Expositionum), lucrarea care ne dezvăluie fundamentele sistemului său de gândire. În perioada medievală, etica reprezenta una din temele centrale ale oricărei dezbateri filosofice şi teologice. Astfel, fără a fi doar un îndrumar mistic al modului în care omul se poate recontopi cu principiul care i-a dat fiinţă, lucrarea lui Meister Eckhart reprezintă o abordare raţională a condiţiilor pe care fiinţa umană trebuie să le îndeplinească pentru a atinge ţelul ultim al existenţei sale. Aşadar, arată Jan Aertsen, unul dintre comentatorii care au cuprins cel mai exact articulaţiile operei gânditorului german, „pentru Eckhart, scopul final al omului reprezintă uniunea cu divinitatea; însă pentru a deveni homo divinus, fiinţa umană trebuie să se desprindă de tot ceea ce este omenesc. […] Cea mai mare virtute este detaşarea şi ruperea de orice ne individualizează, aceasta fiind condiţia reîntoarcerii în sânul divinităţii, a transformării noastre în fii ai Domnului”. Această experienţă mistică reprezintă reintegrarea sufletului în divinitatea nemanifestată (Gottheit), comparată de Eckhart cu o picătură de apă ce, căzând în ocean, se identifică cu el. Cu toate că sufletul poate deveni divin, Dumnezeu nu va deveni niciodată suflet. Vocaţia omului, spune Eckhart, este de a fi în Dumnezeu, iar primul pas al mântuirii este retragerea din lume şi din Timp, cel mai mare obstacol în calea apropierii de divinitate. Aşa cum precizează Mircea Eliade, în teologia lui Eckhart, experienţa religioasă fundamentală este naşterea lui Dumnezeu în sufletul credinciosului, concepţie care presupune identitatea omului drept cu Hristos: „La sfârşitul Predicii a şasea, Eckhart vorbeşte despre omul cu desăvârşire transformat în Hristos, aşa cum pâinea sacramentală se transformă în trupul lui Dumnezeu: Eu sunt cu desăvârşire transformat în El. El îşi crează Fiinţa Sa în mine, aceeaşi fiinţă şi nu ceva asemănător“.

Intenţia lui Eckhart a fost crearea unei filosofii a creştinismului care să aibă ca punct central ideea concordanţei depline dintre revelaţie şi raţiune.

Impersonalismul mistic susţinut de Eckhart urmărea întoarcerea, prin unirea intelectuală cu divinitatea, la acea stare nediferenţiată, anterioară Facerii şi nu doar acordul emoţional dintre Dumnezeu şi om sau comuniunea între voinţa divină şi voinţa umană, aşa cum „prescriseseră” misticii până la Eckhart. Prin urmare, actul uniunii cu Dumnezeu devine accesibil şi credincioşilor de rând, nu numai călugărilor şi asceţilor. „În secolul al XII-lea”, susţine Mircea Eliade, desăvârşirea spirituală nu mai era căutată exclusiv în mănăstiri. S-a vorbit despre democratizarea şi despre secularizarea experienţei mistice, fenomene ce caracterizează epoca de la 1200 până la 1600. Meister Eckhart este prin excelenţă teologul acestei noi etape din istoria misticismului creştin; el proclamă şi justifică teologic posibilitatea de a reintegra identitatea teologică cu Dumnezeu, continuând să rămâi în lume”. Propovăduirea acestor idei, dar în special identificarea omului drept cu Hristos, au dus la acuzaţiile de erezie şi la condamnarea, un an după moartea lui Erckhart, de către Papa Ioan al XII-lea, a 28 dintre articolele sale.

Abia în 1987, Papa Ioan Paul al II-lea va recunoaşte public importanţa învăţăturilor teologului german: „Mă gândesc la minunata istorie a misticismului renan şi flamand din secolele XIII şi XIV…Nu era Eckhart cel care îşi învăţa discipolii: Tot ce Dumnezeu îţi cere mai urgent este să ieşi din tine însuţi…şi să-l laşi pe Dumnezeu să fie Dumnezeu în tine? Cineva poate să obiecteze faptul că, detaşându-se de lume, misticul îl va părăsi pe aproapele său. Dimpotrivă, acelaşi Eckhart afirmă că misticul este prezent, în mod miraculos, chiar la acel nivel unde îşi poate atinge şi ajuta cu adevărat fraţii, adică în Dumnezeu“.

autor: dr. Andrei Carpeneanu

sursa: Revista Clipa

(Visited 284 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.